confesiuni întunecat de luminoase

2012-01-15T02:59:00.000-08:00

de parcă aş sta la margine de prăpastie... şi tu eşti pămîntul de sub picioare, desculţă îmi adîncesc degetele în tine ca să mă ţin, ca să nu cad.
şi nu cresc... nu prind aripi, şi nici nu mă fac mai mică, nu mă transform, nu mă pierd, nu mă regăsesc, pur şi simplu încerc să prind rădăcini în tine ca să nu cad... în faţa mea nu e nimic decît infinitul, fără început şi fără de sfîrşit, cerul imens în care nu-i înţeleg marginile, doar nuanţele norilor – da parcă ţi s-a luat albastrul ochilor şi l-au dizolvat creînd dimensiuni. De frica necunoscutului tac. De frica necunoscutului nu păşesc înainte... de parcă nici nu aş vrea să ştiu cum e fără tine – dar eşti pămînt, rece ca pămîntul, mut ca pămîntul, greu ca pămîntul, şi iubindu-te... iubindu-te visez să mă adîncesc în tine decît să cad în spaţii străine. Iubindu-te îţi dăruiesc grai, îţi gîndesc iubiri, îţi proiectez suflete şi desenez lacrimi sincere pe obrazul tău... pînă cînd o să mi se termine creioanele, culorile, viaţa... şi o să vreau să sar.Şi necunoscutul o să îmi pară mai cunoscut ca tot ce am ştiut vreodată. Fiindcă eşti pămînt, iubite... eşti pământ.

lovedust

2012-01-03T11:19:00.000-08:00

Mişcă-ţi buzele tremurînde deasupra frunţii mele, de parcă nu ai şti cum să îmi faci dragoste. Strecoară-ţi mîna sub mine ca să-mi mîngîi spatele cu palma ta caldă... şopteşte-mi la ureche " te iubesc ... te iubesc... te iubesc ". Respiră. Respiră... tot mai des şi mai des, dilatîndu-mi cu suflarea ta pupila-mi, preschîmbîndu-mi albastrul ochilor în negru, ca să te uiti prin el şi să vezi inima mea undeva la prăpastia fiinţei mele, strigîndu-ţi numele. Respiră.

Apropie-ţi gura de urechea mea, ca să îmi dai de ştire că eşti aici - în întregime. Strînge-mi nebuneşte umerii albi cu toată tandreţea forţei tale, de frinca de a nu te pierde în noi, sărută-mi grăbit conturul gîtului şi închide-ţi strîns pleoapele ! eşti praf...

Greutatea trupului tău s-a preschimbat într-un praf auriu şi plin de sclipiri, aşezîndu-te lent peste mine... În liniştea oboselii leneşe te culeg. Te culeg de pe ficare milimetru din mine, găsindu-te pe vîrful nasului, printre gene, la încheieturile mîinilor, împrăştiat pe vîrfurile înflorite ale sînilor, pe glezne, eşti pese tot. Te grămădesc în palmele mele şi în noapte te port afară ca să îţi dau drumul într-un zbor înalt. Şoptesc deasupra mîinilor strînse într-un pumn micuţ, deasupra trupului tău fărîmiţat, o rugă, trădînd sufletul într-o sfîntă şi umilă mărturisire " te iubesc... " . Mă apropii de o prăpastie, ridic uşor mîinile şi zîmbitoare îţi şoptesc " zbori ", suflîndu-te uşor în aer. Zbori, ridică-te sus, iubite... înalţă-te, dizolvă-te, dispari... împrăştie-ţi praful trupului tău peste stele, eu, o să stau pe pămînt şi o să aştept să cadă, să bombardeze patul meu cu tine - purtător de vise. Zbori, zbori în linişte, sunt aici... te privesc, te veghez, te iubesc. Îprăştie, contaminează tot universul cu noi şi înalţă-te. Înalţă-te din iubire. Zbori, zbori, iubite ! Zbori ca să cazi împreună cu toate planetele şi cu toţi meteoriţii şi cu toate galaxiile pe care le-ai atins, la pătuţul meu. Eşti înalt. Eşti înalt, iubite... Şi dragostea ţi-e înaltă.

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=eg3F4zpOdK8#! sunetul care m-a inspirat.

2011-12-15T13:57:00.000-08:00

... dacă mîine ar fi ultima zi din noi... aş sta întinsă lîngă pipetul tău şi aş număra paşii degetelor mele de la buric pînă la gura ta... privind cum degetele palide paşesc pe pielea ta moale... şi n-aş uita nici un milimetru din tine. Ţi-aş asculta repiraţia şi mi-aş desface larg palma ca să ating cît mai mult din tine... apoi aş închide ochii... Suntem numai noi... două păsări şi zburăm cu viteză, străbătînd norii în toate nuanţele lor, tot mai departe şi mai departe... iar cînd ajungem deasupra lor, ne prindem într-o strînsă îmbrăţişare şi ne dăm drumul... stau culcată deasupra ta şi facem dragoste în aer... în aer mă pierd în tine, mă preschimb în pilea ta, te prefaci în valurile care trec prin carnea mea, iar gura ne este lipită într-o sărutare disperată, tot mai vii şi mai vii, mai plini, mai împliniţi şi mai pulsanţi pesemne ce ne apropiem de moarte. Şi uite că atunci cînd ne-au mai rămas cîţiva milimetri de pămînt eu brusc deschid ochii, pupila-mi neagră detalîndu-se de frica nebună de a te vedea fărîmiţat şi apoi împrăştiat în mii de particole de praf aurit în aer !

Se strecoară un fior rece prin trupul meu şi speriată desfac pleoapele... eşti aici, pe acelaşi cearceaf cu mine... şi afară e noaptea de vară. Eşti aici, şi fără să ma întrebi unde am fost, îţi apropii buzele de urechea mea ca să mă linişteşti, iar vocea ta mai suavă şi mai grijulie ca oricînd îmi şopteşte: " Cişş... sunt aici, iubito..." ... de parcă ai fi fost cu mine.

Dacă mîine ar fi ultima zi din noi... s-ar prăbuşi toate păsările din aer în numele nostru, ar cădea norii de pe cer... iar noi am asculta dezastrul în liniştea îmbrăţişării noastre... fiindca cu tine orice sfîrşit înseamnă început.

eu nu te iubesc.

2011-11-09T09:58:00.000-08:00

Te apropii lent de mine... prin lumina vagă care străpunge întunericul în care m-ai încălcit... şi îmi faci sunetul ala din buzele tale cu care obişnuiam să îmi unesc respiraţia: " Cişşşş ..." – ca să mă liniştesc. Ca să mă amorţeşti. Ca să mă adormi. Te pui în genunchi în faţa trupului meu tremurînd de frică şi îmi cuprinzi picioarele împătimit de o durere pe care n-o pot înţelege. Apoi... apoi îţi întinzi mîna implorînd cu ochi-ţi albaştri pe a mea... nu îţi rezist, nu am ştiut să îţi rezist niciodată... micuţa, naiva, neajutorata... Îţi întind mîna cu palma încă umedă de la lacrimile pe care abia mi le-am şters... Îţi întind mîna, iar tu... tu îţi apropii suav buzele de încheietură, treci jucăuş cu vîrful nasului prin ea şi surîzi... ridicîndu-mi şi mie colţul gurii mici. Săruţi încheietura, îţi lipeşti obrazul de ea într-un haos sentimental pe care nu-l înţeleg... Îţi ridici ochii şi mă străpungi pînă în adîncurile sufeltului meu, iar în timpul ăsta scoţi o lamă şi o adînceşti uşor în carnea încheieturii mele. Icnesc de durere dar nu-ţi pot zice nimic fiindcă ochii tăi îmi strigă:" Te iubesc ! Te iubesc ! Te iubesc ! "... Treci sadic de încet cu bucata aia subţire de fier prin carne şi tot ce simt e lichidul fierbinte scurgîndu-se prin părţi... tot ce aud în liniştea noastră e " Te iubesc ! ".... Mi se moaie genunchii, pielea trupului albeşte tot mai mult, cad sprijinindu-mă în palmă şi doare ! Doare ! Doare ! Îmi plec capul într-un plîns isteric " Te iubesc ! " îmi stigi de parcă mi-ai ordona, spulberînd liniştea ! " Te iubesc ! " îmi mai strigi odată ! Şi îmi ridic capul... Tu- îmi zîmbeşti mulţumit. " Te iubesc " îmi mai spui odată cu o voce dulceagă, şi lama tot mai taie... Aud cum taie...

Mi se întunecă în faţa ochilor... şi trupu-mi devine tot mai greoi, mă pierd pe măsură ce pleoapele mi se lipesc tot mai mult una de alta... Cad. Podeaua de beton e umedă... simt doar cum mi-ai dat drumul la încheietură... cum mîna cade în balta roşie...

- Păcat că n-ai mai putut... Eu te-am iubit.

Ieri ai făcut dragoste trupului rece de pe jos.

208

2011-10-18T10:50:00.000-07:00

visez ca intr-o zi nu o sa-mi pese. visez ca intr-o zi nici macar eu nu o sa ma pot opri, ca “ Eu “ nu o sa fie un motiv sa ramin, ci un motiv sa plec… Visez ca intr-o zi o sa inghit un pumn de pastille, atitea pastille cite zile avem impreuna si visez ca nu o sa te doara… doar stiind ca nu o sa te doara o sa pot pleca…

visez la cerul de toamna devreme… cerul instelat, cerul urias, cerul liber ! amintindu-mi cum in noaptea aceea, stind amindoi sub patura, imi plimbam virfurile degetelor pe fiece milimetru din corpul tau, de parca ai fi o icoana, o statuie mult prea sfinta si de aia nu indraznesc sa te murdaresc cu intreaga mea palma…
visez ca poate intr-o zi o sa fie bine… visez ca o sa-ti fie bine si tie, nu numai mie. Visez cum afara bate vintul strapungind frigul prin maduva oaselor, iar eu ma ascund in imbratisarea ta. Visez cum n-ai sa ma lasi niciodata sa inghet… Visez cum lacrimile nu mai au un gust sarat, ci unul dulciu, de caramel sau vanilie poate, ca sa-mi para bine macar o data ca pling.
visez la renastere… si sper ca de fiecare data sa te reintilnesc pe tine, sa te reintilnesc ca sa ma aprinzi, sa ma stingi si sa sufli cenusa mea de pe o stinca inalta intr-o noua existenta. Te visez pe tine… mai obosit, mai ranit, mai pierdut, mai suferind – eu ? numar zilele.

asa am vazut eu textul... http://www.youtube.com/watch?v=c0VKlQl5fOc

2011-09-12T12:56:00.000-07:00

- da, da, eu cred în dragoste ! Cred că există o persoană care de fiecare dată cînd te atinge îţi dă atîta emoţie încît ţi se ridică fiece firicel de păr cîtuşi de mărunt de pe mînă... da ! da, eu cred că dragostea salvează ! că dragostea tămăduieşte suflete oricît de frînte ! eu cred că cea mai mare minune e să te trezeşti în fiecare dimineaţă lîngă cel pe care îl iubeşti, tu nu, iubite ?... eu cred că atîta timp cît iubeşti pe cineva nu ai să simţi niciodată nevoia să cauţi aşternutul altcuiva, tu nu, iubite ?... eu cred că întotdeauna ai să faci dragoste cu cel pe care îl iubeşti, chiar şi dacă ţi-ar părea că o să faceţi sex, oricum la sfîrşit înţelegi că ai făcut dragoste şi că doar asta ai putea să faci cu trupul dezgolit de alături, tu nu, iubite ?... eu cred că devii dependent de persoana iubita şi că ai nevoie de ea ca de aer, şi mai presus de toate – că nu e un lucru rău, tu nu , iubite ?... eu chiar cred că dragostea adevarată are doar tendinţa de amplificare, de creştere şi nu de diminuare, fiindcă atunci nu mai e dragoste.... tu nu, iubite ?... eu cred în reîncarnare şi că sufletele pereche se reîntîlnesc timp de şapte vieţi... eu cred că noi doi ne-am fost predestinaţi... tu nu, iubite ?... Eu cred că mi-aş da şi viaţa pentru tine... stai, să nu-mi răspunzi, iubite...

http://www.youtube.com/watch?v=JGX2_ftEkbI

dumitru.

2011-08-17T09:09:00.000-07:00

... am sa ramin. am sa fiu acolo cind nimeni nu o sa mai fie. si o sa respir cind nu o sa mai aiba nimeni aer, caci l-am ascuns in plaminii tai. si o sa am suflet cind nimeni nu o sa-l mai aiba, caci l-am ascuns adinc in tine... doar ca sa-ti pot sopti " am sa ramin ".
... am sa ramin. si cind nu o sa mai fie apa o s-o iau de pe obrazul tau cind ma vezi suferind.
cind toti o sa-si piarda vederea, eu o sa-mi plimb palma, virfurile degetelor pe chipul tau si o sa vad mai multe... mai multe decit au vazut ei intr-o viata intreaga. si cind cu totii o sa-si piarda auzul, eu o sa-mi lipesc urechea de pieptul tau si vibratiile inimii tale o sa-mi sparga surzenia... ca sa pot sa aud cum ai sa-mi spui " ramii ! ".
... am sa ramin. si cind cu totii o sa fie coplesiti de ura, eu o sa fac dragoste cu tine. cind toti o sa se piarda in ei insisi, eu o sa ma regasesc in tine, in fiecare milimetru din pielea ta, in sarutarea ta, in fiorul carnii din tine cind ne unim. Cind o sa crape pamintul, iubite, o sa ne intindem mainile unul catre celalalt si o sa-l lipim intr-o strinsa imbratisare, fiindca ti-am promis " am sa ramin ".

http://www.youtube.com/watch?v=DFWgbcvFoXQ&feature=related notele doar completeaza cuvintele )

Puls

2011-07-08T13:59:00.000-07:00

În luna lui Iulie mă trezesc cu El sub cearceaf... se strecoară lent şi în linişte prin geam şi pătrunde prin fisurile materialului pe pielea mea... sărutînd-o. Se strecoară printre genele mele grele şi îmi strigă numele... În lumina ambiguă, în galbenul ceţos desluşesc promisiuni... Desluşesc că azi o să zîmbesc imaginii somnoroase din oglindă... Azi o să-mi mai construiesc un vis în memoria celor două distruse...Azi o să port o pereche de jeanshi vechi, o bluză feminină, lărguţă şi foarte lejeră, şi unicul meu machiaj o să-mi fie zîmbetul, şi azi o să fiu frumoasă. Azi o să citesc sub cerul liber, întinsă pe iarbă sperînd că poate sunt cîtuşi de puţin scriitoare... Azi ca şi ieri mă întreb ce aş fi făcut dacă azi ar fi fost ultima zi din viaţa mea ? şi răspunsul e acelaşi, însoţit de un surîs jovial – Nimic. Mult prea resemnată ? Nu.. pur şi simplu îmi pare cinic să încerci să-i dai un rost vieţii în ultimile secunde, să forţezi asta, cînd ar fi trebuit să o conştientizezi în mod natural pînă acum... oricum n-ai să poţi minţi niciodat viaţa.

Azi o să-mi lipesc strîns gura de a lui, iubindu-l. Pe atît de strîns încît o să ajungem să respirăm pe nas cu aerul ce a fugit din plămînii unui altuia – Circuitul închis al iubirii. Azi o să fiu fericită ca să uit de nefericirea de mîine...

Deschid alenea pleoapele şi văzînd lumina, Soarele mărturisesc dulceag : " te iubesc... " şi în timpul ăsta gîndul îmi zboară la sunetele unor strune de chitară, la mirosul pielii omuleţului cu ochi albaştri, la aerul de după ploaie, la hoinăritul prin parc, prin oraş din plăcere, din linişte, la nopţile cu stele fără modestie în strălucirea lor, la teancurile de cărţi de pe masă, la îmbrăţişări, la lacrimi, la sunetul bătăilor inimii, ... - la viaţă.

De ce înşeală bărbaţii

2011-06-29T03:17:00.000-07:00

De ce înşeală bărbaţii ? Fiindcă pentru o clipă uită că sunt iubiţi şi că iubesc... Pentru că într-un moment al vieţii le pare ridicol şi o minciună dulce că femeia de lîngă ei îl iubeşte în milimetri trup şi suflet, totul ! Fiecare bucăţică din pilea şi sufletul lor... fiindcă nu au încredere în ei înşişi.

Fiindcă pentru o fracţine de secunsă cred că cealalta care îi aşteaptă acasă o face din obişnuinţă sau datorie, şi nu dintr-o mare dragoste. Fiindcă le pare că nu o ştim, deşi o ştim înainte ca ei măcar să înşele. Fiindcă le pare că nu o să aflăm, fără să bănuiască cît de înjositor pentru noi e să le spunem în faţă: " Ştiu... ", de aia tăcem.

Fiindcă într-un moment de ceartă cu soţia, iubita, cu unica, a apărut cea de-a doua, aparent mult mai înţelegătoare şi mai caldă... fiindcă asta caută ei întotdeauna- Căldura maternă. Şi după epuizarea sentimentului în cîteva minute îşi dau seama că au greşit. Fiindcă greşesc... Fiindcă cu adevărat nu au vrut niciodată să se răzbune.

Fiindcă cred că e vina ta... şi pentru nişte fiinţe atît de puternice, sunt mult prea slabi ca sa ducă pe umeri o astfel de greutate, o astfel de culpă... atunci aruncă totul asupra ta... şi abia după ce văd cum te stingi lent, cum pieri, mor înaintea ta.

Şi din orişicare motiv nu ar face-o, oricum te iubeşte... Confuzi. Bizari. Diferiţi. Fiindcă dacă o femeie ar înşela... de fapt ea nu înşeală niciodată... ea face dragoste cu cel pe care îl iubeşte.

absolutul.

2011-06-08T02:50:00.000-07:00

... mergînd prin nişte coridoare înguste te caut. Prin îmbulzeala de oameni, prin furnicarul ăsta nebun cu mii de mirosuri, miros de parfum mai ieftin şi de parfum mai scump, mai strident şi mai discret, miros de praf şi de transpiraţie, miros de agitaţie şi de grabă, te caut pe tine... şi nu ai cum să fii aici, pur şi simplu nu ai... dar încearcă şi spune asta conştiinţei mele, conştiinţa care în toată duhoarea asta străină încearcă să-ţi găsească mirosul drag, dulciu de vanilie al pielii tale, de parcă ar fi gura mea de aer proaspăt.
Te caut. Te caut nebună. Răscolind aerul cu plămînii mei. Te caut ca să-mi spui că eşti aşa cum eşti şi că nu o să te schimbi niciodată. Te caut ca să te străduieşti să mă iubeşti şi să nu te străduieşti să nu mă răneşti. Te caut ca să te iubesc mai presus de mîndria mea şi ca să mă întorc de fiecare dată. Te caut ca să mă ascund în braţele tale. Te caut ca să-mi cer iertare pentru tot ce am făcut şi pentru tot ce o să fac, sperînd că poate într-o bună zi ai s-o faci şi tu şi n-ai să stai pur şi simplu să-mi dai mesianic ascultare şi iertare. Te caut fiindcă mi-ai dăruit viaţă... fiindcă oricare nu ar fi viaţa: în îmbrăţişările tale sau în afara lor, oricum doare... doar că fără tine doare mai mult.

Te caut în plina certitudine a faptului că mă iubeşti şi fiindcă idee nu am ce se petrece acum în capul tău.
Te caut fiindcă dacă eşti rece e vina mea, dar o ştii prea bine că e a noastră. Fiindcă dacă eşti rănit e vina mea şi atunci e vina noastră. Fiindcă dacă sunt rănită e vina mea şi atunci e vina noastră.Fiindcă te iubesc atît de mult încît nu îţi cer nimic, nici măcar să-mi uşurezi confesiunile care te îngreunează doar ascultîndu-le.
Îţi caut mirosul fiindcă martirul a ajuns să-şi iubească disperat călăul... şi fiindcă o să-l iubească întotdeauna... chiar dacă decide să-i păstreze capul.

fon muzical: http://www.youtube.com/watch?v=dx7sLNyIeQk

EROS

2011-06-06T08:52:00.000-07:00

Ţi-aş tăia buzele, ţi le-aş rupe ! Cum ?... cum au îndrăznit ele să sărute gura alteia după ce le sărută pe ale mele... cum de au îndrăznit ele să se plimbe pe pielea alteia după ce mie mi-au promis iubire ?! Zi-mi că nu e vina ta ! Zi-mi că ele sunt de vina... buzele. Zi-mi şi o să-ţi dau crezare...
Cum de au îndrăznit palmele tale să-i strîngă coapsele după ce mi-au mîngîiat mie chipul ? De parcă ar fi o basma albă cu care ştergi trupul unui copil şi apoi pe al unei uşuratice ca după să ştergi din nou trupul copilului. De ce mă murdăreşti în halul ăsta, iubite ? Unde nu ţi-am fost eu destulă ?
Ţi le-aş coase... ţi le-aş cose de inima mea ca să simţi cît de mult mă doare... ca să simţi cum se despică carnea din ea ! Mai fă... mai fă dacă vreai să te eliberezi şi să rămîi cu două bucăţi de ţesut care iubea, în schimb cu mîinile dezlipite. Omoară-mă.

Cum de a îndrăznit nasului tău să-i placă mirosul transpiraţiei ei şi mirosul trădării din aer cînd în primăvară ţi-l ascundeai la gîtul meu inspirîndu-mă toată în tine... eu cu puţină vanilie, caramel, zîmbet şi viaţă. Pregătindu-mă de fiecare dată înainte să te întîlnesc. Alungă-mă din plămînii tăi.
Cum de ai îndrăznit tu pe cele două picioare ale tale să te îndrepţi conştient spre ea ? La fel de conştient, la fel de calm,la fel de sigur, la fel de dornic ca şi atunci cînd te îndreptai spre mine. Să ştii că n-a fost asfalt... eu am fost. Peste mine ai călcat plecînd la ea. Am trupul vînăt. Eşti greu. Îngreunat de minciuna ta, de patima ta, de gîndul la mine.

Iartă-mă că am fost totul pentru tine şi că am uitat să fiu puţinul. Eu n-o să-ţi iert niciodată că fiind puţinul m-ai făcut să crezi că eşti totul.

2011-05-28T09:24:00.000-07:00

Imaginează-ţi... Imaginează-ţi pentru o secundă, iubite că nu-s.
Ce-ţi trece prin cap ? Frică ? Panică ? Sau amintirea caldă a privirii mele ?... Imaginează-şi pentru o secundă că n-are rost să mă cauţi... m-a înghiţit pămîntul funerar. Că n-ai să mă găseşti nici pe bănculiţa din parc aşteptîndu-te, nici pe scaunul de alături al maşinii tale zîmbindu-ţi, nici la un colţ de stradă întinzîndu-ţi mîna... Parcă văd lacrima aia îngreunîndu-ţi ochiul... Aşteaptă...nu plînge... mai ascultă. Imaginează-ţi că ieri ar fi putut fi ultima zi în care să-mi fi auzit vocea şi tu nici măcar nu m-ai sunat. Ţi-a fost oare cu adevărat în deajuns sms-ul cu " te iubesc. " ? Imaginează-ţi că ieri ar fi putut fi ultima oară când ţi-aş fi dat o îmbrăţişare ascunzîndu-mi chipul la pieptul tău, ascuzîndu-ţi chipul în părul meu. Oare chiar ai vrut să stai acasă ? Ieri aş fi putut să îţi promit pentru ultima oară că viaţa te iubeşte, ieri aş fi putut să fiu caldă, dulce, grijulie, copilăroasă, luminoasă, iubitoare, visătoare, îndrăzneaţă, fericită ultima oară pentru tine... Ieri ţi-aş fi mărturisit în şoaptă că te iubesc... Ieri am fi putut construi viitorul... Ieri am fi putut adormi unul în îmbrăţişările altuia... Ieri am fi putut să ne privim ore în şir fără să ne spunem ceva... Ieri aş fi putut să mă joc cu vîrfurile degetelor pe pieptul tău şi tu să mă ţii minte mereu aşa – Uşoară.

Azi te-ai trezit fără mine.

...timpul o să treacă... o să trec lent şi eu... Şi totuşi cînd ea o să-ţi facă dragoste aşezată pe genunchii tăi, palmele tale, din memorie, mîngîindu-i pielea spatelui o să-ţi spună că e pielea mea, că e relieful meu, că e senzaţia mea... Mirosul pielii ei o să se preschimbe lent în mirosul pielii mele amestecat cu parfumul ăla dulciu pe care îl iubeşti atît de mult... şi ai să-ţi scufunzi nasul în umerii ei inspirînd hapsîn. Pînă şi vocea ai să mi-o auzi în aer, sunetul surîsului, sărutarea ei pe frunte- sărutarea mea. Şi cu pleoapele închise o să-ţi pară că faci dragoste cu mine, că mă ai deşi nu m-ai avut vreodată, că sunt aici mai vie şi mai pulsantă ca niciodată, şoptindu-mi la ureche ca într-o mare regăsire : " iubito... " ! Şi deschizînd ochii în marea speranţă şi nerăbdare de a-mi găsi chipul ai să te prăbuşeşti din cauza străinei în extazul prezenţei tale...

