marți, 28 decembrie 2010

amintire.

Se apropie lent de mine şi îmi pişcă cu vîrful dinţilor ceafa,spijinindu-şi apoi buzele de pişcătură,coborînd astfel liniştit spre umeri...Simt cum mă inspiră adînd în el şi la un moment dat pare să-mi zică ceva,iar eu închid ochii-în cap răsunîndu-mi o voce total diferită de a lui-alta,antitetică suavităţii lui...Şi îi deschid nedumerită găsindu-l cuprinzîndu-mă strîns în umerii lui...îi simt parfumul,ca deîdată ce clipesc să-mi străpungă nasul alt parfum-mai dulce şi mai discret...Speriată şi confuză îi desfac braţele şi apoi îl găsesc îngrijorat de reacţia mea exact în faţă...Mă priveşte cu ochii cărprui nedumeriţi de parcă întrebîndu-mă implorător:"Am făcut ceva?",şi privindu-i îmi dau seama la un moment dat că acel căprui se dizolvă lent în verde,şi că buzele pline se subţiază,că părul castaniu-deschis se nuanţează în unul tot mai închis şi că apropiindu-se spre mine pentru o sărutare,idee nu am pe cine o să sărut...

duminică, 19 decembrie 2010

if i die young...

Cred că aş vrea să mor tînără...Să nu cunosc ziua de mîine fiindcă ştiu: viitorul e doar derularea trecutului-aceleaşi secvenţe aduse din nou şi din nou şi din nou ca şi un film prost filmat,acelaşi scenariu ieftin,aceeaşi lipsă de imaginaţie...
Ziua de mîine nu îmi promite nimic decît durere...şi atunci nu mai văd rostul să-i simt cîtuşi de puţin parfumul...mai bine îmi adîncesc nasul în puloverul cu guler oranj-pufos şi inspir în mine prezentul eventualului viitor...
Ştiu că mîine n-o să iubesc în toată puterea mea,şi n-o să fiu înţeleasă...(Niciodată înţeleasă,obiect de curiozitate-DA,de precepţie-Dificil/Aproape imposibil...Urasc oamenii care îmi acordă superficialitate şi afirmă că m-au priceput cu uşurinţă...Dacă vezi oglinda străvezie a lacului nu înseamnă că ştii ce se ascunde cu adevărat la fundul lui...) .
Mîine n-o să rîd mai mult şi n-o să plîng mai puţin...Mîine ca şi în orişicare seară îmi voi stropi faţa cu apă rece,mă voi uita la rimelul negru care se prelinge peste obrajii albi şi o să mă urăsc...chiar şi după ce-mi şterg urmele rimelului.
Mîine n-o să mă sui într-un tren,cu un bilet în mînă de pe care să nu fi citit măcar destinaţia şi să evadez...Deşi mîine o să-mi pun căştile în urechi la maxim şi o să mă pierd în oameni şi în mine însumi...
Mîine n-o să plec la 600km ca să cad în faţa crucilor buneilor şi să-mi vărs toate lacrimile pe care le tot ţin în mine,mîine n-o să-l sun pe Sandu ca să-i spun cît de mult l-am iubit,mîine n-o să încerc să număr toate stelele de pe cer şi mîine n-o să mă mulţumesc cu tot ce am scris pînă mîine...
Mîine o să se termine la fel ca şi ieri...Ora 12 de noapte,apucînd epuiază fîşii de păr din cap,muşcîndu-mi buzele,închizînd ochii şi pur şi simplu ascultîndu-mi respiraţia ca să mă asigur că sunt în viaţă...
Sufeltul din mine s-a stins demult...N-a avut răbdare pînă mîine...N-a avut răbdarea să mai asculte o promisiune despre cum o să las dreptul,despre cum o să mă învăţ să cînt la chitară,despre cum o să mă trezesc în dimineaţă şi el o să fie acolo-la marginea patului,aşteptînd în genunchi să mă trezesc...
Aş vrea să ajung să inspir hapsînă în mine aerul de primăvară după ploaie-Să-mi umplu trupul cu CEVA frumos ca pentru ultima clipă pe pămînt şi apoi să-l sting în linişte...N-am ce să mai văd în viaţă...Trăiesc într-o continuă depresie cu care deja m-am obişnuit şi-mi pare naturală...Privesc încheieturile mîinilor şi îmi închipui cum îmi dau drumul sîngelui negru-făcut smoală după 19 ani de asimilare a gunoiului emoţional în mine,şi nu o să mă doară...Ştiu sigur că n-o să mă doară.



















http://www.youtube.com/watch?v=Gu9-5SS8V8M&feature=related

vineri, 17 decembrie 2010

MORTUL.

