N-am nevoie de cuvinte!N-am nevoie de nimic firal naibii!Îmi astup disperată urechile şi scot un urlet în beznă!Asta e poezia mea,ăsta e adevărul meu! Mă doare...am ajuns pînă să şi o scriu plîngînd!Scot tot aurul de pe mine...Inelele,cerceii,lanţul,tot şi le arun cu putere în depărtare!Fugiţi cîini materialişti după ele!Nu am nevoie de nimic!Aer,vreau aer!De ce aerul apare în plămîni doar cînd eşti tu în faţa mea?De ce aerul apare în plămîni,gîdilindu-mi nările şi strecurîndu-se lin prin cavitatea nazală doar cînd văd oameni zîmbidu-mi? De ce apare aer în piept şi mă răcoreşte doar cînd sunt strînsă în braţe?!De ce apare aer în piept doar cînd încep a simte,şi cînd sunt moartă emoţional încep a mă sufoca?!Un zîmbet,vă rog!Un zîmbet!
Mai urlu o dată...Ştiu că nu are cine să mă audă!Actor fără spectatori...Doar eu şi scena pe care o demolez!Erau cîţiva mai înainte...Credeau că ceea ce fac eu pe scenă e o comedie şi rîdeau în hohote,rîdeau în hohote chiar şi cînd am încercat să îmi înfing cuţitul în inimă...şi cînd te gîndeşti că era o dramă!
De ce soarele pe toţi îi luminează şi doar pe mine mă arde?!
Mă moară!Mă omoară cînd oamenii trecînd pe lîngă mine zic:"Uite,uite cît îi e de bine!Care talent frate,i le cumpără taică-su pe toate!Habar nu are!Nu cred că le scrie ea...!Ea nu are nici o grijă,ce ştie ea despre viaţă?O blondă obişnuită!Se dă în spectacol doar...!"Care spectacol?Care spectacol?Eu urlu de durere,iar ei spun că eu cînt şi falsez.Eu stau cu lanţuri de titan la gît,la mîini şi la picioare,cu încheieturile însîngerate...lanţuri prinse de acea scenă...Iar trecătorii se opresc,şi urmărind mă acuză cu toţii pentru cît de bine îmi este!Chiorilor!Lanţurile...Lanţurile...!Nu mă acuzaţi...Nu am nimic decît sufletul din mine...Absolut nimic!Unica mea povară şi unicul meu noroc el este!Nu mă acuzaţi pentru ceea ce nu-mi aparţine!Nu spuneţi despre viaţa mea că e colorată în roz!Urăsc rozul şi urăsc că e neagră!Sigur...Bufon!Bufon care se revoltă,asta e de două ori mai haios!
Mă îndrept spre scena aproape dărîmată...sala pustie...începe să plouă...
-Domanelor şi domnilor!Actul 3,scena 2:Sinuciderea!Asta e pentru tine sufletelule...nu te mai chinui!Finisăm spectacolul şi spălăm putina!

Amorţită...


Am asurzit...şi nu-s în stare să desluşesc
Înjurăturile de cuvinte de alin,
Rîsul isteric de un dureros suspin...
Amorţită-n micul univers...Inspiraţie cerşesc.

Aş ridica mîinile pentru o rugăciune,
Dar grele-mi sunt şi au prins rădăcini în pămănt.
Stau ţurţuri de gheaţă pe soare în semn că minune
Perit-a afară,dar e vie în găndu-mi şi îl face sfînt.

Clipele de moarte veacuri au trecut,
Lasînd viaţa-mi în van să se sfîrşească.
De după chipul alb,rece şi mut
Un urlet plînge după lumina cerească.
N-am scris de zile,
Ba nu,de saptămîni!
Lăsîndu-mi albe nenumărate file,
Ce singure s-au umplut cu venin...

Demult îngeri nu am mai vazut,
Şi neavînd ce vedea am orbit,
Nici gîndul să zboare nu a mai putut
Cînd largul orizont să crească a încetinit.

N-am aripi,s-au ofelit deîndată ce vîntul a stat,
Şi nu mai pot să lunec nici în bine nici în păcat,
Nu pot să mai scriu cînd sufletul nu simte,
Şi mai presus,cînd încet moare de setea de cuvinte!

Stau amorţită...
Timpul oprindu-se în loc am găsit eternitate,
În mijlocul nimicului,de nimic ostenită,
Mi-e dor de zbucium,de bucurie şi de seninătate...
Mi-aş fi dorit acum să fiu trecătoare,
Căci tot ce pot simţi în eternitate e că mă doare....