Sunt aici, iubite...

OMG ) made a poem today ) ! dupa un an de zile !

2011-05-23T07:14:00.000-07:00

Salutare, Poezie ...
Se pare că nu ne-am întîlnit demult...
Căzută în a prozei erezie
Mi-e dor de al tău început.

Îţi spun că nu mai ştiu să fac rime,
Mă joc cu ele- atîta tot.
Şi cînd te gîndeşti că în a poeţilor mulţime
Mi-am jurat să te păstrez... şi nu mai pot.

Salutare, Poezie ...
Cît de mult te-ai mai schimbat...
Călicită în grotescul şi alcoolemie,
În greţosul genial al unui ordinar ratat .

Au uitat de metofaoră- prea complicat.
Au uitat de epitet- prea împopoţonat !
Au uitat de filozofie- la universitate las’ s-o facă !
Şi e bogată de poeţi lumea asta prea săracă !

Salutare, Poezie ...
Mă închin căci m-ai creat...
Şi de ştiu să scriu, ţi-o datorez Ţie
-Sfîntul Graal al celui de litere înveninat.

...hotarit sa le postez abia acum

2011-05-21T05:45:00.000-07:00

…nu pleca...mai stai, Soare...
Ascunde-te sub cearşeaful meu şi îmbrăţiţează-mă...îmbrăţişează-mă să simt cum îţi patrund razele în fiecare por al pielii mele umplîndu-mă cu viaţă,cu tine,cu mine...Rămîi...Rămîi, Soare, rămîi...
Rămîi ca să-mi frigi buzele şi ca să mă faci abur...în dulcele amor al dimineţii de la amiază,asfinţit şi seară! Să mă faci abur în promisiunea de a mă iubi şi ieri, şi azi, şi mîine, în mîngîierile grijulii şi sărutările liniştite pe frunte, în braţele tale înfometate de mine, în priviea care mă răscoleşte curioasă de parcă ai fi vrut să ştii mai mult decît faptul că te iubesc, în sunetul respiraţiei tale cînd îmi lipesc pieptul de corpul tău...ca să mă încălzesc. Ca să dispar . Ca să mă nasc .
Rămîi .

Iisus

2011-05-21T05:32:00.000-07:00

- Salut, iubite... Salutare, iubire...îţi zic sărutîndu-ţi fruntea însîngerată în timp ce eşti legat de un scaun, mîinile la spate, picioarele prinse şi vocea mea te taine pînă în măduvă de os...
"Salutare, iubite... " îţi şoptesc tot mai des la ureche, surîzînd nervoasă în lacrimi... privind cum îţi scîrţie dinţii de durere... de ai şti cît de mult m-a durut pe mine! De ai şti fir-al naibii ! De aia îmi strecor mîna prin cămaşa ta udă de transpiraţie, îţi găsesc sfîrcul şi îl zîrii uşor cu unghiile –aşa cum îţi place ţie, şi apucîndu-ţi agresiv cu cealaltă mîna părul îţi şoptesc batjocoritor şi suav la ureche : "Salutare, iubire... "...
Mă ridic brusc nervoasă- mă zbat între regret pentru ceea ce îţi fac şi ură faţă de tine- că ţi-aş face mai mult! Îmi strecor nebună degetele prin părul lung încercînd să mi-l smulg din rădăcini, căci închizînd pleoapele te văd pe tine : te văd cum mă ştergeai grijuliu şi lent de ploaia sub care nimerisem odată: buzele, mandibula, gîtul, umerii... te văd cum mă cuibăresc în braţele tale uriaşe ascuzîndu-mă de viaţă, ştiam că în braţele tale nu mă găseşte niciodată, că în braţele tale nu doare...a durut. Te văd cum îmi strîngi chipul în palmele tale ca să săruţi fiecare milimetru din el- eu rîd euforică... Nu rezist ! Îţi privesc trupul înveniţit de atîtea lovituri şi ca o sfîntă ţi l-aş alina cu sărutări de ale mele. Mă ustură ochii de atîta plîns şi apropiindu-mă de tine, găsindu-ţi ochii albaştri ai capului care se ridică frustart şi leneş, sfînta îţi dă o palmă dorind să ţi-l smulgă de pe umeri ! În schimb ţîsneşte sînge pe jos...
"De ce, iubite ?...De ce? " te întreb implorătoare cu o voce tremurîndă sărutîndu-ţi genunchii roşii... " De ce s-a făcut rece ? " Şi în timp ce mă întreb simt cum trupu-i devine lent un gheţar şi cum adie un vînt uşor de la el... "De ce s-a făcut rău ?" şi inima începe să înţape uşor în piept... "Nu-şi dă seama, oare, inimioară, că ne doare ?" şi în partea stîngă, pe bluza albă apăru o pată roşie care părea să crească..."De ce ?..." mă tot întrebam distrugîndu-mă lent...
- Mi-e frică să te pierd, iubite... Îi mărturisesc frîntă de oboseala asta, frîntă de propriile emoţii... Şi pe măsură ce îl mai lovesc înrăită o dată lovitura îmi izbeşte obrazul meu....îl atinge pe al lui dar mă doare al meu! La fel ca şi a doua,ca şi a treia, ca şi a patra ! Pînă cad eu ostenită la pămînt... el cu fiecare lovitură părea să renască...
Se ridică radiind de lumină şi frînghiile cad lent de pe el... mă ridică în braţe şi mă duce cu el... iar eu îmi intind vîrfurile degetelor către pămînt sperînd să mă lase înapoi...Sperînd să nu mă mai ierte,să nu mă mai iubească...

EL.

2011-04-09T09:36:00.000-07:00

cad încet...de parcă gravitaţia s-a diluat sub presiunea gîndurilor mele...suspendată pe vîrful tălpii,cu degetele întinse dramatic către pustiul cerului uşor şi albastru-către un vis pustiu,îmi întorc capul în urma mea şi înţeleg că urmează să cad pe nişte cuie alungite şi ascuţite...iubindu-te. Realitate.

Şi pe măsură ce corpul meu se îngreunează lin,închid pleoapele strîns şi te văd...Te văd pierzîndu-ţi buzele pe chipul meu în mii de pupici şi îmi aud rîsul împlinit...Ecouri în cap. Te văd ! Te văd cum mă strîngi în braţele tale aproape strivindu-mă şi te văd cum îţi sprijini urechea de pieptul meu,surîzînd...Şi în nas nu am nimic decît mirosul părului tău şi simt în palma mea suspendată în aer atingerea palmei tale...de parcă ai fi undeva acolo încercînd să mă prinzi...să îţi strecori degetele în spaţiile dintre degetele mele...Te văd cum îmi zîmbeşti...văd chipul tău în milimetri,pielea albă,conturul nasului mic...şi acum număr genele de pe pleoapele tale...una...două...trei...patru...te văd cum îmi cauţi ochii,imaginea feţei de după pletele împrăştiate de vîntul de primăvară...ca odată găsind-o să îmi săruţi buzele întîia miia oară.

Şi pe măsură ce te simt tot mai mult în gura mea,pe măsură ce îţi desluşesc tot mai bine gustul şi mirosul parfumului, simt cum miile de vîrfuri îmi străpung carnea,plămînii...şi de durere deschid ochii şi te pierd rapid,cu ochii ţintiţi spre podul înalt de nori...doare...

Simt cum curge un şuvoi de sînge pe gura mea...şi nu îmi rămîne viaţă decît să-i transmit surîzînd podului un sărut forţat cu buzele palide murdare de roşu...

scrisoare sau No more High heels.

2011-04-05T02:11:00.000-07:00

salut,viaţă..

da...sunt eu...aceeaşi blondă cu ochi albaştri...aceeaşi visătoare,aceeaşi revoltată împotriva ta şi aceeaşi romantică incurabilă care nu o să recunoasacă niciodată asta...acelaşi omuleţ care obişnuieşte să-şi deschidă valiza prăfuită şi plină cu amintiri şi uneori să zîmbească lucrurilor pe care le gaseşte acolo...un biscuit,un număr de înmatriculare al unei maşini- C HM 108,o pălărioară neagră cu o fundiţă neagră...pălărioara bunelului care înca îi poartă mirosul...zgarda căţeluşei cu care practic am crescut şi pe care am iubit-o atît de mult,cîţiva fulgi de iarnă,un aer de munte care îmi suflă direct în faţă,şuviţa de păr a bunicii pe care am avut-o pentru atît de puţin timp...doar 7 ani,baloane de culoarea piersicei...acelea cărora le-am dat drumul in ziua absolvirii liceului,cînd iţi dai seama că totul se sfîrşeşte,că cei mai buni prieteni o să plece departe şi că de azi înainte renunţi la copilul din tine,acceptînd doza de realism...şi au aterizat exact în valiza mea...privindu-le cum zboară din ea mă revăd pe mine cu ochii inundaţi în lacrimi urmarind cum se pierd,şi apoi aceeaşi ochi găsindu-l pe B. pe nişte trepte înalte urmărindu-mă,fiind şi ultima oară cînd l-am văzut,ziua cînd norii s-au prăbuşit pe pămînt...chiar văd cîţiva strecurîndu-se din valiză...2 bilete de avion chişinau-paris,ana şi dana pleacă,eu ramîn,eternitatea s-a limitat la data scrisă pe bilet: 24 august 2010...azi trăiesc cu o mare speranţă că adevărata prietenie nu ţine cont de distanţă...mai găsesc în valiză şi cioburi de sticlă cu margini în sînge...cîndva demult...ziua aia a fost categorisită de medici ca o "minune" sau "un mare noroc",1 milimetru distanţă de moarte...şi abia dupa ce mai răscolesc mult prin valiză şi găsesc un toporaş uscat,îmi dau seama că într-adevăr a fost o minune...Salvată,sau păstrata pentru tine,D. .

Viaţă,cred că ai ştiut mai bine de ce...ai ştiut cu mult înainte ca eu să o fi bănuit măcar...Mi-ai dat o a doua şansă înainte ca măcar să ţi-o fi cerut...

şi chipul meu încruntat se luminează pe măsură ce găsesc în valiza cîteva strune de chitară...şi îmi aduc aminte cît de frumos e D. în muzica pe care o face.Şi pe măsură ce îmi închid pleoapele gîndurile mele capătă vocea lui...îmi ascund toporaşul la sînul stîng,şi pe nas mi se strecoară mirosul luminei de primăvară,aerul uşor,pielea lui pe buzele mele şi sute de toporaşi sub picioarele noastre...deschid pleoapele...sărut înlăcrimată cicatricea mîinii drepte,şoptesc numele lui deasupra ei ...şi după ce le strîng pe toate şi le pun înapoi,deasupra culc o inimă gigantică care stătea lîngă mine pulsînd nebună...cu mine el e în siguranţă.

Mă ridic în plină forţă,în plină inspiraţie şi pasiune pentru a te trăi mai departe,dorindu-te mai mult ca niciodată! Îmi las tocurile,îmi încalţ balerinii comozi şi luînd valiza dupa mine vin spre tine cu un zîmbet larg pe faţă!

ţine-te bine,viaţă ! că te vreau toată!

Iubesc,augustina.

scris cu muzica asta în cap :) http://www.youtube.com/watch?v=2gwzK--mdJ0

venite astăzi ) în încercări de "a-mi reveni" )

2011-03-29T11:39:00.000-07:00

1. Găsit

…îmi săruţ cicatricele de la venele mîinii drepte- promisiunea de viaţă,de grijă...iar,eu...eu îmi plimb vîrful nasului în părul tău dorind să memorizez cum miroase viaţa cu adevărat -a tine. Şi eram rece în sicriu,cu pleoapele strîns lipite şi pieptul amorţit...pînă te-ai apropiat tu de mine,te-ai culcat lîngă mine,m-ai cuprins strîns de tot şi mi-ai şoptit la ureche că mă iubeşti...Şi inima a începu să bată nebună dilatîndu-mi brusc pupila însetată de soarele pe care mi l-ai adus...plămînii hapsîni te inspirau pe tine,azi la fel ca şi prima oară, şi sicriul s-a stransformat în iarbă...în iarba verde,nouă a lunii lui martie... Tolăniţi în ea,rîdem în hohote care răsună ecouri,ne pierdem în ochii albaştri ai unui celuilalt,ne mîngîiem relieful feţelor noastre şi blestemăm timpul că îndrăzneşte să treacă...iubindu-ne. Mă iai de mînă şi îmi faci semn să te urmez...şi ridicîndu-mă din iarbă tu devii un colţ uitat de pădure de brazi înalţi şi umbroşi în care abia de se strecoară o fîşie moale de lumină...Devii sărutul suav de pe gîtul meu,de pe bărbia mea şi ochii mei,vîrful degetelor care se plimbă lent pe talia mea,escaladîndu-mă...oprindu-se la cercelul de la urechea stîmgă care avea suspendat pe el un pandantiv minuscul în formă de inimă,pandantivul se desprinde,cade lent şi se pierde în aşchii,uscăciuni şi fire virginale de iarbă...Mi-am pierdut inima în pădure. Te iubesc,viaţă .

2. Notele vieţii

Eşti dirijorul pulsului meu...Cu fiece sărutare,cu fiece atingere şi şoaptă la urechea mea,îţi întînzi mîinile,bastonaşul,şi le plimbi lent prin aer în faţa inimei mele...se mişcă. Şi cu ochi-ţi albaştri îngreunaţi de lacrimi,le mişti mai rapid,mai dinamic şi mai revoltat,iar inima îţi dă ascultare şi bate...iubindu-te. Şi nu mă mai ascultă...nu mă mai ascultă atunci cînd devii demonic în pasiunile tale şi simţind cum e aproape să cedeze îi ordon să se oprească! Nu mă mai ascultă fiindcă tu ai devenit stăpînul ei...Şi uneori îţi sprijini arătătorul de buzele moi şi ea se linişteşte,îşi revine...zîmbeşti,şopteşti demonic că mă iubeşti şi întinzîndu-ţi dramatic degetele în aer,le ridici lent,şi odată cu ele şi pulsul... Mă apropii lent de tine,într-o cămaşă lungă şi cu pletele dezordonate,şi privind pe la spatele tău cum te joci iubitor,în plin dramatism,dar în acelaşi timp foarte suav cu ea,ascultîndu-i bătile în plină forţă şi grandoare ca niciodată, într-un surîs îţi pişc urechea cu dinţii şi te rog în şoaptă: "Să ai grijă de ea...".

muzica care m-a inspirat si care v-o propun ca si fon muzical http://www.youtube.com/watch?v=QfeOiEJklAk

culcuş

2011-03-23T05:43:00.000-07:00

Niciodată ţărîna neagră nu mi-a părut un pat mai ademenitor în care aş vrea să adorm.În esofag- pămînt,în nări- pămînt...e linişte.Şi unicul lucru care mă desparte de linişte e distanţa de 5 etaje şi un geam închis. Te iubesc...
Am ştiut că trebuie să plec în momentul în care inima a început să bată numai ţie. Am ştiut că o să mă doară din clipa primii fericiri, că o să te pierd,din momentul primei îmbrăţisări strînse. Orice răsărit prevesteşte un apus...
În noaptea nou-venită nu sunt stele pe care să le număr pentru ca să uit de durere,şi sunt lăsată în cel mai sadic mod: singură cu gîndurile mele,cu nebunia,cu delirul meu.
Şi fiindcă ieri îmi plimbam degetele prin părul tău,geamul pare că se deschide,se crapă puţin, şi fiindcă ieri erai culcat pe pieptul meu spunînd că îţi place cum bate inima mea,geamul se deschide puţin mai mult, şi fiindcă ieri mi-ai şoptit deasupra buzelor că eu sunt întreaga viaţă a ta,geamul s-a deschis larg de tot !
Păşesc către marginea lui,las vîntul să-mi răscolească nebun pletele parcă spunîndu-mi să plec înapoi,îmi cer iertare în gînd de la părinţi,închid pleoapele şi la sunetul vocei tale suave în capul meu: "Te iubesc",răspund păşind înainte: "Te iubesc,viaţă...".

fon muzical http://www.youtube.com/watch?v=bYrboZoTj7c

Răscruce

2011-03-22T03:38:00.000-07:00

De parcă tu ai şti...Răstignită pe crucea propriei dureri te sărut. Te sărut încercînd să nu îţi spun că ţinta înfiptă în carnea mea mă doare,că mulţumită ţie am ales să trăiesc şi mîine şi poimîne şi să mă doară.Ţie îţi zic că nu mă doare.
Mă numesc Augustina.Mă gîndesc la sinucidere de la vîrsta de 12 ani.Pînă la 19 îmi grămădeam curaju pentru ziua propriei învieri.La 19 ai venit tu şi am devenit responsabilă prin acţiunile mele pentru toată viaţa ta. Martirul vieţii aflat în iubire.Mă faci să mă contrazic.
Mîine o să mă trezesc din nou în nebuna dorinţă a morţii şi o să-mi pară că tavanul cade peste mine,apoi în aceeaşi zi o să mă cuibăresc în braţele tale mulţumindu-ţi pentru viaţa pe care mi-ai strecurat-o în vene ca în următoarea dimineaţă să vreau din nou să mi le deschid.Şi mă urăsc.Mă urăsc că te mint.Mă urăsc pentru faptul că deja nu mai pot trăi fără tine,că aş suporta întreaga durere ca să fiu cu tine încă cîteva sute de vieţi astăzi,mîine iplorîndu-l pe Dumzeu moartea şi poimîne din nou viaţă.
Am ştiut dintotdeuna că e iubire.Am ştiut dintotdeauna că te-am vrut în viaţa mea,te-am aşteptat,Viaţă...
Şi de fiecare dată,cuprinzîndu-mă,sprijinindu-ţi urechea de pieptul meu,inima mea dialoghează cu tine,îţi bate nebună şi îţi strigă că te iubeşte,ignorîndu-mă cu cea mai mare obrăznicie...Ignorînd raţiunea,planul învierii şi vorbind,plină te entuziasm,timpanului tău...Abia cînd mă îndepărtez uşor de tine o aud zicîndu-mi întristată: "Hai,mamă...chiar trebuie să plecăm? Dă-mi voie să-i mai zic ceva...".Şi atunci îţi zic eu cu voce tremurîndă :"Te iubesc."
Şi uneori bănuieşti apocalipsa din mine...zici că o vezi în ochi...Şi în clipele acelea îţi strecori respiraţia caldă deasupra buzelor mele parcă apropiindu-te de cruce,smulgînd cuile din picioarele şi palmele mele şi prinzîndu-mă în braţele tale...legănîndu-mă în muzica vocei tale...Şi ne îndepărtăm lăsîndu-mi în urmă scrisul...Ca în dimineaţă,în dorul nebun al lui să vin singură la cruce şi să îmi bat cu propriile mîini ţintele în carne vie...
La răscruce.

schimb neaşteptat de planuri

2011-03-13T11:48:00.000-07:00

...îţi zic de mii de ori şi te alung...Te rănesc promiţindu-ţi că o să găseşti fericirea în alta fiindcă mi-e frică să fiu fericirea ta,prea multă responsabilitate...prea mult mă leg de pămînt,şi aş putea să prind dorinţa să vreau să rămîn pe el...După fiecare sărutare te împing de lîngă mine,încercînd cu disperare să te refuz,iar tu îmi întinzi blînd mîna şi mă rogi cu ochii tăi albaştri să o apuc...
Şi dacă m-ai respira în tine aş fi venin,şi totuşi mă respiri...Şi dacă pronunţîdu-mi numele s-ar auzi crăpăturile cum apar pe inima ta,totuşi mă strigi...Îţi asumi tot riscul pentru mine, în timp ce eu nu-mi pot asuma nici măcar riscul de a trăi,deşi simt cum sîngele fuge tot mai grăbit în vene...Îmi cuibăresc capul în pieptul tău-piatră funerară care se încălzeşte.

11

2011-03-04T10:06:00.000-08:00

Mi-am tatuat numele tău pe partea stîngă a pieptului...şi de fiecare dată,sărutîndu-l încerc să îmi înfing unghiile prin stofa bluzei ca să ajung la tine...sărutîndu-te pe tine. După atîta timp amintirea ta încă îmi dă tremurici şi viaţă-speranţa că mîine o să adorm gloarioasă în iubirea braţelor şi respiraţiei tale...că mîine o să ne întîlnim în neştire la un colţ de stradă şi o să sărim în îmbrăţisările unui altuia,ascuzîndu-ne ochii umezi în plete,în linia cefelor...inspirîndu-te...regăsindu-mă,renăscîndu-mă,reîncepînd totul cu tine,de la tine,într-u tine...
de numele tău leg înfrîngerea mîndriei mele,orgoliului meu,sfîrşitului meu...Salvatorule. Şi mi-aş fi dorit să fii aici,mi-aş fi dorit să fiu acolo...mi-aş fi dorit ca timpul să nu mi te fi furat niciodată...
Îmi zgîrii nebună bluza de mătase neagră şi simt cum îmi creşte pulsul de frica isterică
că aş putea să nu găsesc tatuajul acolo,că ar fi putut dispărea caligrafia ...şi brusc vîrfurile degetelor au dat de căldură,căldură care începea să ardă pe măsură ce le reţineam,şi am ştiut că eşti acolo ! că eşti în viaţă,iubire.Şi în secunda aia am ştiut că te îmbrăţişez regăsiţi în mijlocul prezentului pustiit de orice rost,atunci am ştiut că mi-e dor de ochii tăi verzi chiar şi atunci cînd îi văd,că aş da orice în lume ca să pot respira o viaţă cu respiraţia ta şi că fiecare celulă din mine te asociază cu viaţa...
Ce faci oare tu sărutînd-o pe ea?...de 11 luni în coace.

am gasit ceva pierdut prin fisier ) "Născută"

2011-03-01T04:23:00.000-08:00

...alerg! Alerg nebună spre tine,viaţă! Evadez de timp...gata,nu-l ştiu!Nu am făcut cunoştinţă cu timpul niciodată! Evadez de feţe de oameni care nu mă mai plictisesc,ci mă sufocă! Evadez de vocile din capul meu şi alerg tot mai repede ca tot ce aud să fie doar bătăile inimii care e gata să crape! Evadez de superficialitate şi resemnare, într-u rebeliune,profunzime şi libertate! Nu am nevoie de nimic mai mult decît de mine însumi.O să mă trezesc într-o dimineaţă fără să am cea mai mică idee unde m aflu,cu răsăritul în faţă şi asfalt sub picioare,sau cu mai mult noroc-iarbă verde şi proaspătă,şi o să fiu fericită ! O să zîmbesc şi o să mă ridic să-mi continui mai departe hoinăririle iniţiatice.
Nu am nevoie de nimic mai mult decît de un creion,o foaie albă şi încălaţăminte comodă...să merg mult spre tine,viaţă şi să scriu...

întîrziaţi

2011-02-22T09:08:00.000-08:00

În secolul 21 pur şi simplu nu a mai rămas timp...Suntem doar noi în goana lui,pentru a-l cîştiga...şi într-o mare pierdere a nosatră,iar într-un final...chiar şi a sufletului...O s-o scriu repede căci nu am timp...Am ajuns pănă şi să respir în grabă...
-Hey,mi-au zis că am cancer şi aş vrea mult să vii să te văd...
-Pare rău,frate...nu am timp...

-Salut! Dă-mi o îmbrăţişare!
-Îmi pare rău,nu am timp.