Îmi strecor lent rochiţa gri pe mine,lăsînd-o să cadă prelingîndu-se pe pielea albă,mă îtind obosită din urmă ca să-mi trag fermoarul lung şi cad epuizată pe patul bombardat cu perne-accesorii bej de diferite dimensiuni si forme...Îmi plimb vărful degetelor prin părul des-auriu,îmi pierd ochii albaştri-sticloşi în podul alb şi mă întreb în şoaptă :"Ce fac...?"...Aş sta aşa pentru totdeauna, ascultînd durerea surdă din mine şi eventual aţipind sub notele ei în simfonie cu bătăile leneşe ale inimii mele,închid ochii şi simt cum se prelinge o umezeală rece pe obrazu-mi drep,trezindu-mă firal naibii mult prea devreme! nelăsînd să treacă măcar 60 secunde de agonie...
Mă ridic nervoasă,expiraţiile-mi devin tot mai sonore,îmi ridic marginea rochiţei,îmi îndrept puţin jartiera neagră,apoi îmi strecor degetele prin tîmple...Sunt muribundă...muribundă...n-a mai rămas un strop de dorinţă,de curiozitate oricît de copilărească sau chiar de pariu cu mine însumi de a ajunge la ziua de mîine...Sufletul îndrăzneşte să moară înaintea trupului-sicriu de lux în arhitectura unei tinere de 19 ani,cu buze mici,de un roz-palid şi pline,încheieturile subţiri ale mîinii, nasul micuţ ,ochi care au adunat tupeist tot oceanul în ei şi o alunică în spatele umărului drept-unica de pe toată suprafaţa corpului ei. Supărată pe naivitatea mea care m-a adus în halul ăsta, pe frica mea de a sfîrşi totul,pe care ar fi trebui să o depăşesc demult,doar laşitatea,doar frica mi-e de vină pentru faptul că mi-am epuizat lumina atît de mult din mine...N-am cîştigat nimic,cu cît mai mult trăiam cu atît mai mult durea...Şi unele lucruri chiar sunt minciuni :"totul o să fie bine...".
Mă tîrăsc practic spre oglindă şi deşi nu se văd, ştiu fîşiile de pe ea- spartă de prea multe ori...
Pe tot obrazul e o linie neagră şi îngroşată,îmi ating vărful arătătorului de cel al limbii în timp ce mă gîndesc cît de mult nu aş vrea să ies pe uşa casei ca să întîlnesc un nou eşec,o nouă farsă a vieţii,un nou obiect atit de nesemnificativ pe lîngă celelalte instrumente de tortură ale ei....În timp ce încerc să şterg linia simt o presiune titanică în piept şi la o împungere ascuţită cad în genunchi ţinînd pleoapele strîns lipite una de alta...În faţa ochilor trec fulgerător de rapid secvenţe din viaţă: îmbrăţişările calde de dimineaţă cu Cristy, cerul roşind la începuturile zilelor de vară, mirosul de vanilie pe care îl ador,primul sărut la care îmi tremurau nebuneşte buzele-de fapt ca şi la miile altele care erau pentru prima oară, adio de la Ana şi Dana la aeroportul din Chişinău, fragmentul ciudat în care Sandu îmi prinsese tîmplele în mîinile sale şi îmi sprijini zîmbind fruntea de a lui şi pomul de crăciun cu beculeţele-i arzînd multicolor în noapţile în care le priveam depresată....M-am ridicat tremurînd,mi-am privit absentă ochii cenuşii-şterşi de culoare şi am şoptit plat :"Gata...s-a dus."

joi, 16 decembrie 2010

Urăsc.

Privesc în oglindă,în linişte,în prăbuşire,în durere surdă...Îmi întind vîrful degetelor spre chipul pe care îl văd,ochii tulburi şi roşii,pielea murdară de negrul de fard prelins în jurul ochilor şi buzele palide tremurînd uşor...Apoi îmi lipesc palma de el pe suprafaţa oglinzii,căutînd să-l mîngîi..."Cişş...Gata,gata,micuţa...Te rog..." În piept mă mă izbi o greutate dureroasă care-mi blocară plămînii şi în plină disperare am urlat isteric,în violenţă explozivă căutînd să-mi înfing ughiile roz în carnea cefei...Regăsindu-mi chipul şi mai distrus,în grandioasă ciudă mi-am lovit pumnii în oglindă făcînd-o să cadă din ramă în mii de bucăţi...Îmi plimb nervoasă degetele pe toată pilea,pe talie,pe umeri, pe piept căutînd să o rup în mii de bucăţi şi să evadez din trupu-mi mult prea sec de viaţă,de lumină,de fericire- sicriul care mă sufocă!
În schimb,epuizată mă probuşesc peste cioburi simţind cum mi se înfing în carne,rugîndu-mă să se înfigă şi mai mult! Rugîndu-ma să fiu în agonia morţii şi nu în agonia reîntoarcerii la viaţă! În durerea plecarii şi nu a reîntoarcerii! Nu mai vreau să renasc...Oricum de fiecare dată ţip de groază...
Îi implor lui Dumnezeu că dacă există şi mă aude să nu mă mai arunce pe pămînt!Îi jur că nu cerşesc nici un milimetru din Rai,şi cu o frică isterică îl rog :"Numai nu Pămîntul!...Te implor!...Fie Iadul! Iadul să fie!...Numai nu pamîntul..."...
Trec orele şi înţeleg că Dumnezeu a ales viaţa pentru mine...Ridic un ciob de lîngă mine îl întorc ca să-mi văd chipul...Însîngerat şi doborît,citesc pe buze:"Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte..."...La oriznt roşeşte vag soarele ca eventual să se stingă,mă ridic îngreunată de haos ca eventual să cad din nou...Strîng cioburile ca eventual să le mai sparg o dată...Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte...