MINCIUNOSUL

Lasă-mă pe mine să hotărăsc
Dacă eşti nedem de mine!
Dar nu mă lăsa singură să iubesc
Pe un teren umplut cu mine..

Nu stinge soarele înainte să răsară,
Şi nu îngropa fericirea înainte ca singură să moară...
Nu iubi cu ochii dacă crezi că-i ard,
Şi nu încerca să mă descoperi
De după stratul albastru de fard...
S-ar putea să fiu mult prea grea pentru firavi-ţi umeri.

Şi nu mă fă de hoaţă,
Dacă pleci mereu cu inima în piept,
Şi nu minţi despre frumuseţea-mi măreaţă
Dacă mereu stau în drumul ceţos şi te aştept.

Poate sunt eu prea grăbită,
Într-o secundă imperii creînd?
Nu sunt nici dementă,nici nefericită
Mi-e sete de viaţă,şi mi-o potolesc iubind...

Haos de identitate

Îmi zgîrii nebună şi înrăită faţa!Am ciudă faţă de chipul pe care îl reîntîlnesc de fiecare dată în oglindă!Faţă de ochii albaştri şi cuminţi,surîsul luminos,şi pielea albă-denotă naivitate,denotă puritate cînd sufletul mi-e întruchiparea infernului,căci ştie doar să urască,cînd sufletul mi-e înegrit de viaţă şi obosit cu dorul nesfîrşit de moarte!E pe atît de întuneric înăuntrul meu îcît mi-e frică...Mi-e foarte frică,şi o spun suspinînd...De aceea caut să fac o fisură în obrajii mei şi să dau drumul luminei de afară înăuntrul meu...
Cînd iai un drog puţini îţi spun că devii dependent de el şi că te distruge...Nu mi s-a spus asta cînd am iubit,nu mi s-a spus asta cînd mi-am croit aspiraţii măreţe sau cînd am visat îndrăzneţ...Simţind starea de euforie şi înălţare paradisiacă-sigur,o iluzie toate,am continuat să mă avînt în amor,să visez cu cea mai tupeistă şi naivă îndrăzneală...O făceam de mii de ori..Mi se părea genială metoda mea de existenţă şi îmi aducea fericire...Sigur..Pînă într-o zi m-am trezit cu buzunarul viselor gol,căci îmi epuizasem sufleţelul şi cu inima frîntă căci iubeam greşit şi în toate părţile...Mă numesc Augustina Şiman,ex-narcoman.La moment învăţ să nu cer mai mult decît poate îndura fiinţa mea,nu caut fericirea supranaturală şi evit iluziile...Încerc să îmi formez identitatea fără droguri...

Flori de cireş...

-Mîcă..ia stai tu cu Dan ca eu trebuie să plec da vin repede...
Bătrîna uscăţivă şi cu riduri adînci în piele,cu ochii mici,albaştri şi luminoşi şi cu chipul întristat de ani şi de sănătatea care o lăsa cu fiece zi,încuviinţă dînd din cap şi zîmbi ridicînd puţin colţul buzelor mărunte.Apoi oftă şi şovăind se îndreptă spre patul pe care stătea culcat un copilaş de vreo cinci luni care se juca întinzînd mîinile razelor de soare ce se strecurau prin geam spulberînd uşor praful din aer şi răzînd fericit.Se culcă greoi lîngă el,şi din nou abia de schiţa un zîmbet căci se pare că anii i-au furat şi puterea de a zîmbi larg.Îl urmări cu ochii săi blînzi şi senini,apoi îi prinsese mănuţa ce flutura jucăuş prin aer şi i-o sărută...
-Tu norocul meu,norocul babei...Hai fuga,fuga la băieţi,fuga,fuga la joacă...heiii..fuga,fuga...spusese ea cu o voce răguşită care abia de se auzea.
Copilul îşi intoarse chipul curios spre bătrînă şi încerca să-şi mînuiască cumva mîinile ca s-o apuce de obraji.Ea îl privi curioasă şi cînd Dănuţ o lovi uşurel cu mănuţa mulţumit de faptul că i-a atins faţa,Efimia trăsărise uşor şi dădu drumu la cîteva hohote bătrîneşti.
Cînd femeia se întoarse înapoi de unde îşi avu drumul îi găsi pe cei doi dormind în pat,cu frunţile lipite una de cealaltă,ambele mici şi înguste,şi mănuţa mică a lui Daniel pe obrazul ars de soare al Efimiei.
"Ia te uită!Doi copii..."Gîndi femeia sprijinindu-se de uşă...