Sau undeva într-o luncă,în ceaţa dimineţii şi a luminii de culoarea mierii,ea culcată pe braţul lui...se cuibări sfioasă în pieptul lui,apoi se ridică brusc şi plecă...
-Stai,rămîi...se auzi strigînd tînărul din urmă.
-Scuză-mă,a strigat ea din depărtare întorcîndu-se puţin stîngaci,dar nu am timp,şi îşi ridică braţele şi umerii în aer...nici un fel de regret pe chipul ei...de parcă ceea după ce fuge ar fi fira-l naibii mai important...
...Undeva e mama pe care ai uitat-o singură în casă...şi în sfîrşit vii şi tu la ea ca să te privească pentru 5 min să vadă cît de mult a pierdut din tine,să o săruţi pe frunte şi să o laşi cu ochii tulburi şoptindu-i la ureche scuza aia penibilă,că nu ai timp...Ar fi bine să-ţi faci de pe acum pentru înmormîntare.
...La un moment dat te opreşti în stradă fiindcă la vitrina unui magazin ai văzut ceva ce ţi-a amintit de ceea ce obişnuiai să fii...ai văzut o chitară,ca cea la care obişnuiai să cînţi sfidînd timpul şi oprindu-l în loc,amintindu-ţi de nonşalanţă,de fericire,de linişte...Te-ai oprit fiindcă ai văzut o mamă aruncîndu-şi în aer fetiţa creaţă şi ţi-ai scos din buzunar poza şifonată a mamei tale,şi ţi-e ciudă că acum vii mai des la cruce decît obişnuiai să vii la ea,şi-ţi aduci aminte de mirosul părului ei şi de mîinile care îţi mîngîiau înainte de culcare chipul...Te-ai oprit fiindcă ai văzut un cuplu îmbrăţişîndu-se euforici şi ţi-ai adus aminte de maniera lui sau a ei drăguţă de a-şi muşca buzele cînd te privea şi de zîmbetul ăla pe care doar tu ştiai să i-l aduci,îţi aduci aminte de forma palmelor cu care îţi strîngea ceafa ca să-ţi apropie suflarea de a ei sau de a lui şi de cum îşi închidea ochii cînd vă sprijineaţi frunţile...
În cap sună melodii triste,durerea se strecoară lin în piept împungîndu-ţi jucăuş inima,vine moartea şi îţi face semn să vii,iar tu îi spui :
-Îmi pare rău...dar nu am timp...Las' că ne întîlnim la o cafea săptămîna viitoare,ok? bafta !

HERO.

2011-02-13T13:16:00.000-08:00

Fiecare din noi e un erou...
...ai conștientizat vreodata importanța unui zîmbet?... te-ai gindit vreodată ca poate azi,prin acel zîmbet ai salvat o viață?...un zîmbet în plus pe față echivalează cu o viață în plus pe pămînt...
...și ai trecut azi în stradă pe lîngă o roșcată creață cu ochi gigantici și verzi,și înainte ca să reușească să-și aplece capul,fiind prea aproape unul de celălalt ,din inerție,i-ai zîmbit...Roșcata,sau Cătălina,care ieri seara își număra în palmă zecile pastile de diferite culori-curcubeul morții,care nu mai găsea motive sau motivare să mai rămînă,să se rețină...care ieri își simți mîna tremurînd bolnavicios în încercarea de a o apropia de gură și nu-i reuși,de aia amînă hotărîtă plecarea pe mîine...pînă te-a văzut pe tine...Un zîmbet sincer,cald și promițător de viață cu care ai amăgit-o că viața e frumoasă deși ieri te-ai culcat plîngînd în pernă...dar nu mai contează,căci Cătălina,grație neoboselei tale de a-ți arcui colțurile buzelor,a hotărît să trăiască...
Impresia contează,actul mut al promisiunii,fiindcă dacă nu ne-am promite lucruri,care ar mai fi rostul să trăiești? Și deși poate nu te-ai gîndit niciodată la asta,dar mîine și Cătălina o să zîmbească cuiva,și o să-l umple de curaj,de dorința,curiozitatea nebună de a simți zîmbetul pe buzele sale fiindcă fericirea străină,fie ea și trucată,ademenește,ispiră!
Pînă la urmă,oamenii fiind niște ființe sociale,devine o reacție în lanț,interacționăm continuu și ne spunem,ne mintem cu colțurile ridicate ale buzelor: „ viața e frumoasă”...Și nu mai contează că e o minciună pentru cel care o trădează,contează că pe cineva l-a motivat să meargă spre asta...O dată motivînd,mai devreme ori mai tîrziu,o să te motiveze și cineva pe tine...la un colț de stradă,în metrou,în parc un copil zîmbindu-ți și acoperindu-și fața cu plamele mici, sau în timp ce cineva oprește accensorul ca să intri și tu...chiar dacă ieri ar fi putut fi ultima zi din viața ta și azi iți pare o îtîmplare...azi poate fi revelația,a doua gură de aer.
Salvează şi fii salvat...

acolo.

2011-02-06T08:32:00.000-08:00

....dacă aş reveni la acea secundă,acea zi sau acel loc nu ar fi nimic decît o mare pustietate....Toate casele ar fi dărîmate,cu pereţi surupaţi şi presuraţi împrejur...cu iarbă galbenă-uscată şi cer plumburiu...Aceal loc ar fi atît de departe,pierdut în timpul deja trecut,încît şi vîntul ar uita unde se află şi de aceea nu se aude hoinărind prin spaţiu...E absolut nimic...Ca şi fiece secundă care trece...E gata,e deja consumat...Nu te poţi rîntoarce în trecut şi găsi culori,culorii vii şi puls,numai în cazul în care hotărăşti să-ţi laşi inima trecutului şi să trăieşti în continuare în lipsa de culori...
Mă reîntorc zilnic în speranţa de a regăsi măcar ecoul unor voci...dar de fiecare dată e tot mai linişte,tot mai mort...timpul e tot mai tăcut şi-mi povesteşte tot mai puţine...Există unele imagini care ne marchează în viaţă,asta pînă cînd nu se întîmplă o metamorfoză în interiorul nostru care le neagă importanţa...sau pînă cînd timpul nu hotărăşte asta...Intru într-o cameră şi găsesc acolo o fetiţă cu părul creţ şi blond,culcată pe o canapea,şi ascunsă pînă la ochii gigantici şi albaştri într-o pătură,iar lîngă ea o bătrînă aşezată pe un scaun,cu o basma bej cu flori mărunte şi negre şi chipu-i grijuliu...povestindu-i o legendă...Mă aşez turceşte pe poadea de fiecare dată între ele,nu mă observă niciodată,şi privesc...ascult...Înainte totul era atît de sătul de culori şi de nuanţe şi de lumină...treptat totul devine cenuşiu şi vocea bătrînei devine tot mai vagă...azi urmăresc un film mut alb-negru în care doar ochii copilei au rămas albaştri-sticloşi şi pătrunzători...am ascultat cu atenţie atunci se pare că...şi totuşi uit...
Mă reîntorc la unele momente pe care le-am îngheţat...şi plimbîndu-mă prin coridorul pustiu al şcolii,în ziua de 20 mai 2010 văd doi tineri...cu frunţile sprijinite una de alta...el prinzîndu-i suav tîmplele între mîinile sale...Fac cercuri împrejurul lor...dintr-o parte părul ei blond şi al lui întunecat,aproape negru,se privesc destul de interesant în contrast...şi un lucru mă reţine de fiecare dată...expresia feţelor lor,atît de diferită...ochii lui închişi şi completaţi cu buze arcuite într-un zîmbet cald şi ai ei strînşi şi pierduţi în suferinţa mută a chipului...Mă aşez turceşte şi privesc moleculele de praf din aer oprite între ei,scăldate în lumina soarelui lui mai,şi pe măsură ce îi privesc milimetru cu milimetru aud inima bătîndu-mi tot mai tare în piept,de parcă ar fi regăsit fericită ceva...Îmi aplec fruntea şi oftînd îi spun:"Ştiu,micuţa...ştiu...".Pînă ce,din toată experienţa de a trăi e unica imagine de acest gen la care mă întorc de fiecare dată cu şi mai mare dor...de aceea poate şi culorile îi trec mai greu...
Uneori pur şi simplu avem nevoie să ne întoarcem...fie chiar şi la dărîmături,să ne luîm cîte o pietricică în buzunar şi să sperăm că în viitor o să întîlnim imperii...

on my wave :

http://www.youtube.com/watch?v=IBJCZo-H3e4

suflet

2011-01-28T02:13:00.000-08:00

Ştii cum e să te trezeşti în dimineaţă şi să înţelegi că eşti pustiu? Ştii cum e să ţi se lărgească pupila de frica că te-ai ucis?! Ştii cum e să te trezeşti în dimineaţă şi primul lucru pe care să-l faci e să plîngi ? Să plîngi fir-al naibii! Să plîngi fiindcă nu mai e suflet în tine! L-ai ucis,l-ai zdrobit cu realitatea asta titanică odată cu renunţarea la cel mai mare vis al tău : Să fii tu însuţi.
Mi-e dor de el...Mi-e dor de zilele lungi şi leneşe de visare,de pulsul,de viaţa din vene! De meditaţie,de observarea detaliilor şi de pasionala căutare a fericirii ! De momentele în care putea să răsară spontan un surîs pe faţă fiindcă am priceput frumosul din jur! Fiindcă viaţa a trecut prin suflet şi el i-a răspuns! Ca în clipele alea în care stai tolănită pe iarbă urmărind cum cad florile de cieş deasupra ta,scăldate în lumină...şi tu inspiri dulceaţa...Acum totul s-a redus la o simplă existenţă biologică. Nu mai e suflet în mine nici măcar pentru ca să fiu depresată! Nu simt nimic...nu mai sunt nimic...din cauza fricii de a-mi urma visele...Aerul pe care îl inspir şi-a pierdut tot gustul...Nu mai e aer...e pur şi simplu 20,95% oxigen, 0,03% bioxid de carbon şi 78,09% azot...Uhhh...Cum să mă regasesc,oare?

......
Stau întinsă pe beton...Îmi plimb vîrful degetelor prin el,închid ochii şi de la amintiri atît de vii simt fire subţiri şi verzi mîngîindu-mi epiderma,strecurîndu-se printre ele...zâmbesc.
Şi brusc răceala betonului devine suportabilă,şi brusc inima în piept se aude cum bate timidă,parcă nu dă crezare nici ea la ceea ce simte pielea,de aia e precaută...Simt cu prin venele reci curge rapid sînge fierbinte! Simt cum în cap mi se strecoară amintirea nopţilor de nesomn şi de eliberator scris,amintirea zorilor de lumină pe care le întîlneam cu o ceaşcă de cafea la geam în plin etuziasm,amintirea cerţilor cu viaţa! –revolta,durerea,analiza,rebeliunea...Amintirea ochilor verzi...da! a ochilor verzi...a liniei cefei,a fiecărui milimetru din faţă şi am impresia că îmi plimb lin şi suav virful nasului şi buzele prin ea...îmi dau lacrimi,lacimi fierbinţi...în numele unei regăsiri,"eşti aici!" aş striga în plină durere,dar îmi muşc buzele şi mă alint în continuare cu tine...Îţi prind faţa între mîini regăsind în ea tot ce am nevoie! : inspiraţia,setea de viaţă,şi inima prinde curaj! O aud! Îmi strigă! Şi pe măsură ce îmi pierd degetele în părul tău negru şi des,văd...Văd cum în abisul din pieptul meu izbucnesc mici scîntei de lumină,agresiv şi îndrăzneţ! "El e! El e!" strig euforică,şi nu-mi pot stăpîni rîsul isteric de fericire!
Te privesc în ochi,în culoarea care mă renaşte şi îi şoptesc reflecţiei mele perfecte în plin tremurici :"el e..."...
Mă cuprinzi spontan sufocîndu-mă în forţa braţelor tale,îmi cuibăresc chipul în umărul tău şi scînteiele devin flăcări! Flăcări care izbucnesc sălbatic! Şi eu îmi încălcesc braţele în jurul fiinţei tale de frica animalică de a-ţi da drumul şi de a te pierde din nou!fiindcă tu...mă renaşti...
Am început să observ din nou împrejur existenţa timpului...îţi imaginezi,am început chiar să îl aud? Creierul s-a trezit dintr-un somn lung şi greoi şi acum pricep de mii de ori mai intens fiece sunet,fiece culoare,fiece trăire! Şi sunt fericită!
Mă vezi atît de vie şi de agitată şi încerci să mă linişteşti...Îţi apropii buzele de urechea mea şi îmi spui blînd : "Cişşş....Aici...acum o să fie bine",şi fir-al naibii! Nu ştiu de ce! Dar la auzul vocei tale,am avut impresia că totul e atît de real : regăsirea,renaşterea! Încît am deschis ochi...Şi totul în jur nu era decît umezeală,frig şi beton...Simţeam adrenalina,inima care dă gata să se spargă! Bătăile tot mai rapide şi mai rapide,pereţii care îi crăpau încet! Mi se dilată pupila de frică într-atît de mult încît ai impresia că ochii nu-mi sunt albaşti,ci negri! Încerc să te caut înebunită,dar nu te găsesc şi inima e aproape gata să cedeze! La un moment de descurajare îmi ţintesc ochii la încheietura mîinii drepte....Cicatricile lungi,late şi urîte pe lîngă venele verzui-albastre...Şi atunci amintindu-mi de mine i-am şoptit inimioarei:"Gata,micuţa...gata...Cişşş...viaţa ne iubeşte..."....Ideea morţii,salvarea de ea mi-a dat iluzia că trăiesc pentru un motiv...şi inimioara a înţeles...Liniştindu-se şi bătînd acum calm pentru a menţine cîtuşi de puţină sensibilitate în mine,în amintirea ispititoare a scînteiei m-am ridicat şi am pornit în căutarea ta....

Colectat intr-o saptamina )

2011-01-23T12:15:00.000-08:00

Dare to Dream !

Imaginează-ţi pentru o secundă că nimic nu mai contează...Imaginează-ţi că azi eşti liber să faci tot ce îţi doreşti şi imaginează-ţi că nu-ţi pasă! Imaginează-ţi că viaţa te iubeşte la nebunie şi că tu o iubeşti şi mai mult deîndată ce te-a ales pe tine să te naşti! Imaginează-ţi că azi te duci la fiecare persoană pe care o iubeşti şi îi sufoci într-o îmbrăţişare călduroasă,că suni pe o anumită persoană din simplul motiv că ţi-e dor să-i auzi vocea! Imaginează-ţi că te trezeşti în dimineaţă cu parfumul lui sau al ei în părul tău şi ţi-e sete nu de o cafea,ci de o sărutare!
Imaginează-ţi că azi eşti fericit ! Iar deîndată ce îţi imaginezi...totul este posibil...Dă-i drumul gîndului să zboare! Şi niciodată,dar niciodată...să nu te întrebi unde te-ar putea duce...

Eternitate.

Daca as sti ca maine ar fi ultima zi din viata mea...ca odata cu primile raze ale diminetii,strecurindu-se prin geam o sa-mi pierd suflarea...as vrea ca in acea noapte dinainte,sa adorm in bratele tale...as vrea sa ma tii strins inspirindu-ma in tine cu fiecare git de aer pe care il iai plimbindu-ti fata prin parul meu...As vrea sa imi stringi cit de tare mainile in palmele tale ca sa te simt,ca sa simt prin durere viata care ma iubeste atit de mult deindata ce mi te-a adus ...Ai fi cuibul meu si altarul meu de ultima ruga...sunetul plaminilor tai flaminzi de mine si a inimii tale care imi striga numele din pieptul tau,mi-ar fi cintece de leagan,amortindu-mi lent fiecare nerv ca sa nu simt dimineata...Linga tine moartea capata un rost...Linga tine ideea mortii ma umple de curaj si fiece lacrima ar fi doar de fericire...
Incerc sa iti spun ceva...incerc sa iti multumesc pentru pulsul din vene,si tu grabit iti sprijini gura de gura mea si apoi imi saruti coplesit de grija si durere ochii,fruntea...si atunci imi dau seama ca n-ar fi trebuit...micuta de mine...de aia imi aplec capul spre pieptul tau si ascult mai departe cintecul de leagan adormind in promisiunea ta de eternitate, in grandiosul iubirii tale anestezice,fir-al naibii!-in bratele tale: scutul anti-glont,in bratele tale ascunsi de Dumnezeu si de moarte,nu stie nebuna ca am murit demult...dealtfel nu pot explica nici decum atita fericire,atit de straina vietii.Lasa sa vie...o sa gaseasca doar 2 cadavre impietrite de demult...

Dublu...

Îmi șterg buzele de tine...și la propriu și la figurat,Viață! Trec agresiv cu dosul palmei,te înjur și scuip. Dă să ne imaginăm că nu ne-am cunoscut niciodată,că nu ți-am cunoscut parfumul, și că nu ți-ai plimbat palmele pe linia cefei fele. Să ne imaginăm pentru o secundă că suntem doi străini care nu am fost niciodată meniți să fim împreună...Să ne imaginăm,că nu ai făcut niciodată ca sîngele să-mi alerge nebun prin vene......Să ne imaginăm că nu am văzut niciodată soarele,că niciodată nu am privit stelele plină de tine,de promisiunile tale! și că habar nu am ce gust are aerul în plămînii mei...că niciodată nu ți-am aparținut. Brusc simt cum îmi crapă capul de durere,de presiune,de un sunet ascuțit care îmi taie timpanul,îmi apuc înebunită tîmplele,firele crețe de păr blond între degete și în plină durere dispar...Mă diminuez brusc într-o copilă de 16 ani cu ochi gigantici și sticloși,apoi într-un homo sapiens nu mai mare de 9 ani și intensiv tot așa...în descreștere ...pănă ajung la un embrion-un omuleț roz-străveziu cu degete minuscule și o inimă care bate agresiv în plină dorință de tine! În plină luptă pentru tine! Pînă cînd inimioara se oprește și în locul ei izbucnește o lumină albă și se aude un zgomot constant de o singură notă înaltă...Renunț la tine! Acceptîndu-mi responsabilitatea deplină în fața actului de sinucidere! Te urăsc,urăsc comedia marelui regizor de sus! Cît de logică e moartea mea...Şi ce farsă mare poate să fie uneori naşterea...

frumos de dimineaţă! :D

2011-01-19T08:19:00.000-08:00

Vin de la universitate…Am aflat nota de la examenul de engleza şi sunt pur şi simplu încîntată !Am hotărît să merg pe jos azi...m-am gîndit că mi-ar plăcea mult să fiu ceva timp singură cu gîndurile mele,cu vocile din capul meu...Mi-am pus muzica în căşti la volum mediu-cel puţin ca să depăşească zgomotul maşinilor,trec rapind printre oameni pînă ajung pe cărarea aia lunga,aproape pustie şi înconjurată de copaci foarte înalţi,de lîngă parc şi mă ascult...
"Am început ziua de azi atît de bine ! În localul preferat de lîngă liceul absolvit,servit o ceaşcă mare de cafea lîngă o persoană atît de plăcută ! Îmi place de Dumitru...E ok,un pic indecis,dar e doar mai bine aşa...îmi place aşa...Doamne cît de bun e aerul ăsta,cît de dor îmi era de el ! Am impresia că se strecoară primăvara cu cel mai mare tupeu în luna lui ianuarie !
...cît de bine e cînd e linişte...şi îmi place atît de mult parfumul pe care îl port ! toată lumea care mă îmbrăţişa azi pur şi simplu mă sorbeau în ei !Cît de bine e să fii singură !Mi-e dor de scris...Aş scrie chiar în secunda asta ! Termin sesiunea şi mă apuc să continui romanul ăla...Vine vara şi dispar pentru o lună în leagănul meu ...Cît de dor mi-e de munţi !De dimineţile răcoroase,de aerul de după ploaie !De tolanitul leneş pe iarba aia verde din dealurile mătuşii Niţa Lupului !
...hmm I love my blog ! :D Şi din zi în zi e tot mai vizitat! Hmm...asta nu-mi prea place,cred...
...Hmm...cît de fain sună şi piesa asta din căşti...Mă şi văd:Tolănită în iarba aia şi G. lîngă umărul meu...încălziţi de soare,uşori în fericirea noastră ca păpădia suflată de vînt...le şi văd!Sunt o grămadă! Sunt peste tot! Sunt în părul lui negru şi des...I le scot grijulie una cît una,iar G. îşi sprijină vîrful nasului de ceafa mea,mă inspiră tandru în el şi mi-o sărută...
Încă 4 luni...Încă 4 luni...Încă 4 luni pînă la tine...Tre să-mi iau chitară!Tre să-mi iau chitară!Tre să-mi iau chitară!
....Unii ochi sunt fenomenal de frumoşi! Atît de luminoşi ca pe cei de dimineaţă ai lui D. nu am mai văzut niciodată! "Pff! Parcă tu n-ai nimic de a face cu asta!" o şi văd replicînd pe Dănuţa:)...Hmm-nu vreau să ştiu :)...
Hey !Inimoară...Ce mai faci ? Te iubesc atît de mult...atît de mult,nebuno !Iubesc să trăiesc prin tine !Tu eşti ochişorii mei !Compasul meu micuţ ! Îţi mulţumesc,nebuno pentru fiece direcţie pe care mi-ai arătat-o...".Pe cînd m-am deşteptat din visarea mea,mi-am dat seama de surîsul discret de pe buze...Mergînd trec pe lîngă un băieţel micuţ care îmi zîmbeşte înapoi muţumit şi euforic! Cît de scump e!!! În aceeaşi secundă îmi dau seamă că seamănă enorm de mult cu un prieten din copilărie! "El e! El e!" mi-am auzit vocile din cap zguduindu-mi timpanele!Deodată mi-au apărut rapid secvenţe din trecut în cap : jucatul cu îngheţata,alergatul prin locurile pe care doar noi le ştiam,cum micuţă veneam la poarta casei lui şi îl strigam să iasă afară să ne jucăm,cum stăteam ascunşi în primăvară sub copacii de cireşi încărcaţi cu flori albe,euforia,pulsul,viaţa,copilăria!Mă apucă din nou un dor imens al locurilor alea,al leagănului,al munţilor mei,al satului ăla românesc!Şi exact în momentul în care am vrut să-l strig pe nume mi-am spus dezamăgită:"...stai! Stai,Augustina...e mare deja...e însurat deja...e mare...nu e el...".Am trecut cu vreo 20 cm de băieţel şi m-am întors surprinzîndu-l făcînd acelaşi lucru! Mi-am atins arătătotul de vîrful nasului de cîteva ori,mi-am ridicat bărbia şi i-am zîmbit larg,se opri pe loc,îmi flutură grăbit din mînă şi rîse zgomotos,apoi se grăbi să o ajungă pe mama sa din urmă...Copilaşul ăla chiar mi-a făcu ziua!
Se înserează cîte puţin,îmi grăbesc pasul,îmi muşc euforică buzele inspirînd poteca,copacii visele în mine! Acasă,acasă,acasă!...Sunt extenuată,dar fir-al naibii,atît de fericită! :D Suflă vîntul şi exact în direcţia mea "mmm!pur şi simplu îmi ador parfumul!:D " !

p.s : piesa din căşti! :))) http://www.youtube.com/watch?v=gKxnsY2dBaY

teoria Visului sau Ocupaţia: consumator de vise

2011-01-15T01:24:00.000-08:00

Spre deosebire de ceilalţi îmi place pur şi simplu să mă opresc în loc şi să privesc totul împrejur de parcă abia am descoperit acel loc,deşi cu siguranţă am trecut pe acolo de sute,de mii de ori! Trăiesc din vise...Visele mă menţin în viaţă,şi atîta timp cît o să pot crea 2 la 1 distrus,o să exist! Visele sunt minciuna aia care îţi aduc zîmbetul în cele mai sumbre clipe ale vieţii,visele sunt drogul pe care îl iau ca să scap de realitate,anestezicul pe care mi-l înfing în venă ca să scap de durere...
"Mâine o să fie bine...","Mâine o să scriu ceva şi mai bun!...","Viaţa mă iubeşte!", "O să-mi încîlcesc braţele în jurul gîtului lui şi o să-i şoptesc zîmbăreaţă cît de mult îl iubesc...şi el,o să mă iubească", "O să-mi reuşească!O să-mi reuşească!O să-mi reuşească!"...
Iar odată cu fiece vis împlinit mă descoper pe mine,şi fiece vis creat,tot mai îndrăzneţ şi mai îndrăzneţ,îmi pun la încercare curajul de a merge spre el.
Visează acei care înţeleg că realitatea nu e cel mai bun loc pentru ei,visează optimiştii care ştiu că viaţa o să ne lovească,dar care îşi spun:"hey,putea să doară mai tare..." fiindcă undeva,într-un colţ întunecat al sufletului,o iubesc! Visează acei care şi-au dat prea multe întrebări în viaţă şi au găsit prea puţine răspunsuri,dar ştiu că n-au încotro şi viaţa trebuie trăită.
Visez fiindcă sunt motivată de toate cele scrise.
Eu sunt tot ce s-a împlinit vreodată şi ce n-o să se împlinească niciodată din buzunarele mele pline cu vise. Şi atîta timp cît o să visez absolutul cu cel mai mare tupeu,în timp ce restul o să fie plaţi,comozi şi totalmente seci,în ochii lor o să fiu stranie.
Visul în sine reprezintă pentru mine Regăsirea,refugiul în mine,iar regăsirea în sine este punctul culminant al căutării de sine....şi mă caut prin actul scrisului,prin fiecare cuvînt pe care îl scriu,ca în final,după ce citesc textul să-mi spun:"uite-mă...","aici eram... : )".

Prea curînd...

2011-01-12T12:38:00.000-08:00

Mă sufocă mai mult ca orice gîndul că mă apropii de 20 de ani...A mai rămas juma de an şi cad în panică văzînd timpul atît de nerăbdător şi atît de neascultător...Dar mai presus de frica ascendentă care ma aduce la un punct critic,e stropul de luciditate,de fărimitură a vieţii pe care o pricep cu cea mai mare exactitate :
Nu trebuie de ratat momentul! Unele lucruri se fac la anumite vîrste...Şi acum am impresia că am ratat un lucru mare:...La fiecare vîrstă iubeşti diferit,şi niciodată nu o să iubesc aşa cum aş fi putut iubi la 18 sau la 16...ştiu că o să iubesc altfel-o să iubesc cu picioarele pe pămînt...
Am ratat momentele care umplu cu adevărat valiza de amintiri a vieţii...Nu am avut parte de clipe în care să fi stat amîndoi tolăniţi în iarbă,jucîndu-ne cu degetele printre care se strecoară razele de soare şi citindu-ne ochii....imaginîndu-ne cum o să fim împreună pentru totdeauna,în plină naivitate şi în plină lipsă a fricii că lucrurile se schimbă...întotdeauna.Clipe în care să fi mers pe şosea cu 180 la oră,evadînd de oraş,de aglomeraţie,de oameni fiindcă nu ne pasă şi fiindcă...pur şi simplu...ne iubim...Clipe în care el să devină cămaşa pe care o port în dimineaţă,muzica care apare din senin în cap şi pe care o ador,parfumul pe care să-l tot caut în plete şi dorul care mă aduce la lacrimi pe semne ce înţeleg că parfumul dispare...Clipe în care să nu ne pese de nume şi de realizările pe care le poartă fiindcă tot ce pricepe creierul nostru hipnotizat e prenumele,prenumele care ni se pare cel mai frumos existent pe lume! Clipe în care să adormim îm braţele unui altuia sub cerul plin de stele după ce înainte de asta am încercat să le numărăm şi să le împărţim copilăreşte între noi...Clipele în care "te iubesc" să nu fie bine gîndit,analizat în sine şi pus la dubii,ci să fie unul spontan şi sincer,spus la cel mai nepotrivit moment!
Cît de mult mi-am dorit clipe din astea!
Nici o dragoste nu e mai sinceră şi mai mare,mai ameţitoare şi mai uimitoare ca dragostea de pînă la 18 ani...Dacă nu ai cunoscut absolutul cu toată durerea şi fericirea lui aduse le extreme,nu ai să-l cunoşti niciodată...
Pînă la 18 iubeşti cu toată fiinţa ta! Cu tot universul din tine! Cu tot entuziasmul şi cu toată inima! Inspirînd în tine drogul amorului cu toată hapsînitatea...După 18 se strecoară creierul...După 18 niciodată n-ai să te avînţi să iubeşti pe cineva,practic un necunoscut, cu toată sinceritatea şi încrederea fiindcă simţi că trebuie să fiţi împreună!Fiindcă dintr-o dată adori fiecare milimetru din el!După 18 îţi pui întrebări şi eşti oarecum mai precaut,după 18 n-ai să iubeşti niciodată fără să cunoşti bine persoana,deşi ţi-ai dori la nebunie să poţi...Şi cred că pe măsură ce înaintăm mai mult în vărstă,şi creierul înlocuieşte tot mai mult inima....
Te învinuiesc pentru faptul că nu ai fost acolo cînd am fost de 16 sau de 17! Te urăsc pentru asta! Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă implorîndu-mă să uit că sunt de aproape 20...

dedicat,surorii mele :Corina.

amintire.

2010-12-28T11:24:00.000-08:00

Se apropie lent de mine şi îmi pişcă cu vîrful dinţilor ceafa,spijinindu-şi apoi buzele de pişcătură,coborînd astfel liniştit spre umeri...Simt cum mă inspiră adînd în el şi la un moment dat pare să-mi zică ceva,iar eu închid ochii-în cap răsunîndu-mi o voce total diferită de a lui-alta,antitetică suavităţii lui...Şi îi deschid nedumerită găsindu-l cuprinzîndu-mă strîns în umerii lui...îi simt parfumul,ca deîdată ce clipesc să-mi străpungă nasul alt parfum-mai dulce şi mai discret...Speriată şi confuză îi desfac braţele şi apoi îl găsesc îngrijorat de reacţia mea exact în faţă...Mă priveşte cu ochii cărprui nedumeriţi de parcă întrebîndu-mă implorător:"Am făcut ceva?",şi privindu-i îmi dau seama la un moment dat că acel căprui se dizolvă lent în verde,şi că buzele pline se subţiază,că părul castaniu-deschis se nuanţează în unul tot mai închis şi că apropiindu-se spre mine pentru o sărutare,idee nu am pe cine o să sărut...

if i die young...

2010-12-19T14:31:00.000-08:00

Cred că aş vrea să mor tînără...Să nu cunosc ziua de mîine fiindcă ştiu: viitorul e doar derularea trecutului-aceleaşi secvenţe aduse din nou şi din nou şi din nou ca şi un film prost filmat,acelaşi scenariu ieftin,aceeaşi lipsă de imaginaţie...
Ziua de mîine nu îmi promite nimic decît durere...şi atunci nu mai văd rostul să-i simt cîtuşi de puţin parfumul...mai bine îmi adîncesc nasul în puloverul cu guler oranj-pufos şi inspir în mine prezentul eventualului viitor...
Ştiu că mîine n-o să iubesc în toată puterea mea,şi n-o să fiu înţeleasă...(Niciodată înţeleasă,obiect de curiozitate-DA,de precepţie-Dificil/Aproape imposibil...Urasc oamenii care îmi acordă superficialitate şi afirmă că m-au priceput cu uşurinţă...Dacă vezi oglinda străvezie a lacului nu înseamnă că ştii ce se ascunde cu adevărat la fundul lui...) .
Mîine n-o să rîd mai mult şi n-o să plîng mai puţin...Mîine ca şi în orişicare seară îmi voi stropi faţa cu apă rece,mă voi uita la rimelul negru care se prelinge peste obrajii albi şi o să mă urăsc...chiar şi după ce-mi şterg urmele rimelului.
Mîine n-o să mă sui într-un tren,cu un bilet în mînă de pe care să nu fi citit măcar destinaţia şi să evadez...Deşi mîine o să-mi pun căştile în urechi la maxim şi o să mă pierd în oameni şi în mine însumi...
Mîine n-o să plec la 600km ca să cad în faţa crucilor buneilor şi să-mi vărs toate lacrimile pe care le tot ţin în mine,mîine n-o să-l sun pe Sandu ca să-i spun cît de mult l-am iubit,mîine n-o să încerc să număr toate stelele de pe cer şi mîine n-o să mă mulţumesc cu tot ce am scris pînă mîine...
Mîine o să se termine la fel ca şi ieri...Ora 12 de noapte,apucînd epuiază fîşii de păr din cap,muşcîndu-mi buzele,închizînd ochii şi pur şi simplu ascultîndu-mi respiraţia ca să mă asigur că sunt în viaţă...
Sufeltul din mine s-a stins demult...N-a avut răbdare pînă mîine...N-a avut răbdarea să mai asculte o promisiune despre cum o să las dreptul,despre cum o să mă învăţ să cînt la chitară,despre cum o să mă trezesc în dimineaţă şi el o să fie acolo-la marginea patului,aşteptînd în genunchi să mă trezesc...
Aş vrea să ajung să inspir hapsînă în mine aerul de primăvară după ploaie-Să-mi umplu trupul cu CEVA frumos ca pentru ultima clipă pe pămînt şi apoi să-l sting în linişte...N-am ce să mai văd în viaţă...Trăiesc într-o continuă depresie cu care deja m-am obişnuit şi-mi pare naturală...Privesc încheieturile mîinilor şi îmi închipui cum îmi dau drumul sîngelui negru-făcut smoală după 19 ani de asimilare a gunoiului emoţional în mine,şi nu o să mă doară...Ştiu sigur că n-o să mă doară.

http://www.youtube.com/watch?v=Gu9-5SS8V8M&feature=related

MORTUL.

2010-12-17T12:50:00.000-08:00

Îmi strecor lent rochiţa gri pe mine,lăsînd-o să cadă prelingîndu-se pe pielea albă,mă îtind obosită din urmă ca să-mi trag fermoarul lung şi cad epuizată pe patul bombardat cu perne-accesorii bej de diferite dimensiuni si forme...Îmi plimb vărful degetelor prin părul des-auriu,îmi pierd ochii albaştri-sticloşi în podul alb şi mă întreb în şoaptă :"Ce fac...?"...Aş sta aşa pentru totdeauna, ascultînd durerea surdă din mine şi eventual aţipind sub notele ei în simfonie cu bătăile leneşe ale inimii mele,închid ochii şi simt cum se prelinge o umezeală rece pe obrazu-mi drep,trezindu-mă firal naibii mult prea devreme! nelăsînd să treacă măcar 60 secunde de agonie...
Mă ridic nervoasă,expiraţiile-mi devin tot mai sonore,îmi ridic marginea rochiţei,îmi îndrept puţin jartiera neagră,apoi îmi strecor degetele prin tîmple...Sunt muribundă...muribundă...n-a mai rămas un strop de dorinţă,de curiozitate oricît de copilărească sau chiar de pariu cu mine însumi de a ajunge la ziua de mîine...Sufletul îndrăzneşte să moară înaintea trupului-sicriu de lux în arhitectura unei tinere de 19 ani,cu buze mici,de un roz-palid şi pline,încheieturile subţiri ale mîinii, nasul micuţ ,ochi care au adunat tupeist tot oceanul în ei şi o alunică în spatele umărului drept-unica de pe toată suprafaţa corpului ei. Supărată pe naivitatea mea care m-a adus în halul ăsta, pe frica mea de a sfîrşi totul,pe care ar fi trebui să o depăşesc demult,doar laşitatea,doar frica mi-e de vină pentru faptul că mi-am epuizat lumina atît de mult din mine...N-am cîştigat nimic,cu cît mai mult trăiam cu atît mai mult durea...Şi unele lucruri chiar sunt minciuni :"totul o să fie bine...".
Mă tîrăsc practic spre oglindă şi deşi nu se văd, ştiu fîşiile de pe ea- spartă de prea multe ori...
Pe tot obrazul e o linie neagră şi îngroşată,îmi ating vărful arătătorului de cel al limbii în timp ce mă gîndesc cît de mult nu aş vrea să ies pe uşa casei ca să întîlnesc un nou eşec,o nouă farsă a vieţii,un nou obiect atit de nesemnificativ pe lîngă celelalte instrumente de tortură ale ei....În timp ce încerc să şterg linia simt o presiune titanică în piept şi la o împungere ascuţită cad în genunchi ţinînd pleoapele strîns lipite una de alta...În faţa ochilor trec fulgerător de rapid secvenţe din viaţă: îmbrăţişările calde de dimineaţă cu Cristy, cerul roşind la începuturile zilelor de vară, mirosul de vanilie pe care îl ador,primul sărut la care îmi tremurau nebuneşte buzele-de fapt ca şi la miile altele care erau pentru prima oară, adio de la Ana şi Dana la aeroportul din Chişinău, fragmentul ciudat în care Sandu îmi prinsese tîmplele în mîinile sale şi îmi sprijini zîmbind fruntea de a lui şi pomul de crăciun cu beculeţele-i arzînd multicolor în noapţile în care le priveam depresată....M-am ridicat tremurînd,mi-am privit absentă ochii cenuşii-şterşi de culoare şi am şoptit plat :"Gata...s-a dus."

Urăsc.

2010-12-16T11:23:00.000-08:00

Privesc în oglindă,în linişte,în prăbuşire,în durere surdă...Îmi întind vîrful degetelor spre chipul pe care îl văd,ochii tulburi şi roşii,pielea murdară de negrul de fard prelins în jurul ochilor şi buzele palide tremurînd uşor...Apoi îmi lipesc palma de el pe suprafaţa oglinzii,căutînd să-l mîngîi..."Cişş...Gata,gata,micuţa...Te rog..." În piept mă mă izbi o greutate dureroasă care-mi blocară plămînii şi în plină disperare am urlat isteric,în violenţă explozivă căutînd să-mi înfing ughiile roz în carnea cefei...Regăsindu-mi chipul şi mai distrus,în grandioasă ciudă mi-am lovit pumnii în oglindă făcînd-o să cadă din ramă în mii de bucăţi...Îmi plimb nervoasă degetele pe toată pilea,pe talie,pe umeri, pe piept căutînd să o rup în mii de bucăţi şi să evadez din trupu-mi mult prea sec de viaţă,de lumină,de fericire- sicriul care mă sufocă!
În schimb,epuizată mă probuşesc peste cioburi simţind cum mi se înfing în carne,rugîndu-mă să se înfigă şi mai mult! Rugîndu-ma să fiu în agonia morţii şi nu în agonia reîntoarcerii la viaţă! În durerea plecarii şi nu a reîntoarcerii! Nu mai vreau să renasc...Oricum de fiecare dată ţip de groază...
Îi implor lui Dumnezeu că dacă există şi mă aude să nu mă mai arunce pe pămînt!Îi jur că nu cerşesc nici un milimetru din Rai,şi cu o frică isterică îl rog :"Numai nu Pămîntul!...Te implor!...Fie Iadul! Iadul să fie!...Numai nu pamîntul..."...
Trec orele şi înţeleg că Dumnezeu a ales viaţa pentru mine...Ridic un ciob de lîngă mine îl întorc ca să-mi văd chipul...Însîngerat şi doborît,citesc pe buze:"Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte..."...La oriznt roşeşte vag soarele ca eventual să se stingă,mă ridic îngreunată de haos ca eventual să cad din nou...Strîng cioburile ca eventual să le mai sparg o dată...Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte...

o confesiune mai veche pentru care am prins curajul postarii abia acum..

" Impresii " din iubire...

2010-12-14T04:37:00.000-08:00

" Imi place cind ma priveste cum urmaresc indurerata rasaritul si nu ma intreaba de ce,imi place cind imi plimb virful degetelor pe chipul lui si nu intreaba de ce,cind imi saruta fruntea fara nici un motiv,cind ne plimbam nasurile pe ceafa si parul unui altuia surizind sau cind stind undeva in multime sau singuri pe aleea din parc si vazind cum inchid ochii-evadez si incep a respira mai des,isi apropie buzele de urechea mea si imi sopteste linistitor :"sunt aici..."...si nu ma intreaba unde am fost..."

"El se apropie lent de ea, îşi strecură vîrful degetelor pe talia ei şi îşi plimbă vîrful nasului şi a buzelor pe linia cefei ei...iar ea tremura,îşi închidea ochii nu de iubire,ci de durere şi frică,asemenea unui animal mic care se simţi o pradă...
O întoarse brusc spre el şi îşi aplecă capul să o sărute...
-Te rog...şopti ea implorătoare...Te rog nu-mi face asta...
-Dar te iubesc...
-Nu mă iubeşti...Te joci...îşi plimbă palma pe pieptul lui...îşi luă şuierînd aer în piept şi cu ochi-i albaştri şi tulburi îi privi pe ai lui căprui-înflăcăraţi...Nu mă iubeşti...Eventual ai să te plictiseşti...Ai să te plictiseşti de ochii mei, de buzele mele şi de parfumul meu...Iar eu o să rămîn să te iubesc..."

"Am auzit despre soare...Cică e frumos...Ai spus că ai să mi-l arăţi...În schimb noaptea de atlas a devenit de cărbune şi mi-ai stins pînă şi stelele...Ia-le! Uite,ţi-ai uiat luna singuratică!...Uite,ţi-ai uitat infinitul de zile pline de visare...Uite, ai uitat iarba moale şi verde şi roua de pe buzele mele...Stai,nu pleca...M-ai uitat pe mine...
În schimb şi-a luat roua,cică îi e mai mereu sete...;M-ai lăsat într-o cutie de beton armat şi ai scris pe ea:"Pentru mîine.." ... "

"Pune ceva parfum pe linia gîtului şi îl pulberizează lin pînă la sîni,apoi strecoară puţin pe încheietura mînii stîngi şi apoi o sprijină uşor de cea dreaptă...Schiţînd un zîmbet în oglindă,îşi strecoară degetele subţiri prin părul de culoarea mierii şi iese din casă...Dar gîndul îi este oricum la el...şi o făcea ca şi atunci cînd pleca la el...deşi acum pleaca la altul..."

August. Sh.

http://www.youtube.com/watch?v=N6O2ncUKvlg

lumina fara lumina

2010-12-10T08:31:00.000-08:00

Nu stiu sa dau nume durerii care si-a prins radacini in carnea mea acum...Stiu doar ca doare...Si doare si doare...Nu stiu sa o explic, nu-i inteleg inceputul si sunt terifiata de posibilul ei sfirsit...O sa moara si EUL meu odata cu ea? Cit de mult o sa salvez din el? O sa ramin pustie,o sa tinjesc dupa mine insumi, ori materia mea extra-dimensional-umana,din contra, o sa se amplifice?
Stau la priveghile unui mort cu sicriul inchis...Intotdeauna exista posibilitatea ca sicriul sa fie pustiu...Si sper ca e pustiu,sper ca totul e doar in capul meu si ca imi fac griji degeaba si sper ca nu ma mint,ci ca ma linistesc,ma aduc la adevar cind imi spun in fiecare dimineata: "nu o sa ma pierd pe mine insumi...o sa scriu si o s-o fac grandios,cum n-a mai facut-o nimeni niciodata,nu o sa ma pierd pe mine insumi.."...Anume in asa momente simt disperata nevoie de a-mi face tatuajul ala la incheietura mainii stingi- ca sa nu uit de mine insumi ! Ma mai salveaza doza de poezii ale lui Adrian Paunescu de care mai dau seara inainte de culcare cind nu sunt epuizata mortal,ci aproape... Si cartea asta...Simt deja atita incertitudine absurda! Cu cit mai mult se retine cu atit mai dubioasa sunt in privinta ei desi in trecut abia asteptam clipa! In criza de identitate am ajuns sa neg tot ce am fost, ba nu..." sa neg" e prea dur spus...sa uit. Si doare!...
E ciudata dorinta de a vomita sufletul din mine...Ma culc si ma trezesc cu ea...Ma uit in oglinda si imi privesc ochii incercind sa gasesc in ei un raspuns,dar nu gasesc nici macar lumina...nemaivorbind de un raspuns.

Uhh...Abia astept vacanta de iarna!- sa am timp,timp pentru meditatii...Timp pu pretioasa literatura-singe al organismului meu! Sa am timp sa traiesc si sa analizez fiecare particula si molecula a existentei,a vietii si sa nu le respir in mine in graba pu ca am de invatat la ceva ce urasc! As putea parea adolescentina dar nu sunt! Si nu mi-e frica sa o spun desi ar putea suna cliseic(banal) si pompos : dar am ajuns in starea filozofului care nu mai poate filozofi, a scriitorului care nu mai stie sa jongleze cu cuvintele, a omului care nu stie sa aspire...vegetez din cauza aripilor smulse vulgar si mult preamatur din carne...noroc ca mai am o vaga fisie de memorie despre ce prezinta ele...Vreau sa zbor desi am uitat cum se face...Si o sa zbor!

"Nu o sa ma pierd pe mine insumi..."

triumful !

2010-12-05T10:27:00.000-08:00

" a miia definitie a vietii pe care v-o propun! :D "

Viata are miros de zahar ars…Adica dulce si afumat....adica nu e perfect.Emmm....Viata e alcatuita exact din doua culori :gri si roz...Sigur ca una o domina pe cealalta..dar asta nu insemna ca nu e loc pentru cea de a doua...Doar ca e asa...Mai raruta...De aia cred ca e si foarte scumpa...De aia cred ca cautam pe parcursului intregului timp cit respiram caldarea aia cu vopsea roz...sa ne vopsim peretii intr-asa fel incit sa ne ajunga pina ni s-or raci picioarele ! Fericirea Absoluta...Pfff...Povesti...Pff...Ce copii mai suntem !...Dar cine a spus ca copiii nu pot avea dreptate? : )

Dar cel mai important lucru e ca...Viata are un termen limita...Din pacate...De aia(se adreseaza celor foarte rationali in viata) nu vi se pare total irational sa o epuizam pur si simplu asa ? De ce sa nu iubim orbeste,de ce sa nu sarim cu parasuta,de ce sa nu ne pornim in calatorii in jurul lumii de unii singuri ?Ce ?E periculos ?? Hmmm....Intreb asta cu un zimbet larg pe fata : Dar care e rostul sa traiesti...daca pina la urma mori intreg ?Poate ar trebui totusi sa lasam inima aia sa crape si parasuta aia sa se deschida in aer... ? : D

Revenind incet la vers...

2010-12-02T09:23:00.000-08:00

1. Sinucidere.

Tu,tu n-ai ştiut să ierţi
Cînd ţi-am iertat eu atîtea!
Şi n-ai ştiut să îmi promiţi
Cînd ţi-am promis atîtea...

Tu n-ai ştiut să te ridici
Deîndată ce eu m-am ridicat,
Şi te-ai axat pe drumuri mici
În timp ce eu grandiosul l-am căutat!

Tu n-ai ştiu să-mi dai o şasă,
Şi eu atîtea ţi le-am dat...
Ţi-am scris un bileţel lăsat pe-un colţ de masă:
"Să ştii,viaţă- te-am căutat..."...

2. -

“ Deschide-ti ochii”
Si i-am deschis…
“Da-ti drumul lacrimii”
Si obrazul fierbinte mi l-am stins…

Pling luptatorii nascuti sa piarda
Pling si ateii care au ajuns sa creada...
Si oricit s-ar parea ca viata e zadara
Ironic…Gasesti lumina doar cind e noapte-afara.

Si luptatorul se bucura de lupta
Si nu cauta sa mai cistige
Si ateul ajuns sa se roage in soapta
Multumeste...Si nu cauta sa mai explice...

Indragostiti...De viata.

p.s : A fost greu dupa multa proza! :D

2010-11-24T04:27:00.000-08:00

Te respir ca şi cînd te-aş respira pentru ultima oară...te iubesc ca şi cînd te-aş iubi pentru ultima oară...Şi te vreau...Ca şi cînd te-aş vrea pentru ultima oară...

Deschide-mi palma aşa cum făceai de fiecare dată şi strecoară-ţi suav respiraţia prin ea...Iubindu-mă...

Spune-mi că nu există distanţe şi nici destinaţie...că totul e doar în capul nostru şi spune-mi că nu există viitor şi nici trecut,că am stagnat într-un prezent fantom şi etern...Iubindu-ne...

Şi azi e ultima zi şi azi e începutul...Apocalipsa care nu arde,care nu doare,care nu distruge...

Îmi cuibaresc chipul umed în palmele tale,ritmic şi la fiecare secundă renăscînd în sfîrşituri...

http://www.youtube.com/watch?v=q_9sd6kGRuk

2010-11-22T06:47:00.000-08:00

Amortita...absolut absenta de la tot ce se intimpla....
cred ca scriu acest textulex ca si scuza fata de mine insumi,imi cer scuze pentru ca mor...N-am scris de saptamini...Si nu vreau sa scriu...Nici macar nu pot...Orice fraza devine absurd de simpla,nu mai pot filozofi,ma doare capul de la simplele incercari...facultatea asta de drept ma epuizeaza,ma stoarce de viata si de lumina! simt tragic lipsa unei doze bune de literatura pu care pur si simplu nu mai am timp...Decit sa postezii porcarii mai bine nu mai postez nimic...Si nu stiu pina cind va dura criza...

Nu pot....nu mai pot! nu simt nimic decit sila! si nu vreau sa mor :( ! nu vreau sa pierd nimic din mine! sunt pe atit de amortita incit nici pu frica nu e loc...O bucate mare de piatra....

si am nevoie de salvare...:(

...