..................

Pe 29 ianuarie Daniel urma să sărbătorească împlinirea unui an...N-a fost să fie...
Seara spre 29 Efimia s-a apropiat de leagănul lui,l-a urmărit cu un fel de tînjeală şi tristeţe îndelung cum doarme,apoi l-a sărutat pe frunte...
Apoi s-a îndreptat spre patul său din altă cameră şi a început să tuşească şi să se sufoce.Abia de a strigat-o pe Lilia,aceea speriată a plecat să caute telefonul auzind îngrozită cum bătrîna se înăduşea,pe cînd s-a întors Efimia nu mai era...

....................

-Auzi,Marie,ştii că săptămîna trecută a murit baba Efimia,bunica Liliei Ghimp...?
-Of,Ileană,Ileană,care Lilia Ghimp,Ileană?
-Păi cum care?Aceea care nu o avut vreo doisprezece ani copii şi acum i-a dat Dumnezeu un băieţel.
-A! Lilia,Lilia,da,da...apoi,Ileană,cîţi ani avea bătrîna?
-Optzeci şi şapte,Marie...
-I-o dat Dumnezeu zile...
-I-o dat...Şi era atît de cuminte,a crescut în tinereţe singura patru copii,Marie...Şi toţi sunt acum la casele lor şi sunt gospodari...
-Da cînd zici,Ileană,că a murit?
-Păi,tu,Marie...A!Sa ştii că cu o noapte înainte ca să implinească băiatul un an...Cît amar,şi ei toţi se găteau să sărbătorească ziua de naştere...
-Să ştii,Ileană,că e de viaţă lungă atunci...Viaţă llungă pentru băiat...Se ştie doar că daca moare cineva de ziua ta sau cu o zi înainte înseamnă că te binecuvîntează cu viaţă lungă...
-Să-i fie viaţa lungă,Mărioară...Că e dorit,e tare dorit copilul...Să-i dea Domnul zile multe cît babei măcar că multă bucurie a adus în casă...
-Nu e bine cînd moare cineva...Dar baba se pare că s-o fi înţeles cu Dumnezeu...Şi-o fi dăruit norocul şi ani mulţi copilului...
-Of,să-i odihnească Dumnezeu sufletul în pace,Mărioară...
-Bine,bine zici Ileană...



..................

-Dănuţ?!Dănuţ,hai vină la mama!Dan?! Unde eşti...?
-Dane?Măi,Daniel!Se auzea strigîndu-l şi verişorii mai mari...
Printre copacii de cireş înfloriţi,pe jos stătea aşezat în iarba verde şi moale un băiat de vreo doi ani,cu părul castaniu şi des şi ochii căprui şi mari.Inspira adînc şi zîmbăreţ în el mirosul dulce al florilor şi privea curios de jur împrejur.
Printre nişte crengi mari lăsate în jos se strecura lumină,fîşii moi de raze galbene de primăvară...Printre ele se vedea o siluetă zîmbitoare,o femeie gîrbovită cu basma verde şi cu flori mărunte brodate pe ea,şi cu un şorţ alb la fel de bogat brodat cu flori de toate culorile...
-Daann?Dănuţ!Se auzea Lilia strigînd...
Copilul în schimb privi plin de curiozite şi bucurie...
-Baba..?Întrebă Dănuţ jucăuş,cu o voce subţire de parcă descoperind ceva..
-Fuga,Fuga la băieţi!...Hai fuga,fuga la joacă...I-a spus silueta arătîndu-i zîmbăreaţă cu mîinile să plece...
-Offf! Gata băieţi l-am găsit!Măi,Dănuţ,măi!Maică-sa îl luă în braţe,iar el se întoarse repede şi îşi ascunse chipul în părul negru de pe umărul Liliei...Apoi îşi strecură privirea peste umărul mic al ei şi văzînd bătrîna zîmbitoare începu a rîde în hohote şi strigă "Pa,pa!".Lilia se întoarse nedumerită,dar nu văzu din urma ei nimic decît o adiere uşoară a vîntului ce răscolea prin florile de cireş şi smulgea petalele în aer scăldîndu-le în lumină...







În memoria Efimiei...
este inspirat din fapte reale....