2010-11-04T13:57:00.001-07:00

Aerul din încăpere are ceva cu mine....
Se uită larg,se plimbă vîrtej împrejurul trupului meu care capătă o nuanţă tot mai acută de albastru,mă priveşte exct în ochi şi asemenea unui copil mic,jucăuş şi dulce de încăpăţinat îmi zice :"nu!..." Nu vrea să intre în plămîni,priveşte curios cum fuge viaţa din mine şi rîde amuzat cu glasu-i pueril...Îl privesc implorătoare şi abia de-mi întind vîrful degetelor spre el...Acela în schimb se feri dezgustat cu mutriţa-i arogantă,îşi strînsese braţele şi îşi ridică supărat nasul...Oare i-am cerut prea mult?...De ce l-aş fi supărat?...Îşi întoarse chipul spre mine şi a spus bosumflat:"Nu mă meriţi!..."....Fraza îmi răsuna în cap ca un ecou tot mai puternic pe măsură ce creştea o durere insuportabilă în piept... "Nu mă meriţi!..." şi în cap apăru imaginile în care încercam să mă sinucid...Pumnul plin cu pastile de tot felul de culori cărora le ziceam"M&M’s",gîndurile negre care mă trezeau în miez de noapte forţîndu-mă să-mi fac brusc şi nemotivat bagajul...Şi apoi ajungînd la uşă să devin o laşă completă...Implorările de moarte,depresiile...ah,da!Depresiile negre,greoaie care mă afundau în cele mai cumplite,diabolice,întunecate şi demotivante colţuri ale minţii...Dulcile depresii care-mi înălbeau bolnăvicios tenul feţei şi provocau silă la auzul cuvintelor "speranţă","viaţă" sau "a doua şansă"...Ura,ciuda,neputinţa de a înţelege,rebelitatea... "Nu te merit..." a răsunat vocea mea în cap ca şi o concluzie logică a tot ceea ce se întîmpla...Simt cum leşin,dar cineva din urmă mă apucă uşor de umeri şi nu-mi dă drumul să cad...Abia de deschizînd ochii...l-am văzut ca prin ceaţă făcîndu-i nervos semne copilului supărat să se apropie...Apoi îmi sărută îndurerat fruntea şi îl privi cu ochii mari şi verzi(dăruitori de viaţă) plini de severitate...Copilul se apropie docil de trupul meu vînăt şi îmi atinse gura cu vîrful buzelor sale...În următorul moment am respirat adînc,aproape şuierînd de la aerul care-mi dilata plămînii....Am închis ochii lăsîndu-mi nările să se scalde în mirosul aerului proaspă şi după ce trupu-mi însetat aproape se săturase,am desluşit mirosulu unui parfum pe care îl cunoşteam atît de bine,pe care îl iubeam aît de mult...Mi-am ridicat chipul şi era el...El cu ochii săi gigantiţi de un verde intens parcă pictaţi,ochii plini de lumină şi conturaţi cu lacrimi strînse în jurul pleoapelor...nu clipea,mă privea cu chipui-i plin de grijă şi frică parcă cerşindu-mi vocea...Mi-am plimbat,încă obosită, degetele prin şuviţele-i negre şi l-am îmbrăţişat...Şi cu fiecare gură de aer pe care o luam,ascunzînsu-mi nasul în linia cefei lui,îi răspundeam copilului în şoaptă:"Te merit...".

apă

2010-11-02T07:55:00.001-07:00

E dimineaţă si mi-e frig...In luna lui octombrie stau undeva intr-o lunca,singura,debusolata,muribundă...Mi-e sec sufletul,lipsit de vibratie,de lumina,de viata! E totusi neobisnuit de intuneric pu o dimineaţă...N-are pentru cine să mai lumineze soarele,n-are cine să se mai bucure de el...Trădătorul...Prevestitorul de sfîrşit...O rază cît de mică! Cît de vagă în semn de încurajare! Se pare că universul a obosit să-şi mai vegheze şi să-şi mai încurajeze copilul...În faţa sfîrşitului şi el e lipsit de orice putere...
Privesc cerul cu ochii înecaţi în lacrimi şi îi şoptesc implorătoare:"Te rog..."...În schimb stelele şi planetele se aranjează sub imaginea unui ceasornic cu doar 5 minute rămase de viaţă..."Trădătoare! Prea mule v-am confesat în nopate..."...
Mi-am coborît privirea în jos şi mi-am fixat-o spre spaţiul gol dinaintea mea...Am ridicat mîna,întinzîndu-mi dramatic degetele şi am şoptit liniştită:"Vin-o....Vin-o...Te rog,Inspiraţie,să vii..."...Ceasornicul universului,ajuns la miazănoapte,a început să bată leneş...Unu...Doi...Şi în gît îmi apăru brusc o arşiţă insuportabilă,îmi arde trupul cu fiece secundă..."Apă..." am spus şuierînd....Am încercat să mă apropii de izvor dar zădarnic...Picioarele au prins rădăcini în pămînt...Mi-am ridicat turbată de panică ochii de la izvor şi am încercat să ţip,dar nu ieşi nimic din mine decît un şuierat mai puternic şi mai ascuţit:"Vină! Vină că mor!"...Nouă...Zece...Nici măcat lacrimi nu am putut vărsa din mine...Nu mai aveam vlagă în trup...Doisprezece...Din nicăieri apăru un vînt şi se izbi puternic de mie suflîndu-mi corpul ca pe o cenuşă neagră...Mii de molecule,de particole împrăştiindu-le împrejur la depărtări imense....Dezgolind o sferă de lumină vagă care abia de pulsa,asemenea becului gata să se treacă,acoperindu-se lent cu ţurţuri de gheaţă....Înălţîndu-se lent spre cerul de cerneală neagră şi odată ajuns în cosmos,izbucni o lamă de lumină albă şi căzu jos,exact în locul unde stăteam eu,sub forma unei stele căzătoare,izbind pămîntul şi făcînd o groapă...

......

Din abisul nopţii se apropia lent o tînără....Cu părul alb,drept şi lung pînă la talpă...Despletit şi plutind leneşă în aer...Cu capetele mîinicilor rochiei ascuţite şi la fel de lungi ca şi mantia...E linişte,nici măcar ea nu se aude păşind prin frunzele uscate de toamnă...Se aprope de groapă,îşi aplecă puţin capul ca să-i măsoare cu ochii adîncimea,apoi îşi aplecă urechea,îşi încruntă sprîncenele şi se concentră parcă dorind numaidecît să audă ceva...Răsări copilăroasă,se uită împrejur şi se grăbi,putind în aer,spre izvor...Găsi o găleată părăsită,îşi răsuflecă mîinicile şi pe încheietura mîinii drepte,pe pielea albă şi fină puteai desluşi tatuat cu o caligrafie graţioasă:"Inspiraţie"...
Umple găleata şi o răsturnă în groapă...Apoi din nou se grăbi spre izvor şi din nou arunca apa în groapă...Şi din nou o umplea şi din nou o deşerta....Şi încet,încet,au început să apară primile sclipiri ale unor raze la orizont...Puţin cîte puţin cu fiecare găleată vărsată în groapă...Şi continuau să răsară....

Te joci cu poeţii,Inspiraţie...Şi uneori ne laşi să murim...Şi tot tu-nebuno...Ne dărui viaţă...

Perchezitie

2010-10-18T04:12:00.000-07:00

La uşa apartamentului meu bate cineva insistent...Straniu...Nu văd ca am şi sonerie?!...Mă apropii nedumerită şi o deschid fără umpic de precauţie.În coridor erau doi domni cu pălării negre şi cu paltoane bej şi subţiri,cu un colan gros şi neglijent prins se pare că în grabă.
-Detectiv Albu,se prezentă unul din ei,acel mai josuţ cu ochii tăioşi şi căprui,am venit să efectuăm o percheziţie.Domnişoară,sunteţi acuzată de omor grav...
În timp ce detectivul mai bolborosea ceva cu un ton grav,cuvintele îmi izbiră greoi capul...Care omor? De unde? Şi tot pe atît de rapid au început să fulgere imagini stranii prin cap: un sărut grăbit,o dimineaţă rece,pădure....Apoi vărful degetelor în sînge cald...Brusc am început să respir mai des,încercam să mă controlez,dar nu era nici panică,nici frică...Un şoc...Şi am căzut...
M-am trezit pe canapeaua bej din salon din cauza unor zgomote puternice...Cei doi bărbaţi răscoleau haotic prin şifonier,dulapuri,orice! Mi-am mişcat leneşă capul spre o măsuţă de cafea şi mi-am fixat ochii asupra unei rame culcată pe sticla mată a măsuţei.Acel mai înalt se apropie de ramă,o poziţionă vertical..
-Şefu' vină pînă-n coace...Uite...
O poză...O poză în care se vedea jumătate din faţa mea poziţionată oblic şi întreaga faţă a unui tînăr cu ochii mari şi verzi,părul negru şi des,cămaşă neagră şi un zîmbet ştrengar sprijinit cu buzele de gîtul meu...Cine e???
-El e...Afirmă greoi bărbatul mai micuţ de statură.
A luat rama albă şi într-un sfert de secundă a fost lîngă mine.
-Cînd l-ai văzut ultima oară?! Mă întrebă el nervos.
-Dar nu-l ştiu...Am afirmat nedumerită...Nu vroiam să ascund nimic dar într-adevăr nu îl ţineam minte şi asta mă făcea şi pe mine nervoasă!Cum puteam să nu-l ştiu pe acel care-mi săruta ceafa?! Ce mi se întîmpla?!Apoi am simţit o lovitură în faţă care a început momentan să mă ardă.
-Minţi!
-Nu mint!am izbucnit în plîns. Şi prin cap din nou au început să apară nişte fragmente...Degetele roşii...Apoi cineva cuprinzîndu-mă...Un om total diferit...Cu ochii de un căprui nemaipomenit de deschis şi cu o piele cu miros dulce...Apoi dimineaţa de azi...Soarele tăios...
-Şefu'!Îl strigă celălat pe Albu...În stînga lui era un sertar deschis iar de acolo ieşea un fum negru şi dens şi după ce fumul dispăruse se auzeau nişte bătăi puternice...Detectivul Albu se apropie de sertar şi afirmă în şoaptă total trăsnit de ceea ce văzuse:"Firal naibii..."...
Zgomotul acelei inimi îmi tăia timpanul! Îmi era total insuportabil! Îl ştiam! Îl mai auzisem de mii de ori! Îl ascunsesem...
"B..." am şoptit cu o voce tremurîndă şi cu ochii înecaţi în apă sărată...Dar ce s-a întîmplat? De ce inima lui e în sertarul meu?! E ea..sigur e ea...Nu o să uit sunetul ei niciodată...De atîtea ori am ascultat-o sprijinindu-mi capul de pieptul lui...Ce o fi păţit el oare? ...Şi mă apucă un tremurici...

..........

Printre gratii se strecoară acelaşi soare tăios...În jurul meu pereţi albi acoperiţi cu un soi de pînză moale...Casa de nebuni...Ce să mai fie alt ceva?Aici,în perfectă solitudine mi-am amintit totul...
B m-a ţinut mult timp o sclavă a iubirii lui...I-am zis că plec...I-am zis că îl iubesc pe altul...M-a cedat uşor...Aşa credeam...Mi-a propus să ne întîlnim într-o pădure pe care o ştiam bine amîndoi,pe la 4 dimineaţa...Ne-am întîlnit...Mi-a căzut în genunchi şi mi i-a cuprins strîns...Apoi s-a ridicat,îmi luă mîinile,îmi desfăcu palmele şi mi le-a prelins pe pieptul lui...Mă sărută grăbit,şi din nicăieri apăru R apropiindu-se lent de mine...Îmbrăcat în alb şi luminînd vag în timp ce străbătea lent ceaţa...Mi-a pus palma caldă pe umăr şi în timpul ăsta B cu o mînă îşi înfipse grăbit un cuţin în pipept...Am tras speriată aer în piept şi m-am întors grăbită spre R căzîndu-i terefiată în braţe...
Nu mai ştiu cum a ajuns inima în sertar dar îl ţin minte pe R ştergîdu-mi grijuliu degetele şi culcîndu-mă în pat şoptindu-mi la ureche:"Ai să uiţi...".
Brusc se deschide uşa de la camera albă...e R....Îmi zîmbeşte şi îmi face semn din mîini să vin....În următoarea clipă suntem prin nişte coridoare,apoi ieşim afară...E verde,e proaspăt,e nou! Ne aşezăm într-o maşină...R îşi sprijină copilăros şi cald fruntea de tîmpla mea şi îmi şopteşte la ureche:"Totul e în capul tău...El încă respiră...".

Şi totul (metafora) e doar în capul meu...

co2

2010-10-05T06:01:00.000-07:00

Spre orizontul meu a început din nou să bată o briză uşoară cu miros de vată-de-zahăr...Şi aievea răsună notele unei chitare...Cerul devine roz-auriu şi stelele nu voiesc să plece...Sclipesc ca diamantele strecurate în vagul care a mai rămas din negrul nopţii...
Brusc vîntul suflă sălbatic peste chipul meu şi i-am simţit mirosul pielii îmbătîndu-mi fiecare celulă...Inspir adînc în mine ceva ce are acum gust de miere şi ochii lăcrimează..Ştiu ce înseamnă- am început să iubesc...Am mai tras egoist în mine aerul cu ochii lui senini,cu zîmbetul luminos şi buzele mici roz-vinete de pişcăturile dinţilor săi albi...Îmi umplu traheea,apoi încet şi leneş plămînii,iar într-un final îmi îmbogăţesc sîngele cu el...Pur şi simplu nu am rezistat tentaţiei,aromei...Îi fac zilnic tot mai mult loc în mine şi cu fiecare expiraţie alung din mine...El e aerul,eu sunt CO2-iul...Şi abia după ce am pierdut naiv prea mult din mine mă rog cu disperare să nu mă fi înşelat: să fie aerul cu adevărat îmbibat cu miros de zahăr şi sunete de chiatră şi să-i fie cu adevărat zîmbetu-i luminos...De prea multe ori chitara s-a dovedit a fi clopote funarare şi în loc de aer-ceaţă albă,deasă şi rece cu miros de mucegai...Iraţională şi în aşteparea de a vedea dacă am înghiţit negru de smoală intoxicîndu-mă sau lumină care mă înalţă...Mi-e perforat creierul şi delirez sau mi-e mult prea beat cu el...cu aer proaspăt?

ELIBERATĂ/ Dor de aer dulce

2010-09-26T13:10:00.000-07:00

M-am trezit în dimineaţă înaintea sorelui...M-am aşezat lîngă geam,mi-am cuprins genunchii,iar apoi mi-am strecurat degetele prin părul auriu şi le-am lăsat să se piardă în el...Senzaţia de moale mă linişteşte în timp ce liniştea din jur mă face să panichez din cauza haosului din capul meu...Îmi apuc fîşii de păr tot mai nervoasă,respir tot mai adînc şi îmi reţin pleoapele închise pentru mai mult de două secunde...În cap îmi răsună:"Să ai grijă de ea...","Încerc...".Cît de bucuroasă sunt pentru faptul că iubeşte...Şi nu ar trebuit să fiu...Şi totuşi mă simt mai uşoară şi mai liberă ca oricînd în viaţă...Cît de dulce e aerul şi cît de caldă devinde noaptea rece....Iar mai presus de toate cît de norocoasă e ea...Nu simt nici ciudă,nici ură...Doar un mic regret-că n-am ştiut mai înainte,atunci nu m-aş fi epuizat într-atît de mult încît să nu încapă viaţă în mine ca să-mi trăiesc drumul ci doar ca să mă bucur pentru al lui...
În spitalul în care am stat îmi tot dădeau pastile ca să alunge moartea din mine...Dacă ştiam că avea să fugă din suflet deîndată ce îl ştiam fericit...În schimb am băgat în mine atîtea că m-am uscat pe atît de mult încît nu mă mai pot scula din patul alb...Îmi pare podeaua rece ca şi un gheţar şi plus am uitat cum să-mi mişc picioarele...E sadic...ar fi trebuit să-mi spună că e fericit! Din neştire...Din speranţă....Să fi fost boala mea adevărată sau imaginară? Ţin minte febra! Ţin minte cum mă dureau venele în mine cînd mă gîndeam la el! Şi ca să-l suport,ca să nu-mi piară lumina din suflet făceam ce imi zicea o soră medicală care tot venea pe la mine cu o mutriţă lipsită de orişicare expresie:am băut apă şi am înghiţit,am băut apă şi am înghiţit! Era mai frig cînd îl iubeam,corpul meu işi pierdea tot mai mult imunitatea cu fiecare pastiluţă albă...Acu poate că am uitat cum să trăiesc fără a-l mai iubi...Nu-mi permite bunul simţ să mai rîvnesc la el...
De patul meu se apropie acea soră medicală...E frumoasă-radiază fericire...poate că e de bine...Îmi mîngîie fruntea îmi şopteşte cu vocea lui:"Încerc,încerc,încerc...",iar poi,revenind straniu la o voce femenină şi blîndă,îmi spune să trag cît mai tare în mine aerul...Cică a aerisit camera...Şi am tras lacom din el...şi anume atunci am înţeles că e dulce şi anume atunci am înţeles cît de mult mi-a fost dor de el(de aer)...Şi anume atunci am deschis ochii şi m-am coborît din aşternut...şi anume atunci m-am aşezat în faţa gemului aşteptînd soarele...şi am închis pleoapele-cred că a durat mult mai mult de cele 2 secunde-şi pe cînd le-am desfăcut, lamele galbene solare mi-au tăiat retina,dar nu mă doare-Sunt eliberată.

(ca şi fon muzical va propun :http://www.youtube.com/watch?v=vM2cvLKjNZs )

RENAŞTERE

2010-09-15T09:08:00.001-07:00

-Foc!Foc!!!
-Arde! Să aducă cineva apă!
În mijloc stă un obiect mare şi sferic în flăcări...Şi toate nuanţele de roşu îl înghit cu văpăi uriaşe care se dizolvă în aer...Şi mai că ar fi absurd dar se pare că obiectul ăla are glas...Şi plînge...Plînge şi urlă isteric,un ţipăt ascuţit care zgîrie urechea şi te trece prin tine,te taie şi îţi lasă doar tremurici...Îl doare...Ars de viu....
În jurul lui,împrăştiaţi în dezordine şi panică,printre clădirile gigantice ale unui imperiu fabulos,sunt mii de omuleţi...şi fiecare din ei are tatuat pe spaţiul dintre sprîncene ceva...Un nume se pare,scris cu o caligrafie frumoasă...Uite cum trece "Gratitudinea","Ambiţia","Visarea" pînă şi "Frica" se pierde prin mulţime,iar "Curajul" stă mort pe pămînt,cu corpu-i deformat de la cît de călcat în picioare e de mulţime...
Îmbrăcate în haine şi voaluri negre orientale din care abia de se desluşesc ochii la fel de întunecaţi,"Suferinţa","Revolta","Dorul de sine","Epuizarea" şi "Agonia" plîng în semn de doliu şi fac neîncetat plecăciuni către corpul gigantic care arde şi urlă...
"Iertarea" se grăbeşte cu gălezile de apă şi pe chip i se putea citi durerea... "Resemnarea" oftă cu greu spunînd:"E vina voastră..." şi o urmă leneşă pe "Iertarea" de parcă nu dori prea mult să o ajungă din urmă şi doar "Speranţa" alergă ca o nebună mobilizîndu-i pe cei din jur....Fiecare găleată nu făcea nimic decît să transforme în aburi cîteva fîşii de foc...Dar vocea implora prin strigătu-i ajutor,şi Speranţa înţelegînd că nu are încotro...că totul e aproape pierdut...înainte de a muri şi ea din cauza decepţiei,observă corpul batjocorit al Curajului,îl ridică în braţe şi se îndreptă încet spre sfera incendiat...Se aplecă umilă şi-i vorbi cu voce joasă asemnea unei rugi pe care nimeni nu trebuie să o audă:"Te implor...Ai CURAJ ca să începi tot din nou,ai Curaj să trăieşti şi să exişti în pofida durerii...Şi te implor...Să ai Răbdare şi să nu te avînţi în sentimente negre...Ei sunt şacalii care te pîndesc,care îţi urmăresc însetati orice urmă de slăbiciune...Supune-i şi nu deveni prada lor..."...Şi în tot răstimpul ăsta urletul ascuţit al sferei şi ruga Speranţei străbăteau mii şi mii de nivele şi spaţii pînă s-au oprit sub forma unui ecou în urechea unei fiinţe cu ochii mari şi albaştri,părul blond şi des,şi un zîmbet larg pe faţă care ascundea toată drama din interiorul său...Închise ochii pentru o secundă şi...
...În interior,Speranţa chemă Răbdarea...De pe sferă au început să cadă bucăţi grele şi masive de cărbuni negri...S-au ferit de cîteva ori,apoi au luat un cuţi şi şi-au tăiat palma...Au presurat cîteva picături peste corpul rece al Curajului şi l-au arencat în mijlocul flăcărilor...Deodată,cu rapididatea a cîtorva milisecunde sfera a explodat emanînd o lumină albă,asemenea unei lame,transformînd în cenuşă tot ce era în jur...Şi s-a lăsat linişte...În jur nu mai e nimic...Spaţiu plan şi de un alb pur...Răsună un sunet straniu şi liniştit,de o frecvenţă înaltă...Iar în locul unde era corpul gicantic acu e un alt obiect rotund şi mic cît un grăunte,dar de o lumină galbenă orbitoare...Leagănul vieţii...

disconfort existential

2010-09-15T06:27:00.000-07:00

1.

Intrăm cu toţii în lume cu un fel de :"Bonjour,je suis l'artiste ;) "...Căci în secolul 21 am ajuns să concluzionăm că trebuie să ne protejăm esenţa...Esenţa,lumina aia epuizabilă din care fură hain cu toţii...Şi atunci schiţăm un zîmbet,şi Voila! Ne încadrăm formal în societate...Păstrează zîmbteul...Nimănui nu-i pasă de cîte ori ţi-ai privit îngîndurată venele,nimănui nu-i pasă că ieri putea să fie ultima zi din viaţa ta...Nimănui nu-i pasă că cineva în iteriorul tău urlă înebunit,că e sufocat de lanţul gros de la gît,mîini şi picioare,şi o plăcuţă pe mijlocul lui pe care e gravat:"Obligat de a trăi"...Şi nimeni nu o să recunoască că ieri a înfrînt moartea,că noaptea se culcă în pat cu depresia care la stors de forţă...Şi parcă azi e mai palid,"Nu cred că are ceva",şi parcă e mai trist,"Păi aşa i-a venit azi"....Şi uite că a trecut o lună cu:"Nu cred că are ceva"...Şi uite că într-o zi nu mai e..."Ce tragedie!..Păi nu-mi amintesc să fi avut ceva.."...

(nota: În secolul 21,suicidul din cauza depresiei,este a treia cauză a morţii pentru oamneii între 15 şi 24 de ani,şi a şasea cauză a morţii copiilor între 5 şi 14 ani...Doar în Statele Unite,peste 7 milioane de femei suferă de depresie clinică... )

"Aş vrea la cavoul meu lumea să apalude...N-a ştiut nimeni...Cred că criticii teatrului francez ar fi putut exclama doar un singur lucru:"Geniale!"..."

E rece metalul din jurul trupului meu...Dar sărut plăcuţa cu o dorinţă disperată de a iubi viaţa...Pînă atunci mă mai culc şi seara asta cu ea...Mîine o să-mi pun un fon de ten mai întunecat ca să-mi astupe albul bolnăvicios si cearcanele de sub ochi...

2.
"Continuă să scrii!" asta îmi spun eu în fiecare dimineaţă...Îmi spun cu disperare şi în acelaşi timp cu duritate! Înainte obişnuiam să mă forţez să trăiesc...Acum lucrurile s-au schimbat...trăiesc...dar mi-am pierdut esenţa...Şi băga-mi-aş piciorul în fericire!Mi-e dor de mine însumi!Mi-e dor de dorinţele mele absolute,de latura pe o care o descopeream milimetru cu milimetru la fiecare tremurici al muşchilor la muşcăturile negrului,la pălmuirea vieţii...Îi urăsc mîngîierile,deja mă enervează durata asta continuă a iluziilor şi abia aştept să se prăbuşească! Urăsc lumea din exterior...Petru ce am schimbat-o pe cea de dinăuntrul meu??!
"Mîine o să te doară" am ajuns să îmi promit în fiecare seară...

Uneori iubim in oglinda…

2010-09-11T06:12:00.000-07:00

Stau în faţa unei oglinzi imense ,mai bine zis la cîţiva paşi de ea,iar din urma mea răsare triumfător,ba nu-arde roşind cerul cu limbile sale galbene,soarele...Mă privesc în ea dar văd oglindită o altfel de imagine...În loc de trupul de statură mijlocie,părul obişnuit blond şi lung şi o faţă cu o bărbie mică şi ochii mari de un albastru senin în faţa mea stă cineva înalt,cu ochii de un verde profund,trupul bine clădit şi umeri laţi...Buze cărnoase muşcate puţin de dinţii albi,părul des şi negru şi sprîncene bine arcuite..."Tu..." am şoptit uimită. "Tu..." a şoptit şi el concomitent cu mine cu aceeaşi expresie a feţei ca şi a mea...M-am apropiat,ba nu m-am avintat mai aproape de oglindă şi am întins mîna,iar el a făcut la fel,copiindu-mi dramatismul şi entuziasmul,ca pînă la urmă vîrful degetelor noastre arătătoare să se atingă parcă pe suprafaţa oglinzii...Dar era rece...Atît de rece încît le-am simţit cum îngheţau cîte puţin..
Am dat să îi mîngîi chipul şi el şi-a întins mîna să facă la fel,mi-am plimbat palma pe pieptul lui şi el la rîndul său nu s-a reţinut o secundă să facă acelaşi lucru...Chipul îmi deveni înveninat de spaimă,la fel ca şi a lui...cu precizii fixe de milisecunde...Apoi m-am întins curioasă să îl sărut,iar el m-a urmat...Nici mai lent şi nici mai grăbit...şi feţele noastre s-au întîlnit perfect sincron pe acea suprafaţă...Şi era rece...
Apoi soarele din spatele meu a început să apună lin,şi înţelegeam că odată cu pieirea luminii imi este tot mai greu să desluşesc imaginea din oglindă...Panicată am privit imaginea bărbatului din oglindă căutînd un răspuns,o îvoire...Şi crezînd că am găsit-o,m-am aplecat jos,am luat un ciob de sticlă şi m-am ridicat înapoi...Imaginea din faţa mea se pare că a făcut acelaşi lucru fiindcă am văzut-o şi pe ea cu un ciob în aceeaşi mînă ca şi a mea...Am privit-o,mai bine zis îl-am privit încercînd să-i străbat pupila şi retina pentru a-i simţi mirosul,febra sufletului...Dar nu reuşeam...Şi crezînd că oricum nu mai contează,doar îl iubeam,îmi poziţionam lent ciobul către vene şi îl priveam pe el...Pe măsură ce bucăţica aia se apropia de încheieturile noastre vedeam cum îi tremură mîna tot mai tare şi mai tare,tot mai bolnav şi mai nesigur...Mi-am fixat ochii către întreaga sa fiinţă şi am trecut rapid şi adînc prin încheietură,el în schimb scăpă ciobul în jos şi întreaga oglindă se dărîmă în mii de bucăţi în faţa ochilor mei,rănîndu-mi obrajii şi gîtul şi pieptul...
...Stau lată pe jos,printre bucăţi neuniforme din oglindă care nu reflectă nimic decît noaptea făcînd-o astfel şi mai întunecoasă,şi urmăresc,cu fiece secundă tot mai slăbită şi mai stoarsă de viaţă,cum curge un şuvoi roşu printre degetele mele...El n-a putut...
Uneori iubim in oglinda…

Credinţă firavă (poezie)

2010-09-11T03:26:00.000-07:00

În faţa oglinzii nu mai stau eu...
Doar ochi-mi curioşi, mari şi albaştri
Întreabă străinul ce zodie e după aştri
Şi ce se mai aude de Dumnezeu,
Că cică în secolul 21 a fost ucis de un ateu...
Iar străinul dă din umeri:"Nu ştiu...N-am fost eu"...
"Să zic acum prea greu îmi este
Pentru cel devenit ateu şi adevărul e poveste...
L-am văzut pe El ieri...Se plimba printre noi aseară
Şi a început a plînge cînd a împuşcat cineva un copil afară "
-Ce ţi-a făcut? Şi de ce ai împuşcat?
-Nu am fost eu...Tot ce ştiu e că am sîngerat...
-Şi Dumnezeu? Apoi ce a făcut?
-Nu-l ştiu...Şi nu l-am cunoscut.

Verde

2010-08-19T13:45:00.001-07:00

S-a aşezat în faţa lui,şi-a desfacut puţin picioarele şi şi-a ridicat fusta de mătase mai sus de genunchi.L-a privit înecată în lacrimi de parcă interogîndu-l plină de umilinţă şi milă de ceva.. " De ce?....".A început să repire mai des şi mai lacom astfel încît aerul care-i umplea în întregime pieptul îi punea în evidenţă sînii prin care se strecurau grabite lacrimile căzute de pe obraz.Şi-a ridicat piciorul şi şi-a sprijinit tocul de marginea scaunului lui...A făcut un efort să îl împingă dar nu reuşi...Întreaga scenă a agoniei ei nu i-a provocat lui nimic decît un surîs cu colţul drept al gurii,surîs şmecher şi şarmant...
Înebunită a luat o lamă de jos,şi-a îndreptat-o spre venele mînii stîngi şi a strigat plina de revoltă cu ochii de un verde suculent ieşiţi din orbite
-Mă tai! Mă tai firal naibii!Mă auzi?!Mă auzi,Vita?!
Bărbatul s-a aplecat leneş deasupra ei,îi apucă capul,pletele dezordonate si văluroase,tîmplele traspirate,şi o sărută pe frunte,apoi coborî lent pe nas şi în final îi sărută încheietura subţire,albă şi plină de cicatrici..Apoi şopti suav...
-Ochii iţi sunt mult prea plini de mine...Taie-te...Nu o să trec...Eşti supărată pe mine...Dar mă iubeşti...Pînă o să-ţi însureze părul ăsta moale,şi trecu cu degetele prin el,şi pînă o să ţi se încreţească toată pînza asta de pe tine,şi îşi plimbă mîinile pe pielea ei de la talpă pînă la linia subţire a gîtului ei...
Izbucni într-un plîns isteric,îşi pirduse braţele în jurul umerilor lui mari...Şi pe cînd el îşi întoarse faţa să o sărute,ea scoase un urlet plină de supărare şi trecu rapid cu lama peste încheietură...Dar ochii oricum i-au rămas verzi...Şi pe măsură ce trecea timpul,deveneau doar mai luminoşi...Chiar după ce se tăia...
Oricum...Iubim viaţa.

Un mare P.S (ca sunt si oameni care nu prea pricep filozofie)

Barbatul e o metafora,nu il luati ca un personaj direct .Think about it ;)

Martirul

2010-08-18T03:14:00.000-07:00

Am facut un pact...Am facut un pact cu Dumnezeu...I-am promis ca o sa indur viata si El mi-a promis un loc rezervat in Rai.Baga-mi-as piciorul in Rai!Mi-as deschide acum venele chiar si cu riscul de a pleca in flacarile iadului! Fiecare gura de aer pe care o iau imi incetineste tot mai mult pulsul din mine,imi umple singele cu depresie neagra si viscoasa care fierbe in mine,se ridica la creier,imi atrofiaza simturile si lasa doar durerea. Inainte daca pentru a supravietui ramineam singura cu constiinta mea,si ma iscodeam si ma rasuceam si ma desfaceam in zece pentru a ma intelege,a ma alina si a ma incuraja sa traiesc mai departe,acu Eul din mine a murit...A ramas un cadavru alb cu ochi mari,albastri si sticlosi...Pustie...Pustie ca si gloata de Pustietati din jurul meu...Instinctul turmei ma mina sa merg inainte,inainte prin foc,prin sticla groasa si pisata,inainte prin spini...Si nu ma intreb de ce,si nu incerc sa ocolesc si nu imi pasa...Daca a ramas ceva omenesc in mine probabil ca e posibilitatea de a ma bucura...Bucurie neagra si sadica..."Lasa...Data viitoare poate ma tai mai tare si o sa singerez mai mult si poate in sfirsit o sa mor!Uita cita sticla mai e inainte!"

Nu am nevoie de Rai...Am nevoie de Tine.

Miere

2010-08-09T13:41:00.000-07:00

Asezata linga geam priveam cerul rosind la imaginea trupului meu gol abia de invelit intr-un cearceaf subtire.Aerul rece al diminetii lui august imi mingaia linia subtire a gitului coborind lent pina la coapse si ma imbratisa intr-un tremurici,ba nu! In mici salturi ale corpului meu fierbinte la sarutarile matinale ale vintului...

Ceasca fierbinte de cafea sta pe o masuta alaturi de mine...Imi strecor prin aer lent degetele si ating cu virful lor portelanul fierbinte si mi le scald pe suprafata lui cu un chip visator...Visez ca dimineata asta sa nu treaca niciodata,visez la absoluturi poetice,scap cite un gind filozofic si spre propria mea uimire,din nou ajung cu gindul la el...De frica inspir involuntar si zgircit aerul in mine si simt de parca spini minuscului de gheata mi-ar gidili traheea,iar apoi plaminii...Pufnesc intr-un ris puternic si euforic,imi sprijin capul de genunchi,si pe cind mi-l ridic simt cum soarele rasarit grabit pe cer,imi taie cu o lama de raza galbena ochii...Pina aici mi-au fost scurtele clipe de miere,viata si fericire...

Stelute

2010-08-07T06:53:00.001-07:00

Stau pe o margine de lume…Pe un deal inalt,mai aproape de cer ca sa pot trage in piept mai multa lumina virginala a lunii...Pustie si atit de linistita sunt...Mai tacuta ca iarba am lasat celulele si moleculele trupului meu alb sa se amestece cu cele ale aerului din jur..Eu sunt tot ce cuprinde si ce n-o sa cuprinda niciodata ochiul...
Stapina asa cum sunt,imi inalt privirea catre stelele de sus,imi intind jucausa mina catre ele si le impart...Imi las mie astea mai micute,iar tie iti daruiesc gigantii,astrii,boturile grandinoase de lumina de pe cerul negru de atlas...Tu ai mai mare nevoie de ele...Eu m-am deprins deja cu bezna...Tu meriti lumina,tu meriti fericirea si meriti sa stii ca ai sa cazi intr-o groapa sau ca ai sa-ti tai genunchiul intr-un virf ascutit de piatra...Fie-ti drumul mai luminos ca al meu...Caci al meu o sa fie cu adevarat sumbru cind o sa vad piatra si o sa indur zbuciumul din mine si panica in incercarile de a o ocoli...In bezna te-am intilnit si pe tine...Si nu imi poare rau...Caci daca imi era calea mai luminoasa cu siguranta ca te ocoleam...De aceea sunt vesic recunoscatoare intunericului...

365.496

2010-07-24T05:11:00.000-07:00

în sfîrşit mă simt gata să o prezint...

Stau într-un rînd infinit de lung şi nu ştiu unde duce.În faţa mea oameni,în spatele meu oameni...Aglomeraţie imensă spre o figură neclară şi îndepărtată ce pare a fi o măsuţă...
Nu ştiu cît timp am stat acolo...Îmi pare că mult...Am ajuns la masa aia ca printr-un vis.Era mai degrabă un birou şi la el era aşezat un om micuţ,a cărui chelie abia de se vedea de după teancul înalt de foi,cu ochelari masivi ce atîrnau pe vîrful nasului mare şi ascuţit.Cu o expresie a feţei agitată şi sute de riduri care se încreţeau la fiecare mimică nemulţumită a feţei sale.
-Aşează-te!Mi-a spus el enervat.
M-am aşezat intimidată.
-Numărul?!
-Emm...365.496...I-am răspuns nedumerită.
Omuleţul răscoli grăbit printre teancurile de hîrtie din faţa lui,scoase graţios o foaie fără ca să clatine tot teancul cîtuşi de puţin.
-Să vedem...Aşa completăm formularul...Să zicem că o să te cheme "Augustina",aşa..."Au-gus-ti-na"...
Numele parcă se izbi de capul meu...Uhh ce nume greoi...
-Dar altele nu aveţi?
Omuleţul işi ridică ochii mînios către mine păstrîndu-şi nasul ţintit în hîrtie...
-Da sigur!Hai să ne jucăm!Ala-bala-portocala-Ana-Mariana-Ileana,ce o fi ?! Lasă că restul aşteaptă!Cît acolo??Încă cîteva mii de suflete!Plus că aşa ordine am primit de sus!Mi-a spus să numesc aşa numărul 365.496!Ai ceva împotrivă?!E prea bun numele pentru tine!Nu înţeleg de ce anume tu?! Dar eu nu pot sa judec oridinele Lui,eu doar le execut!
Mi-am aplecat ruşinată capul sperînd că o să tacă curînd fiindca avea o voce atît de piţigăiată încît îmi zgîria urechea!
-Anul naşterii îl scriem 1991,frumos an,îmi place...Şi cifra e frumoasă...Haha!Dă să-ţi fac o poantă,la luna naşterii scriem august,o să vezi ,ai să rîzi şi tu,şi ai să faci şi tu glume pe seama asta!
Îmi venea să mă scol de pe scaun şi să-l apuc de gît.Văzîndu-mă umpic furioasă m-a întrebat:
-E vreo problemă?!
Uhhh!Vocea aia ascuţită!
-Nu...
-Zi-mi o cifră care îţi place mai mult.
-Doi...
-Aşa 02.08.1991.Frumoasă îmbinare de cifre!
Mă rog...Mie nu-mi părea prea frumoasă...Obişnuită chiar...Şi totuşi încă nu înţelegeam prea bine ce căutam eu acolo...Încercam să îmi amintesc ceva,dar fără vreo reuşită...De fapt nişte fărîmituri din ceva...De parcă mă izbise ceva...Ţin minte durerea...Apoi ţin minte un chip,un chip frumos...Dar plîngea...Ochi mari şi albaştri,părul negru şi des...Şi buzele lui lipite de fruntea mea...Senzaţia părului lui mătăsos lunecînd pe nasul meu...Mirosul părului lui...Şi nu ştiu de ce vroiam să mă ridic către el,să îl strîng la piept şi să îmi cer iertare,dar nu puteam...Mi-am fixat ochii către cerul albastru,apoi a izbucnit o lumină albă în faţa mea...Şi uite-mă aici...În rîndul ăla...
-Spune-mi cam ce ai vrea tu?Trei lucruri te rog,orice!Rău,bine,orice!
-Păi...Cred că fericire,linişte suflletească..şi...pe el...pe cel care plîngea la fruntea mea...
-Aham,aham...Clar,clar..
Omuleţul completase ceva pe foaia aceea,se încreţi întristat,apoi îşi ridică capul de tot şi privindu-mă fix în ochi mi-a spus:
-Uite cum stă treaba:ca să ai toate cele dorite ai să parcurgi mii de kilometri de inversul lor să zic aşa.Adică uite...Dacă spuneai "Durere"de exemplu,atunci ai fi trăit toată viaţa fericită şi ai fi termitat-o găsind durere..Avem nebuni din ăştia care aleg şi aşa ceva pentru a-şi face noua experienţă de viaţă mai pipărată şi mai interesantă,sau o fac intenţionat pentru a trăi fericiţi,căci ultimile clipe,chipurile,sunt un nimic pe lîngă tot timpul trăit.Greşit! Ultimele clipe îţi definesc tot timpul trăit! Îti dau un nume şi un sentiment cu care acoperă întreaga experienţă de a trăi...Nu te-ai gîndit prea mult înainte de a spune cele trei,corect?
-Nu...Nu chiar...Sfîrşitul mai mult...
-Eşti specială...Îl înţeleg acum...
-Unii o zic pur şi simplu aşa...Nu iau în consideraţie ultimele vibraţii interioare...Tu le-ai luat în consideraţie,adică imaginile memoriei tale amestecate cu stările specifice:vibraţii ale sufeltului.Înţelegi?Acum...Uite,avem o formulă de calcul matematic,e secretă şi nu ţi-o spun,să zicem că "mă joc" cu cifre ca:data naşterii tale,luna şi anul.Cifra obţinută o adunăm la numărul pe care o deţine fiece dorinţă în lista asta galbenă.Ca de exemplu:Fericire-65,şi citim de pe cealaltă foaie ce semnifică cifra obţinută...Te gîndeşti:"Dar e simplu...Trebuie să trăieşti o viaţă suferind ca spre final să obţii fericire..", "Hmm...da,în capul meu cam aşa era...",păi vezi că e greşit!Fiecare suferă individual...La diferite nivele,la o intensitate diferită...Deşi strea e definită per general pentru toţi ca şi "Suferinţă",ea diferă de la caz,la caz...Deci,calculu îţi spune despre intensitatea inversului dorinţei tale...În urma calculelor matematice efectuate la toate trei te informez despre următoarele:ai să suferi,ai să suferi,copilo,la unul dintre cele mai înalte nivele,prăbuşiri pe atît de dureroase încît chiar o să piară puţin lumina din tine şi ai să fii într-o continuă goană după fericire-asta e greşeala ta:goana asta după tot!Nu ai să laşi valul sau vîntul să dea peste tine,ai să lupţi cu el...Nu trebuie!Nu te împotrivi!E doar ceea cu ce respiră fericirea...Închipuie-ţi un chip care se apropie lent de tine şi cum respiră şi expiră des...Nu lupta cu aerul pe care îl expiră fericirea:necazul,durerea şi suferinţa.Stai dreaptă şi îl suportă,fiindcă luptînd cu el vei deveni atît de violentă,oarbă de ură,zbuciumată şi agresivă încît nu ai să recunoşti chipul fericirei cînd o să se apropie de tot de tine!Te rog chiar eu...Adevăratul gust pe care ai să-l găseşti al fericirii depinde de tine...
Liniştea nu poate fi găsită fără zbucium...De fapt ţi-ai dorit acelaşi lucru de două ori,fiindcă fericirea şi liniştea interioară se ţin una de alta,sunt siameze...De aia îţi va fi de două ori mai greu să le obţii...Faţă de tînărul ăla...păi ce să-ţi spun?...În căutarea disperată a lui ai să iubeşti necondiţionat şi nepotrivit...Îmi pare rău dar nu o să-l găseşti în viaţa asta,în următoarea da...În asta însă nu...Ai să găseşti mici trăsături care o să-ţi amintească de el...Nu...Nu la nivel de memorie o să-ţi amintească,dar întîlnind un om cu o trăsătură,de oricare,fizic,interior,dar mai cu seamă interior ca a lui,o să ai o atracţie nebună pentru el,ca şi un magnet extrem de puternic...Dar acel om în schimb nu o să aibă acea atracţie faţă de tine...Cum am mai zis...O trăsătură doar din tot întregul pe care l-ai iubit...Fiecare din noi are un singur suflet pereche cu care se reîntîlneşte de fiecare dată,sunt şi mici excepţii...Ca a ta...În următoarea viaţă te asigur!Mă rog..Poate peste două...E nevoie de ceva timp pentru a restabili echilibrul şi cursul natural a două suflete pereche în aşa fel în cît să se reîntîlnească de fiecare dată...Pînă la urmă ai să-ţi găseşti pe cineva...Dar doar pentru a-ţi potoli singurătatea...Fiindcă conexiunea spirituală,nunta,inelul spiritual nu o să existe...O să fii ataşată doar de acel fragment,trasătură...Şi asta iţi va asigura o conexiune puternică emoţională,dar nu şi spirituală...O să fie şi el unul ca tine...Care şi-a rătăcit pe un timp jumătatea...Dar repet,să nu te aştepţi la ceva profund...
Aveam un chip plin de uimire...Tot nu înţelegeam mare lucru...Omuleţul observînd acest fapt a zîmbit discret şi a scris ceva la secţiunea scrisă îngroşat:"MOARTE".
-Ce aţi scris acolo...? Vreau să ştiu cum o să fie..
El îmi zîmbi ştrengar şi mi-a spus:
-Nu se poate...Cum spun oamenii:"Sfîrşitul încoronează opera!"Pentru a vedea sfîrşitul merită să trăieşti întreaga viaţă...Şi zîmbind larg mi-a pus foaia într-un alt teanc...Straniu dar vocea lui deja îmi părea mai plăcută...Apăsă pe un buton şi am căzu de pe scaun undeva în beznă...Iar pe măsură ce cădeam am auzit vocea lui care devenisă din nou piţigăiată şi nervoasă strigînd:"Următorul!".

a miia definitie a vietii pe care v-o propun! :D

2010-07-03T14:38:00.000-07:00

Viata e cind cineva se chinuie 20 de ore sa te nasca…Si urmatorii 20 de ani o invinuiesti ca a facut-o….Viata e cind privind rasaritul nu iti dai seama de importanta lui si cind cunosti apusul visezi la rasarit…Viata e cind mor toti imprejurul tau si tu regreti ca ai uitat sa le spui cit de mult i-ai iubit...De fapt viata e despre a nu spune celor iubiti ca ii iubesti si a spune ca ii iubesti pe cei care nu merita...Viata e despre cautarea asidua a luminii...Cind lumina era intotdeauna exact in "intunericul" tau.....Tot ce trebuia sa faci e sa te indragostesti de el...Simplu...Doar ca pe nimeni niciodata nu il duce capul...Viata e despre adevaruri care ucid si minciuni care salveaza...E ironica...Cred ca mereu a fost asa...Viata e despre dorinta isterica de a transforma realiatatea intr-o amintire si despre regretul ca amintirea nu mai e o realitatea...

Viata are miros de zahar ars…Adica dulce si afumat....adica nu e perfect.
Emmm....Viata e alcatuita exact din doua culori :gri si roz...Sigur ca una o domina pe cealalta..dar asta nu insemna ca nu e loc pentru cea de a doua...Doar ca e asa...Mai raruta...De aia cred ca e si foarte scumpa...De aia cred ca cautam pe parcursului intregului timp cit respiram caldarea aia cu vopsea roz...sa ne vopsim peretii intr-asa fel incit sa ne ajunga pina ni s-or raci picioarele ! Fericirea Absoluta...Pfff...Povesti...Pff...Ce copii mai suntem !...Dar cine a spus ca copiii nu pot avea dreptate? : )

Dar cel mai important lucru e ca...Viata are un termen limita...Din pacate...
De aia(se adreseaza celor foarte rationali in viata) nu vi se pare total irational sa o epuizam pur si simplu asa ? De ce sa nu iubim orbeste,de ce sa nu sarim cu parasuta,de ce sa nu ne pornim in calatorii in jurul lumii de unii singuri ?Ce ?E periculos ?? Hmmm....Intreb asta cu un zimbet larg pe fata : Dar care e rostul sa traiesti...daca pina la urma mori intreg ?Poate ar trebui totusi sa lasam inima aia sa crape si parasuta aia sa se deschida in aer... ? : D

Parfumul

2010-07-02T09:50:00.001-07:00

-Îmi place cînd plouă...Cînd plouă torenţial....Cu tunete şi vîntul care doboară copaci...
-De ce?
-Nu ştiu...Cred că îmi aminteşte de străduliţa mea....
-Păi trăiesc exact lîngă tine...Şi în ultimile 2 luni nu ţin minte să fi fost astfel de ploi...
-Nu aia...Am spus surîzînd...
-Eşti stranie...
-Ştiu...Am spus cu un zîmbet larg şi foarte mulţumită.Mi-e dor de linişte...
-Dar suntem într-un parc şi e dimineaţa,nici măcar maşinile nu se aud încă...
-Hmmm...respiraţia ta şi gîndurile mele,pe care nu le mai pot stăpîni,fac foarte mult zgomot...
-Asta e ridicol!Acum chiar vrei să mă opresc din a respira?!
-Nu,e destul aer pentru ambii...Am spus din nou foarte mulţumită...
-Vai cît de darnică eşti,a spus el ironic..
-Iar tu eşti foarte amuzant...
-Eşti greu de înţeles....Dar îmi placi enorm de mult...
-Şi tu mie....De aia nu mai sunt tunete în strada mea...
-Şi te deranjează acest fapt?
-Da...am spus întristată..
-De ce? A întrebat el uimit...
-Fiindcă soarele e temporar...atîta timp cît mai există chimia...Deîndată ce dispare chimia,dispare şi soarele...Şi apoi...După ce ai cunoscut soarele şi ţi-a plăcut de el devine mai greu să te reobişnuieşti cu ploile şi umezeala şi răceala...Asta după ce te-ai chinuit mul,foarte mult timp să te obişnuieşti cu ele....E ca şi cum ai învăţa să mergi din nou...Îmi place stabilitatea...Deja îmi plăcea şi mirosul ploii...Îl adoram chiar...Şi astfel îmi venea uşor să trăiesc în formatul meu interior unicat....Acu cînd mă gîndesc că acel miros o să mă dezguste...Mor de frică şi isteric nu vreau....Şi încerc să refuz cu disperare soarele...
-Stai...nu înţeleg....Nu îţi place parfumul meu?Îţi plăcea celălalt?Ok.nici o problemă,dacă vreai o să trec din nou la el...
-Şi totuşi eşti haios...Nu...e ok...Adică...Problema e că îmi place foarte mult...

Despre asa-zisa POEZIE

2010-06-26T16:05:00.000-07:00

Prostii!Absolut prostii!Pai cum asa??? E ca si cum te-ar impune cineva sa scrii cu mina stinga!Ca si c ind te-ar impune sa treci la o alta credinta!"Fie scrii ca noi,fie nu scrii de fel,caci,ma rog,nu o sa acceptam ceea ce faci!".
Pasii care se fac in literatura din Basarabia acum imi par stingaci,uriti chiar!Poezia asta noua e superficiala si fara orisicare limite morale!Pai cum frate,sa se ajunga peste ani sa studieze copii de cls 7 despre sex sau gindaci de bucatarie???Aspiratii inalte,metafizice,nu gluma!
Parerea mea e ca omul contemporan devine tot mai limitat si tot mai superficial...Neputind sa inteleaga marea filozofie Schopenhauer,chiar Blaga etc. si avind o mare dorinta de a face poezie a permis crearea perioadei in literatuta a "Marii decaderi",sau "Marelui Rahat"!Pai cum sa numesti tu poezie versuri gen"tata,tu trebuie sa mori/..../dar trebuie sa mori"???.Mi s-a reprosat de mai multe ori ca literatura nu are nsite reguli fixe,se permite scrierea a orice atita timp cit este estetic...Pai de aia si avem anomaliile pe care le avem acum!
Da,cu totii stim ca uneori viata ne f*te(sry pu expresia vulgara :( ),dar de ce trebuie sa facem din asta carti???De ce trebuie sa scriem despre sexul vulgar,de ce trebuie sa injuram in poezie??Sa facem carti din asta si culmea ele sa se vinda!Cititorii si cumparatorii incurajeaza dezvolatarea unor noi curente decazute!Unii chiar cred ca fac ceva bun si fac aceleasi magarii mai departe!
Nu facem poezie adevarata,cu metafore,cu sens profund,cu tendinta filozofica,cu un ritm sau o rima fiindca nu ne mai duce capul!Asta e concluzia!Vorbesti cu scriitorii de astazi despre suflet si te privesc ciudat!Stai ca aspiratiile inalte sunt povesti!dar cine mai crede in asa ceva???Si ce e ala sufelt??
Asta e si diferenta...Artistii adevarati cred in asa ceva...Cei care nu se pot adinci in destul in sine sau in anumite intrebari existentiale sunt simplii oameni...Nu pretindeti sa fiti artisti,sunteti simpli oameni...Oameni care scriu despre lucruri cotidiene care chipurile i-au marcat!Pe mine un gindac de bucatarie nu ma marcheaza cu nimic,pe mine problema sidei sau a cancerului nu ma marcheaza cu nimic.Oamenii au trait cu toate astea si inainte de astazi!Un artist nu o sa spuna niciodata despre gunoiul care miroase sau despre o vizita la un doctor!Istoria poeziei ne-a demonstrat ca artistul se detaseaza de tot superficialul asta si e in cautarea de sine,a unui rost existential,creator de mituri,conceptii si idei si nu un povestitor al unor impresii!
Citiva indivizi,asa-zisi "poeti" nu o sa schimbe ceea ce sa chinuit sa se creeze cu secole,si anume definitia poeziei:"modalitate a literaturii care exprima mesajul artistic cu ajutorul imaginilor expresive,al unui limbaj concentrat,al afectivitatii,al rimei,al ritmului"(RoDEx).
Lansarea unei carti nu va face scriitori.Scrierea a citorva versuri nu va face poeti.Am mai zis si o mai zic:Poezia nu e pentru fiecare si e adresata exclusiv sufletului!Nu fiecare poate face poezie,de aceea nu caliciti poezia,nu fiecare o poate intelege,dar asta nu inseamna ca trebuie sa declarati ca este prosteasca!Cum nu e fiecare al doilea matematician,sau fizician,nu e fiecare al doilea poet!Poezia nu se face fiindca e la moda sau cool,poezia se face fiindca asa simti!Garantez,ca niciunul care scrie despre mizerie(ok,fie) dar intr-un mod anume foarte josnic ca si exprimare literara si ca si conceptii,nici unul care scrie despre cum vede un gindac,sau impresia sa ca a stat pe plaja...nu va rezista in istoria literaturii.Oamenilor nu le este interesant sa plaseze ca si personalitati in istorie oameni!Ei plaseaza pe cei diferiti(amintiti-va de Eminescu cu aspiratiile sale inalte,Blaga cu "Trilogiile "sal etc.),nu pe cei comuni!

Imi cer iertare pu duritate,dar nu mai suport batjocora asta.

Speranţa

2010-06-20T02:06:00.000-07:00

din lipsa de inspiratie o sa postez creatii mai vechi.Totusi,acest soliloc imi daruie speranta ca o sa trec peste seceta interioara si cit mai curind posibil o sa scriu ceva valoros....

p.s textul nu abordeaza aceasta tema...e total diferit ca si sens de situatia in care ma aflu in prezent...doar ca imi place foarte mult...sper sa va insufle si voua speranta cind aveti nevoie de ea...

E seară şi plouă mărunt…Stau cu fruntea aplecată deasupra încheieturii mînii drepte...Cos cu fire subţiri şi argintii ,numite de producătorul lor: "Speranţa",venele de la mînă....De după pletele care lunecă lin de pe umărul alb,se poate desluşi un zîmbet...Un zîmbet deplin,larg şi sincer-Fericire.Pe măsură ce prind fibrele musculare,pielea,locurile se cicactrizează rapid şi de acolo izbucneşte o lumină albă şi moale...Mi-am sprijinit buzele de locurile pe unde trecuse cîndva lama şi mi-am lipit încheietura de obraz..."Nu mai fac..."am şoptit surîzînd..."Nu mai fac,nu mai fac,nu mai fac!".
Mă ridic lent şi plină de triumf,iar în spatele meu,la fel de lent răsare soarele.Îmi ridic chipul către cer şi îi şoptesc:"Opreşte ploaia..."şi ploaia s-a oprit...Cad în genunchi,îmi iau adînc aer în piept şi expir uşurată şi euforică.Mă ridic încă o dată,dar mi-e greu...Am stat prea mult timp lată pe pămînt,urmărind cum îmi sîngerează mîna, şi am uitat cum să lupt cu presiunea aerului...
Privesc de pe jos drumul lung pe care mai am să îl parcurg,iau musorelul de aţă pe care e scris"Speranţa" şi îl arunc pe cît de departe posibil,urmărind firul lung de aţă care se desprindea din el,strălucind ca şi mii de cristale în soare..."Acum trebuie să mă duc după el!Scoală!Scoală!!!"
Fiecare osicior din mine simţea presiunea...Am scos un urlet de durere şi am început să îmi forţez picioarele.
Încă mi le forţez şi îmi sărut în continuu mîna,cicatricele ei...Înaintez zîmbind şi luptînd cu presiunea joasă...Mi-am adus soarele...Gata...Nu mai e mult pînă şi aerul o să fie mai uşor şi sufletul meu mai înalt...

Cenuşă

2010-06-10T10:53:00.000-07:00

Arde...Arde,soare,căci nu mai ai ce arde...Mi-e totuna!Mi-e totuna de fiecare celulă din corpul meu...Ştii de ce?!Fiindcă sunt pustii!Nu mai au nucleu,a disparut deîndata ce a plecat el din viaţa mea...Şi l-a luat crezînd că nu o să am nevoie...Crezînd că nu o să am nevoie a plecat...Nu i-a păsat şi nu cred că ştie că mie îmi pasă...
Uite,soare,îţi întind mîna,arde-o!Nu o să simt că mă frige,pot să n-o mişc o eternitate...Ia-o,dacă nu am chipul lui alături să i-l mîngîi nu am nevoie de ea...Şi ochii!Arde ochii,te implor! Ca în caz de o să-l reîntâlnesc să nu-l mai văd...El mă scurge de viaţă de fiecare dată,iar eu nebună şi îndrăgostită alerg mereu în întâmpinarea lui parcă implorându-l să o facă...Sadică?!Nu,soare...Îndrăgostită...Şi te implor să îmi arzi şi coardele vocale ca să nu-l mai strig niciodată,mai ales că mi-e frică de întuneric,nu că vine înapoi,dar îşi întoarce spatele şi chipul,şi văzându-i chipul mi-aş vinde şi sufletul numai ca să pot să îmi scald vîrful nasului în mirosul pielii feţei sale...
Fă-mă cenuşă,soare!Sunt pustie,fără vise,fără mîdrie,fără cea mai mică speranţă de a-l întoarce,şi fără el...nu mă vrea...Şi cînd mă faci cenuşă,soare,te implor spune vîntului să mă sufle în partea lui ca să-i pot cuprinde tot trupul cu mine,ca să-i intru în porii pielii şi în plămîni măcar pentru cîteva secunde pînă mă va expira...Măcar o dată aş vrea să îl domin,soare, şi să fiu una cu el...Respirînd cu mine,soare,o să-mi simtă mirosul dulce...Şi poate o să mă inspire adînc de tot şi poate nu o să vrea să-mi dea drumul niciodată...Rîvnesc la pieptul lui,soare...Acolo mi-e altarul...Acolo mi-e locul...
Ce să-i fac?Îl iubesc,soare,îl iubesc...

Pasind in viitor...Uitind trecutul

2010-06-01T10:45:00.001-07:00

Sunt undeva departe,într-un spaţiu plan şi pustiu...Şi pe la spatele meu se aude un ţipăt...Îmi zgîrîie urechea strigînd în ea:"Ai iubit!Te-ai căit!Ai comis greşeli!Ai suferit!Nu ţi-ai preţui viaţa!Nici pe tine nu ai ştiut să te preţuieşti!Ai plîns!Ai plîns mult!Prea mult pentru nimicuri...!"...Simt cum mi se prelinge ceva pe obraz...Îl ating grăbită şi înălţîndu-mi palma la soare văd că e roşie...Nebună de frică mă forţez să mă mişc din acel loc,dar nu pot!...Mîinile şi picioarele îmi sun prinse de nişte fire sure,semi-transparente şi foarte subţiri,care la fiece adiere a vîntului care răscoleşte prin ele,încep a emana sunete foarte înalte dar plăcute...La cît de subţiri sun firele acelea,cu cît mai mult mă zbat cu atît mai mut mă doare...De parcă ar fi mii de ace înfipte în carnea mea,care se înfig şi mai adînc cu fiece mişcare a trupului meu...!...Nu am ce face....În dorinţa de a evita agonia apocaliptică a miilor de ace străbătîndu-mă,stau suspendată de firele subţiri cu faţa la cîţiva centimetri distanţă de pămîntul crăpat de secetă...Încerc să îmi fixez privirea asupra unui obiect care se arată în depărtare,dar fără nici un rost căci cu fiece secundă vederea mi se înrăutăţeşte tot mai mult,pielea mi-e tot mai arsă de soare şi pentru a-mi distrage atenţia de la toată nebunia asta mă concentrez asupra vocii ascuţite care mă tot acuza de ceva...
" Ai iubit!Te-ai căit!Ai comis greşeli!Ai suferit!Nu ţi-ai preţui viaţa!Nici pe tine nu ai ştiut să te preţuieşti! Ai plîns!Ai plîns mult!Prea mult pentru nimicuri!......E doar vina ta...Cine ţi-a spus să te avînţi în furtuni?Vezi,acum nu ţi-a mai rămas nimic în suflet!Eşti pustie!Te-a secat suferinţa pe care singură ţi-ai aduso la pargul tău prin nechibzuinţa ta!Doar tu eşti de vină pentru apusul tău,pentru inima şi orgoliul tău frînt!Şi pentru faptul că nu mai crezi în mîine!... "Vocea devenea isterică de fiecare dată,la fiecare nouă reluare a aceleiaşi fraze...Dar deîndată ce ajungea la cuvîntul "Mîine" abia de se mai auzea...Mi-a trebuit mult timp şi concentrare să-mi dau seama care a fost acel ultim cuvînt... "Mîine" m-am gîndit plină de entuziasm. "Mîine!"M-am forţat şi mi-am ridicat capul către ceea ce încercam să desluşesc mai demult,era un copil cu părul blond,răruţ şi creţ,cu ochii mari,strălucitori şi albaştri şi cu un zîmbet plin de fericire...Şi îmi făcea plină de entuziasm din mînă să vin să o urmez...Eram eu în copilărie,era sufletul meu,sau poate era speranţa...Era speranţa naivă ca şi un copil fiindca reapare mereu crezînd că poate de data aceasta o să supravieţuiască...Speranţa plăzmuită sub forma esenţei mele...Înseamnă ca ea era esenţa mea în tot pustiul sentimentelor existenţiale acum?Posibil...Fiindcă deîndată desluşindu-i chipul i-am desluşit şi vocea veselă şi emotiv de dulce...Îmi striga plină de insistenţă:"Mîine! Mîine!...Vina la mine acu!"şi îmi întindea larg braţele tropăind des din picioare "Acuuuuu!".
Nu puteam să-i rezist! Mă trăgea la ea cu o forţă magnetică supranaturală!Zîmbetul ei promiţător de viaţă şi fericire!Atît de tentant...!Pe măsură ce făceam paşi mici în întîmpinarea ei apărea iarbă verde sub picioarele mele...Vocea devenea tot mai vagă...Mă forţam încet să înaintez rupînd firele pe care abia de le mai simţeam...Apoi mi-am îndreptat spatele am inspirat adînc aerul răcoros adus de vînt şi am pornit grăbită către acea copilă...Întorceam capul din cînd în cînd în urma mea,dar nu vedeam nimic decît o ceaţă groasă şi un cer negru plin de tunete,iamgine care devenea tot mai neclară...
Am prins surîzînd copiliţa de mîna,iar ea m-a întrebat:"Mai este?","Nu,a fost..."i-am răspuns uşurată...A fost negru...Apoi am sărutat-o pe frunte,iar ea m-a imitat mulţumită şi am pornit înverzîndu-ne drumul pe măsură ce picioarele noastre,mai ales al ei inocent de micuţ şi drăguţ,atingea pămîntul mort şi uscat...

2010-05-26T09:16:00.000-07:00

N-am nevoie de cuvinte!N-am nevoie de nimic firal naibii!Îmi astup disperată urechile şi scot un urlet în beznă!Asta e poezia mea,ăsta e adevărul meu! Mă doare...am ajuns pînă să şi o scriu plîngînd!Scot tot aurul de pe mine...Inelele,cerceii,lanţul,tot şi le arun cu putere în depărtare!Fugiţi cîini materialişti după ele!Nu am nevoie de nimic!Aer,vreau aer!De ce aerul apare în plămîni doar cînd eşti tu în faţa mea?De ce aerul apare în plămîni,gîdilindu-mi nările şi strecurîndu-se lin prin cavitatea nazală doar cînd văd oameni zîmbidu-mi? De ce apare aer în piept şi mă răcoreşte doar cînd sunt strînsă în braţe?!De ce apare aer în piept doar cînd încep a simte,şi cînd sunt moartă emoţional încep a mă sufoca?!Un zîmbet,vă rog!Un zîmbet!
Mai urlu o dată...Ştiu că nu are cine să mă audă!Actor fără spectatori...Doar eu şi scena pe care o demolez!Erau cîţiva mai înainte...Credeau că ceea ce fac eu pe scenă e o comedie şi rîdeau în hohote,rîdeau în hohote chiar şi cînd am încercat să îmi înfing cuţitul în inimă...şi cînd te gîndeşti că era o dramă!
De ce soarele pe toţi îi luminează şi doar pe mine mă arde?!
Mă moară!Mă omoară cînd oamenii trecînd pe lîngă mine zic:"Uite,uite cît îi e de bine!Care talent frate,i le cumpără taică-su pe toate!Habar nu are!Nu cred că le scrie ea...!Ea nu are nici o grijă,ce ştie ea despre viaţă?O blondă obişnuită!Se dă în spectacol doar...!"Care spectacol?Care spectacol?Eu urlu de durere,iar ei spun că eu cînt şi falsez.Eu stau cu lanţuri de titan la gît,la mîini şi la picioare,cu încheieturile însîngerate...lanţuri prinse de acea scenă...Iar trecătorii se opresc,şi urmărind mă acuză cu toţii pentru cît de bine îmi este!Chiorilor!Lanţurile...Lanţurile...!Nu mă acuzaţi...Nu am nimic decît sufletul din mine...Absolut nimic!Unica mea povară şi unicul meu noroc el este!Nu mă acuzaţi pentru ceea ce nu-mi aparţine!Nu spuneţi despre viaţa mea că e colorată în roz!Urăsc rozul şi urăsc că e neagră!Sigur...Bufon!Bufon care se revoltă,asta e de două ori mai haios!
Mă îndrept spre scena aproape dărîmată...sala pustie...începe să plouă...
-Domanelor şi domnilor!Actul 3,scena 2:Sinuciderea!Asta e pentru tine sufletelule...nu te mai chinui!Finisăm spectacolul şi spălăm putina!

2010-05-23T00:02:00.000-07:00

Amorţită...

Am asurzit...şi nu-s în stare să desluşesc
Înjurăturile de cuvinte de alin,
Rîsul isteric de un dureros suspin...
Amorţită-n micul univers...Inspiraţie cerşesc.

Aş ridica mîinile pentru o rugăciune,
Dar grele-mi sunt şi au prins rădăcini în pămănt.
Stau ţurţuri de gheaţă pe soare în semn că minune
Perit-a afară,dar e vie în găndu-mi şi îl face sfînt.

Clipele de moarte veacuri au trecut,
Lasînd viaţa-mi în van să se sfîrşească.
De după chipul alb,rece şi mut
Un urlet plînge după lumina cerească.
N-am scris de zile,
Ba nu,de saptămîni!
Lăsîndu-mi albe nenumărate file,
Ce singure s-au umplut cu venin...

Demult îngeri nu am mai vazut,
Şi neavînd ce vedea am orbit,
Nici gîndul să zboare nu a mai putut
Cînd largul orizont să crească a încetinit.

N-am aripi,s-au ofelit deîndată ce vîntul a stat,
Şi nu mai pot să lunec nici în bine nici în păcat,
Nu pot să mai scriu cînd sufletul nu simte,
Şi mai presus,cînd încet moare de setea de cuvinte!

Stau amorţită...
Timpul oprindu-se în loc am găsit eternitate,
În mijlocul nimicului,de nimic ostenită,
Mi-e dor de zbucium,de bucurie şi de seninătate...
Mi-aş fi dorit acum să fiu trecătoare,
Căci tot ce pot simţi în eternitate e că mă doare....

MINCIUNOSUL

2010-05-22T08:02:00.001-07:00

Lasă-mă pe mine să hotărăsc
Dacă eşti nedem de mine!
Dar nu mă lăsa singură să iubesc
Pe un teren umplut cu mine..

Nu stinge soarele înainte să răsară,
Şi nu îngropa fericirea înainte ca singură să moară...
Nu iubi cu ochii dacă crezi că-i ard,
Şi nu încerca să mă descoperi
De după stratul albastru de fard...
S-ar putea să fiu mult prea grea pentru firavi-ţi umeri.

Şi nu mă fă de hoaţă,
Dacă pleci mereu cu inima în piept,
Şi nu minţi despre frumuseţea-mi măreaţă
Dacă mereu stau în drumul ceţos şi te aştept.

Poate sunt eu prea grăbită,
Într-o secundă imperii creînd?
Nu sunt nici dementă,nici nefericită
Mi-e sete de viaţă,şi mi-o potolesc iubind...

Haos de identitate

2010-05-21T13:39:00.000-07:00

Îmi zgîrii nebună şi înrăită faţa!Am ciudă faţă de chipul pe care îl reîntîlnesc de fiecare dată în oglindă!Faţă de ochii albaştri şi cuminţi,surîsul luminos,şi pielea albă-denotă naivitate,denotă puritate cînd sufletul mi-e întruchiparea infernului,căci ştie doar să urască,cînd sufletul mi-e înegrit de viaţă şi obosit cu dorul nesfîrşit de moarte!E pe atît de întuneric înăuntrul meu îcît mi-e frică...Mi-e foarte frică,şi o spun suspinînd...De aceea caut să fac o fisură în obrajii mei şi să dau drumul luminei de afară înăuntrul meu...
Cînd iai un drog puţini îţi spun că devii dependent de el şi că te distruge...Nu mi s-a spus asta cînd am iubit,nu mi s-a spus asta cînd mi-am croit aspiraţii măreţe sau cînd am visat îndrăzneţ...Simţind starea de euforie şi înălţare paradisiacă-sigur,o iluzie toate,am continuat să mă avînt în amor,să visez cu cea mai tupeistă şi naivă îndrăzneală...O făceam de mii de ori..Mi se părea genială metoda mea de existenţă şi îmi aducea fericire...Sigur..Pînă într-o zi m-am trezit cu buzunarul viselor gol,căci îmi epuizasem sufleţelul şi cu inima frîntă căci iubeam greşit şi în toate părţile...Mă numesc Augustina Şiman,ex-narcoman.La moment învăţ să nu cer mai mult decît poate îndura fiinţa mea,nu caut fericirea supranaturală şi evit iluziile...Încerc să îmi formez identitatea fără droguri...

Flori de cireş...

2010-05-10T05:11:00.000-07:00

-Mîcă..ia stai tu cu Dan ca eu trebuie să plec da vin repede...
Bătrîna uscăţivă şi cu riduri adînci în piele,cu ochii mici,albaştri şi luminoşi şi cu chipul întristat de ani şi de sănătatea care o lăsa cu fiece zi,încuviinţă dînd din cap şi zîmbi ridicînd puţin colţul buzelor mărunte.Apoi oftă şi şovăind se îndreptă spre patul pe care stătea culcat un copilaş de vreo cinci luni care se juca întinzînd mîinile razelor de soare ce se strecurau prin geam spulberînd uşor praful din aer şi răzînd fericit.Se culcă greoi lîngă el,şi din nou abia de schiţa un zîmbet căci se pare că anii i-au furat şi puterea de a zîmbi larg.Îl urmări cu ochii săi blînzi şi senini,apoi îi prinsese mănuţa ce flutura jucăuş prin aer şi i-o sărută...
-Tu norocul meu,norocul babei...Hai fuga,fuga la băieţi,fuga,fuga la joacă...heiii..fuga,fuga...spusese ea cu o voce răguşită care abia de se auzea.
Copilul îşi intoarse chipul curios spre bătrînă şi încerca să-şi mînuiască cumva mîinile ca s-o apuce de obraji.Ea îl privi curioasă şi cînd Dănuţ o lovi uşurel cu mănuţa mulţumit de faptul că i-a atins faţa,Efimia trăsărise uşor şi dădu drumu la cîteva hohote bătrîneşti.
Cînd femeia se întoarse înapoi de unde îşi avu drumul îi găsi pe cei doi dormind în pat,cu frunţile lipite una de cealaltă,ambele mici şi înguste,şi mănuţa mică a lui Daniel pe obrazul ars de soare al Efimiei.
"Ia te uită!Doi copii..."Gîndi femeia sprijinindu-se de uşă...

..................

Pe 29 ianuarie Daniel urma să sărbătorească împlinirea unui an...N-a fost să fie...
Seara spre 29 Efimia s-a apropiat de leagănul lui,l-a urmărit cu un fel de tînjeală şi tristeţe îndelung cum doarme,apoi l-a sărutat pe frunte...
Apoi s-a îndreptat spre patul său din altă cameră şi a început să tuşească şi să se sufoce.Abia de a strigat-o pe Lilia,aceea speriată a plecat să caute telefonul auzind îngrozită cum bătrîna se înăduşea,pe cînd s-a întors Efimia nu mai era...

....................

-Auzi,Marie,ştii că săptămîna trecută a murit baba Efimia,bunica Liliei Ghimp...?
-Of,Ileană,Ileană,care Lilia Ghimp,Ileană?
-Păi cum care?Aceea care nu o avut vreo doisprezece ani copii şi acum i-a dat Dumnezeu un băieţel.
-A! Lilia,Lilia,da,da...apoi,Ileană,cîţi ani avea bătrîna?
-Optzeci şi şapte,Marie...
-I-o dat Dumnezeu zile...
-I-o dat...Şi era atît de cuminte,a crescut în tinereţe singura patru copii,Marie...Şi toţi sunt acum la casele lor şi sunt gospodari...
-Da cînd zici,Ileană,că a murit?
-Păi,tu,Marie...A!Sa ştii că cu o noapte înainte ca să implinească băiatul un an...Cît amar,şi ei toţi se găteau să sărbătorească ziua de naştere...
-Să ştii,Ileană,că e de viaţă lungă atunci...Viaţă llungă pentru băiat...Se ştie doar că daca moare cineva de ziua ta sau cu o zi înainte înseamnă că te binecuvîntează cu viaţă lungă...
-Să-i fie viaţa lungă,Mărioară...Că e dorit,e tare dorit copilul...Să-i dea Domnul zile multe cît babei măcar că multă bucurie a adus în casă...
-Nu e bine cînd moare cineva...Dar baba se pare că s-o fi înţeles cu Dumnezeu...Şi-o fi dăruit norocul şi ani mulţi copilului...
-Of,să-i odihnească Dumnezeu sufletul în pace,Mărioară...
-Bine,bine zici Ileană...

..................

-Dănuţ?!Dănuţ,hai vină la mama!Dan?! Unde eşti...?
-Dane?Măi,Daniel!Se auzea strigîndu-l şi verişorii mai mari...
Printre copacii de cireş înfloriţi,pe jos stătea aşezat în iarba verde şi moale un băiat de vreo doi ani,cu părul castaniu şi des şi ochii căprui şi mari.Inspira adînc şi zîmbăreţ în el mirosul dulce al florilor şi privea curios de jur împrejur.
Printre nişte crengi mari lăsate în jos se strecura lumină,fîşii moi de raze galbene de primăvară...Printre ele se vedea o siluetă zîmbitoare,o femeie gîrbovită cu basma verde şi cu flori mărunte brodate pe ea,şi cu un şorţ alb la fel de bogat brodat cu flori de toate culorile...
-Daann?Dănuţ!Se auzea Lilia strigînd...
Copilul în schimb privi plin de curiozite şi bucurie...
-Baba..?Întrebă Dănuţ jucăuş,cu o voce subţire de parcă descoperind ceva..
-Fuga,Fuga la băieţi!...Hai fuga,fuga la joacă...I-a spus silueta arătîndu-i zîmbăreaţă cu mîinile să plece...
-Offf! Gata băieţi l-am găsit!Măi,Dănuţ,măi!Maică-sa îl luă în braţe,iar el se întoarse repede şi îşi ascunse chipul în părul negru de pe umărul Liliei...Apoi îşi strecură privirea peste umărul mic al ei şi văzînd bătrîna zîmbitoare începu a rîde în hohote şi strigă "Pa,pa!".Lilia se întoarse nedumerită,dar nu văzu din urma ei nimic decît o adiere uşoară a vîntului ce răscolea prin florile de cireş şi smulgea petalele în aer scăldîndu-le în lumină...

În memoria Efimiei...
este inspirat din fapte reale....

sub ploaie...

2010-04-20T06:05:00.001-07:00

Stăm amîndoi sub ploaia rece...Pe atît de fierbinţi încît ies aburi din noi...Respirînd dăm drumul la fîşii de flăcări blînde care se izbesc una de alta frumos şi liniştit undeva în mijlocul dintre noi...Se aude cum plouă şi cum ni se zbat grăbite inimele...Despărţiţi am fi răcit la sigur stînd aşa..sub ploaie...împreună nici nu ne dăm seama de ea...Nu ne dăm seama de răsărituri şi de apusuri...Pentru noi e o veşnică dimineaţă...
De la corpurile noastre vulcanice se încălzeşte şi pămîntul şi se lasă rapid ceaţa...E al naibii de densă dar îţi desluşesc fericită şi încîntată chipul...Îmi întinzi mîna prin ceaţă şi focul respiraţiei noastre...
-Tu pentru ce mă iubeşti?mă întrebi suav.
-Pentru ca lîngă tine nu mi-e frig....Zîmbesc copilăros şi întind braţele pentru a-i arăta tot ce e în jurul nostru..
Apoi făcu un pas către mine,mă sărută nebun şi izbucnise o lumină grandioasă...Şi se născuse o nouă stea...Mai mare şi mai orbitoare decît soarele...Dragostea noastră s-a înălţat către galaxie...

viata e-o femeie

2010-04-19T05:37:00.000-07:00

Visuri-luminari nestinse
Toate ramin calde dac-o vreai inapoi...
Ginduri-romane nescrise
Despre ea lasindu-ne singuri pe noi...

CH:Viata e-o femeie!
Se intoarce daca o iubesti,
Si iti da lumina
Daca stie ca o doresti!
Viata e suparacioasa ...
Se intuneca cit ai clipi
Zimbeste si fa-o frumoasa
Si-napoi ea-ti va zimbi...

O cauti printre lacrimi sarate,
Ti-a furat aripa si cazi in jos...
Te intrebi cum de nesimtita poate
Sa te minta de fericire si de-un rost?

CH:

Iti spun eu...Nu e ea de vina,
Ai uitat sa-i multumesti pentru ca e Ea!

CH:(lent)

versuri & melodie: augustina s.

S.O.S

2010-04-15T08:36:00.000-07:00

Dă-o naibii de viaţă!În clipa asta chiar cred cu certitudine că primul ţipăt al noului născut cînd iese la lumină este de oroare şi frică!Dezgust puternic amestecat cu groază...Asta simt acum chiar şi privind cerul albastru şi senin pe care obişnuiam să îl iubesc atît de mult...Uneori îmi părea că exist doar pentru ca să văd cît de frumos roşeşte în dimineaţă...Acu e hidos...
Trăiam cu speranţa în lumină....Trăiam din poveşti şi legende care încurajează şi prostesc întreaga omenire ca pe un copil naiv să trăiască mai departe...Poveşti despre Marea Speranţă şi ce minuni cică poate face ea...I-am dat drumul de nenumărate ori în casa mea şi n-a făcut nimic decît să mi-o dărîme de fiecare dată fără să lase măcar vreo urmă din temelie!
Trăiam învăţînd să zîmbesc celor din jur...Să nu faceţi niciodată aşa ceva! Cînd zîmbeşti celor din jur în timp ce ei au feţe posomorîte,te iau drept un ţicnit,un idiot,un bufon şi nu un împătimit al vieţii,sau un disperat care caută salvare de şuturile ei prin acel zîmbet!
În viaţă nu există reguli...Asta am învăţat eu...Există o realitate:Eşti bătut măr şi îi baţi pe alţii;A!?Nu ştii să baţi,eşti pacifist,crezi în bine?...Păi îmi pare rău căci atunci înseamnă că eşti prost şi te laşi mai înveniţit ca alţii....Am încercat să schimb lumea prin bunătatea mea....Cu prima suflare m-a schimbat lumea pe mine...Am devenit comună:nu sunt în stare să simt nimic mai presus de ură,ciudă,grabă şi zbucium....Nu trăiesc...Trec agresiv prin ea....MI-E DOR DE MINE ÎNSUMI!!! cît de mult mi-aş fi dorit să nu interacţionez cu nimeni ca să nu mă izbesc de răutatea lor....Mă înec în betonul de deşertăciune,răceală şi nepăsare din jur...Devin o statuie ca şi ei....Salvează-mă cineva...

p.s

pare rau dar laptopul meu nu tapeaza cu "Î" din "a" :(

Poveste de iarnă

2010-03-27T02:45:00.000-07:00

Nu ţin minte să-mi fi tăiat venele,
Dar încheieturile oricum sîngerează,
Şi nu ţin minte să-mi fi curs lacrimile
Dar chipul ud ître genunchi se îngreunează.

Ţin minte doar o poveste
Ce-n cap aievea-mi răsuna...
Şi cum pe neprins de veste
Gîndul aripa-mi mîna...
Şi fiecare cuvînt al ei îmi dădea putere,
Şi mă făcea să-naintez sfidînd orice durere.
Povestea mi-a promis fericire,
Cu fulgi de zăpadă calzi şi vînt cu miros dulce,
Mi-a promis linişte în tărîmul ascuns în neştire,
Mi-a spus să închid ochii,"Inima ştie unde te duce..."
Nebune aripi,nebune!
Nicicînd nu le-am văzut aşa să bată...
Le zgîriau crengile copacilor înalţi şi le smulgeau din pene,
Prostuţul suflet...Crtezut-a că lumescul poate să-l străbată...
Crezut-a că poate fi iubit şi să iubească,
Crezut-a că poate zări lumina cerească...
Crezut-a că poate destinul să îl mintă,
Că poate scăpa de mirosul cenuşii visului ars,
Dar înaintînd triumfaşă în zarea infinită
N-am dat de nimic mai presus de nimicul rămas...

Agonie în piept,prostească dezamăgire!
Ma pierd în ciudă,în sete şi mintea e tulbure...
Nu ţin minte să-mi fi tăiat venele,
Dar încheieturile oricum sîngerează,
Şi nu ţin minte să-mi fi curs lacrimile
Dar chipul ud ître genunchi se îngreunează.

În oglinda

2010-03-17T09:02:00.000-07:00

-Salut...
-Salut!
-Tu cine esti?
-Hmm...Eu? Păi...mi se spune Fericire...
-Dar eşti hidoasă...
-Şi cine ţi-a spus că eram frumoasă?De fapt sunt diferită...Pentru tine poate că sunt hidoasă,pentru alt cineva nu...
-Dar...
-Cişş...Întinde-mi mîna...Vezi...Pune-ţi mîna pe obrazul meu
-Eşti caldă ... :)
-Acum respiră aerul...
-Dar nu ştiu să respir....:(
-Respiră copilă....
-E dulce...
-Vezi...Doar că de acum înainte eşti muritoare...Ţi-ai pornit ceasul atingîndu-mă...
-Nemernico! De ce?!
-Fiind că ai şi tu dreptul la mine!
-Opreşte ceasornicul...
-Nu,nu pot...Tre' să plec...
-Nu!Nu pleca! De ce pleci?
-Ca să nu treacă secundele,zilele,anii degeaba.Caută-mă!
Şi m-am trezit cu o oglindă gigantică în faţă în care îmi vedeam tot trupul şi o lacrimă prelingîndu-se pe obraz...Am zîmbit...Am înţeles...

Pasiune pentru umbre

2010-03-15T07:45:00.000-07:00

Intotdeauna in viata mea ma indragosteam doar de umbre.E mai usor asa...Nefiind bine definite le defineam eu cu viziuni idealiste si perfecte asupra personalitatii lor gen :e amuzant,e intelegator,e destept,e sarmant etc. etc. etc.Ca pina la urma toate sa se contopeasca cu exteriorul,fizicul,imaginea mea de vis : inalt,brunet,ochii verzi,sprincene dese bine arcuite,zimbet strengar....Si nu le nascoceam eu pe toate,ca printr-o minune toate umbrele se interescau ca si aspect fizic...Aspectul pe care il ador atit de mult la un barbat...
Dar e foarte bine s-ar fi gindid o fata.Fizicul e exact ‘your best dream ‘ si personalitate e exact cum ti-l doresti…Mda…Aici e problema:”exact cum ti-l doresti”…Problema cu umbrele e ca de fapt niciodata nu ajungi sa le descoperi esenta,adevarata personalitate…De aia incepi a nascoci,sau a vedea exact ceea ce vrei sa vezi.Dar cum naiba sa nascocesti va intrebati logic ?Nu, nu e nimic de tipul stai tolanit pe canapea si ti-l imaginezi oarecum,e umpic mai complicat.Ii deduci personalitatea din discutii,concluzionezi... Si gresit de cele mai numeroase cazuri :)
Se spune ca noi ne repetam propriile greseli fiiind ca ne place sa facem asta...recunosc imi place sa ma indragostesc de umbre fiind ca am impresia ca detin controlul.
Acu va intrebati firesc :Care umbre ?Care-i faza cu umbrele ?Explic :Umbre sunt personalitati pe care le cunosti superficial dar pe care le iubesti cu toata intensitatea(caci asa esti predispus spiritual,predispus spre intensitate emotionala).
Ca si concluzie pot sa aduc o metafora :Sa ne imaginam ca ai o bucata de pinza alba de o forma perfecta si incepi a picta pe ea.Pictezi o adevarata capodopera,utilizezi si combini culorile intr-un mod fascinant,indraznet...Depui suflet si iti reuseste ceva pe atit de uimitor icit iti sporeste dragostea pentru acea pictura...Si pina la urma pictura se distruge de la sine,nu rezista caci pinza se pare ca era de o calitate proasta...Acum constati cine e pinza...Iar sentimentul meu dominant e eterna dezamagire...

If Today Was Your Last Day Lyrics by Nickelback

2010-03-14T14:56:00.000-07:00

Am avut una dintre cele mai cumplite depresii recent...M-a salvat un cintec...Mai ales anumite versuri:"My best friend gave me the best advice/he said each day is a gift and not a given right"M-am gindit mult la ele(o sa postez si clipul peste care am dat din intimplare http://www.youtube.com/watch?v=Pe-Eosmk6oE),de fapt de 3 zile imi tot suna in cap...Ma alina intr-un fel si ma motiveaza in a mai lua o gura de aer sa-i zic asa...Ideea e ca cintecul m-a ajutat sa-mi mai dau o sansa...Lovitura dura in fata au fost cuvintele:"not a given right"...A rasturnat cu totul ideea:"Viata mea-fac ce vreau cu ea.Si daca vreau pot sa ma aduc la extreme ale durerii sau ale fericirii...Pot sa ma distrug sau sa ma renasc"In depresii deobicei ne distrugem...Mi-am dat seama ca viata intr-adevar nu e un drept pe care poti sa ti-l violezi tu insuti...Ideea ca ar fi un dar ma motiveaza sa o continui frumos,si sa lupt pu asta.Gindintu-te ca nu-ti apartine te face sa realizezi ca nu poti sa o stilcesti dupa moftul tau...Tre sa ai grija de ceea ce-ti este imprumutat sau daruit:) desi nu tot timpul tinem cont de asta si sunt sigura ca o sa-mi mai repet greseala...Oricum...
Acu la aproape 1 de noapte....Cu versurile astea in cap imi vin tot felul de impulsuri puternice de genul:sa ma duc la persoana aia la care tin enorm de mult si sa-i zic dintr-o suflare totul,iar apoi sa-l sarut cu toata pasiunea si tandretea in acelasi timp.Sa bat la usa prietenilor mei cu care m-am certat si sa-i imbratisez.Sa ies si sa hoinaresc prin orasul nocturn cu masina.Sa-mi cumpar un bilet spre Rio de Janeiro si sa plec pentru o saptamina :) Sau sa parcurg 600 de km pina-n Maramures,si in zori sa fiu la cimitirul buneilor pe care nu l-am mai vizitat de mai mult de un an... Stiu ca dimineata toate impulsurile astea o sa se spulbere cu prima raza de lumina...Si o sa ma trezesc cu toate ideile astea ca si un vis...Si daca o sa am noroc chiar o sa le visez realizate si nu doar la nivelul unei grandioase dorinte...
Sper ca macar unul din impulsurile astea sa reziste ca si intensitate si sa am curajul in zori pe parcursul zilei sa il duc la un bun sfirsit :) Sper sa am experienta sa duc la un bun sfirsit un impuls chiar in momentul aparitiei sale...Imi imaginez ce de-a sentimente as simti in momentul ala...
Imi spuneam mereu ca mai presus de zilele din viata sunt secundele ei...Ma simt datoare fata de sufletul meu sa iubesc fiece secunda...Viata nu e un drept pe care poti sa-l iai sau nu in consideratie...Pina la urma,desi suna banal,dar firal naibii plin de adevar...E un dar...

Adevăruri

2010-03-13T14:35:00.000-08:00

Pe cît de rea e lumea
În ea e alinarea.
În patimi şi mulţimea
Găseşte iar salvarea.

Pe cît de scurtă-i viaţa
Îi îndurăm minciuna.
Îi blestemăm şi faţa
Dar o iubim că-i una.

Pe cît de neînţelept e omul,
E totuşi înţelept
Pe cît de ucigaş amarul
Dar îl păstrăm în piept.

Pe cît de sacră rugăciunea
O spunem fără a crede.
Şi omul nu vede minunea,
Nici Domnul nu ne vede...

Da-ne,Doamne,Timp...

2010-03-13T14:18:00.000-08:00

Mi-e frică de timp… De cum se scurge el grăbit,
De dimineţile-începuturi care mă apropie de sfîrşit.
Mi-e frică să-l trăiesc şi trăiesc cu frica de a-l pierde,
Căci mama,şi tata şi fraţii este timpul şi mi-e groază a crede
Că şi ei vor scurşi în clepsidra vieţii
Şi deaceea blestem venirea dimineţii....

Timpul nu te-ntreabă dacă ai reuşit în viaţă să iubeşti,
Dacă ai putut să ierţi,să te ridici şi să mulţumeşti.
Timpul nu te-ntreabă dacă ai reuşit viaţa să-ţi trăieşti,
Nu te-ntreabă daca la toate palatele surpate...
Ai putut pe unul să-l reconstruieşti,
Căci timpul este orb şi surd la toate...

Timpul nu ştie ce e asta greutate,
Cu sudori şi cu patimi să le ai pe toate,
Căci timpul zboară fără grijă şi uşor
Deasupra omului,pînă omul înţelege "O să mor.."

Dă-ne,Doamne,mai mult timp şi lasă-l să treacă...
Căci de n-ar fi timpul n-ar avea omul dorinţa minuni să facă!
Dă-ne,Doamne,Timp...Ca să ne-mplinim un rost în viaţă,
Să reuşim,Doamne,să trăim,şi să mulţumim pentru fiecare dimineaţă...

...

2010-03-12T08:07:00.000-08:00

Stă moartă în ploaie...Aşa se crede,aşa se simte...Unicul lucru care-i mai aminteşte de faptul că e vie e răceala picăturilor de ploaie care se izbesc de ea...înseamnă că pielea îi este încă fierbinte...înseamnă că viaţa nu i s-a stors de tot din trup...înseamnă că starea ei poate fi definită cu certitudine ca epuizare sufletească.
Pe al ei îl simte acum lipsit de orice lumină sau vibraţie.Probabil că e primul om care a reuşit să şi-l omoare.În prezent nu prezintă nimic decît o cutie goală cu ochi mari,albaştri şi sticloşi.Privirea absentă îi denotă marele doliu...Nu mai e nimic înăuntru...Acum e în aşteptarea morţii fizice,e în dorinţa nebună a ei!
Dar ce a făcut-o să-şi ucidă sufletul?Sufleţelul pe care şi-l alina înainte de culcare spunînd:"Ai răbdare scumpule" sau dojenindu-l mai des decît alintîndu-l:"Nebunule!Unde te-ai avîntat?!","Gata sufelţelule,gata,te rog nu mă mai duce nicăieri".
Îl iubea şi îl ura deopotrivă.I se părea adesea că se lupta cu el,dar dat fiind faptul că el era esenţa ei n-avea încotro şi-i urmărea vibraţiile care o orbeau,o asurzeau şi o amuţeau.Sufletul o arunca în furtuni,în deşert,în dezamăgiri,în disperări.Aripile nu o ascultau niciodată!Ascultau vocea aceea vagă din piept,iar zborul o umplea de o îmbătătoare euforie.Se avînta în cele mai nemiloase stihii ale vieţii,se aventura în noi speranţe,noi dureri,iar apoi se trezea undeva în mijlocul nimicului rănită,însîngerată,cu coaste rupte,fără aripi şi îl certa,îl blestema lăcrimînd.
Dar apoi tot el o salva...Tot el îi tămăduia rănile,tot el îi oprea hemoragiile şi promiţîndu-i că va fi bine îi creştea aripile şi o avînta într-un alt zbor.
Un copil!Un copil jucăuş şi naiv era sufleţelul meu!Mă trezea la viaţă şi mă omora.Îmi aducea zîmbete şi lacrimi.Şi o făcea de atîtea ori încît pînă la urmă s-a epuizat.Nu ştiam să-l refuz şi astfel l-am lăsat să moară.
Cît de mult mi-aş dori acum să mă avînte într-un alt zbor.Cît de mult aş vrea să pot vărsa o lacrimă sau să arcuiesc capătul buzelor într-un surîs.
Îl strigam într-un timp,dar în piept răsuna doar ecoul propriei voci înspăimîntată de marea pierdere.L-am strigat pînă mi s-a uscat în gît de tot...L-am strigat mult timp mărturisindu-i iubirea şi fiind eu de data aceasta cea care îl încuraja să se aventureze...Degeaba...
Nu există nimic mai greoi în interiorul pieptului decît nimicul.Inspirînd aerul auzi cum şuieră înăuntru...Pustiu...
N-ai putere să te ridici sau să te gîndeşti la ceva...Dominat constant de durere...Nu mai e nici măcar rost în revoltă,în supărare...
Pur şi simplu stau în aşteptare să mor...

FERICIRE

2010-03-08T08:32:00.001-08:00

Am deschis ochii si lumina mi i-a ars...Doare,ustura...Am impresia ca arde si sufletul in mine!Sa ma fi pedepsit oare cineva prin asta?Sau poate am fost preitimpinata sa am grija de sufletelul meu,ca tot e ce pe dinafara poate sa patrunda inauntru?Am inspirat adic aerul...Prostesc!Prostesc!Prostesc!Acum imi arde si plaminii si simt cum mi-i face cenusa...Asa m-am nascut eu...Astea au fost primele secunde din viata mea...Nu vorbeam...Cred ca nici macar nu aveam nevoie de glas deidata ce scriam...Am invatat astfel ca sufeltul are ceam mai puternica voce...Nu respiram...Am evitat astfel sa-mi intoxichez organismul cu mizeria lumescului sortit pieirii...As fi pierit si eu...Nu vedeam...As fi fost mult prea tentata sa ma alatur desertaciunii din jur infasurata cu foaie de pirita...Nu vedeam...Si astfel am reusit sa ma refugiez in mine si sa ma pastrez intacta,copilaroasa,pura,vesnica...Am reusit sa ma descoper si sa creez infinite...
Totusi puteam sa aud...Unicul fir care ma unea de lumea din exterior...Am auzit despre dragoste,cica era frumoasa si inaltatoare.Cica te umplea de fericire..."Fericire..."Mi-am soptit eu visatoare...
M-am indragostit..
Infinitele s-au redus la un prezent imposibil fara el,s-a redus absolutul la simpla dorinta umana de a-l avea alaturi...E trecatoare dragostea...M-am alaturat desertaciunii...M-am trezit intr-o dimineata si am inceput sa vad...In oglinda pentru prima oara am vazut ca ochii-mi sunt albastri si senini.Am inspirat sfioasa aerul si era dulce si racoros...Iar glasu-mi...era un clinchet,angelic si blind...Dar....Nu mai puteam scrie...Iar in piept nu mi-a mai ramas nimic decit un gol imens...Apoi dragostea a trecut...Brusc cerul s-a intunecat si totul in jur s-a racit si mi-e frig...S-au inalbit buzele,iar ochii au devenit cenusii si tulburi...Cit de mult imi doresc sa ma refugiez inapoi in mine...Dar gata...Nu mai pot!
Distrofierea mea nu a fost o pedeapsa...a fost salvarea mea de care m-am refuzat in numele unui zvon,unei povesti...

vorbim in limbi diferite

2010-03-06T06:09:00.000-08:00

Ea: Culmea prostiei,culmea speranţei!Sunt o visătoare pînă la refuz! Cine se mai apucă să reconstruiască un zid din propriile-i dărîmături cu încă mai multă dragoste şi fericire decît atunci cînd l-a construit prima oară din bucăţi drepte de pietere albe tăiate dreptunghiular?Ce aş putea să construiesc atît de entuziasmată din colţuri sau forme lipsite de o bună definire?Şi măcar dacă aş scrie alt nume pe zidul ăla....Dar e acelaşi...Luate-ar naiba...! E tot aceleaşi....Iubite-ar Dumnezeu!Gîndul meu te înjură,iar mîinile îţi mîngîie grijulii chipul.Urăsc inima că niciodată nu mă ascultă...Te urăsc pe tine!Ba nu...te iubesc la nebunie...Iubesc să te urăsc...Urăsc să te iubesc...E pentru tine totul...Ai milă...scumpule...

El: WTF?!...

definitia vietii

2010-03-06T06:08:00.000-08:00

Vise,deliruri,sperante,zbucium,desertaciune,lacrimi,suflari incetinite pentru cateva clipe,putere nascuta din urmarirea miracolelor din jur,din admirarea propriei fiinte in oglinda...Viata e mai mult decat o jumatate din noi,e pulsul,e lupta,e lumina,e blestemul,e binecuvantarea,e cautarea propriei meniri pe care o antelegi deandata ce nu mai pui atatea intrebari,deandata ce inspirand aerul din jur simti cum intreaga lume ti s-a adapostit an piept,iar tu te inveti s-o iubesti...

drumul pe care invat sa-l iubesc

2010-03-06T06:02:00.000-08:00

Am mers pe cărarea ta…Nu am ocolit nici un obstacol,şi de fiecare dată căzînd şi rănindu-mi genunchii îmi repetam nebuneşte "Te iubesc,te iubesc,te iubesc!..".Îmi îndreptam privirea către ceruri,apoi priveam înlăcrimată drumul lung şi plin de pietre ascuţite…Apoi zîmbeam zării,plecam fruntea şi din nou înaintam…Treceam prin răsărite şi apusuri,prin ploi şi seninătate, căci tu dulce chin-viaţă îmi eşti în vene,în liniile palmei,în priviri,în inimă şi în întreaga mea fiinţă!Încă mai învăţ să-ţi preţuiesc drumul şi să iubesc fiecare colţ oricît de ascuţit al pietrelor…