o confesiune mai veche pentru care am prins curajul postarii abia acum..

marți, 14 decembrie 2010

" Impresii " din iubire...

  • " Imi place cind ma priveste cum urmaresc indurerata rasaritul si nu ma intreaba de ce,imi place cind imi plimb virful degetelor pe chipul lui si nu intreaba de ce,cind imi saruta fruntea fara nici un motiv,cind ne plimbam nasurile pe ceafa si parul unui altuia surizind sau cind stind undeva in multime sau singuri pe aleea din parc si vazind cum inchid ochii-evadez si incep a respira mai des,isi apropie buzele de urechea mea si imi sopteste linistitor :"sunt aici..."...si nu ma intreaba unde am fost..."


  • "El se apropie lent de ea, îşi strecură vîrful degetelor pe talia ei şi îşi plimbă vîrful nasului şi a buzelor pe linia cefei ei...iar ea tremura,îşi închidea ochii nu de iubire,ci de durere şi frică,asemenea unui animal mic care se simţi o pradă...
    O întoarse brusc spre el şi îşi aplecă capul să o sărute...
    -Te rog...şopti ea implorătoare...Te rog nu-mi face asta...
    -Dar te iubesc...
    -Nu mă iubeşti...Te joci...îşi plimbă palma pe pieptul lui...îşi luă şuierînd aer în piept şi cu ochi-i albaştri şi tulburi îi privi pe ai lui căprui-înflăcăraţi...Nu mă iubeşti...Eventual ai să te plictiseşti...Ai să te plictiseşti de ochii mei, de buzele mele şi de parfumul meu...Iar eu o să rămîn să te iubesc..."


  • "Am auzit despre soare...Cică e frumos...Ai spus că ai să mi-l arăţi...În schimb noaptea de atlas a devenit de cărbune şi mi-ai stins pînă şi stelele...Ia-le! Uite,ţi-ai uiat luna singuratică!...Uite,ţi-ai uitat infinitul de zile pline de visare...Uite, ai uitat iarba moale şi verde şi roua de pe buzele mele...Stai,nu pleca...M-ai uitat pe mine...
    În schimb şi-a luat roua,cică îi e mai mereu sete...;M-ai lăsat într-o cutie de beton armat şi ai scris pe ea:"Pentru mîine.." ... "


  • "Pune ceva parfum pe linia gîtului şi îl pulberizează lin pînă la sîni,apoi strecoară puţin pe încheietura mînii stîngi şi apoi o sprijină uşor de cea dreaptă...Schiţînd un zîmbet în oglindă,îşi strecoară degetele subţiri prin părul de culoarea mierii şi iese din casă...Dar gîndul îi este oricum la el...şi o făcea ca şi atunci cînd pleca la el...deşi acum pleaca la altul..."



August. Sh.


http://www.youtube.com/watch?v=N6O2ncUKvlg

vineri, 10 decembrie 2010

lumina fara lumina

Nu stiu sa dau nume durerii care si-a prins radacini in carnea mea acum...Stiu doar ca doare...Si doare si doare...Nu stiu sa o explic, nu-i inteleg inceputul si sunt terifiata de posibilul ei sfirsit...O sa moara si EUL meu odata cu ea? Cit de mult o sa salvez din el? O sa ramin pustie,o sa tinjesc dupa mine insumi, ori materia mea extra-dimensional-umana,din contra, o sa se amplifice?
Stau la priveghile unui mort cu sicriul inchis...Intotdeauna exista posibilitatea ca sicriul sa fie pustiu...Si sper ca e pustiu,sper ca totul e doar in capul meu si ca imi fac griji degeaba si sper ca nu ma mint,ci ca ma linistesc,ma aduc la adevar cind imi spun in fiecare dimineata: "nu o sa ma pierd pe mine insumi...o sa scriu si o s-o fac grandios,cum n-a mai facut-o nimeni niciodata,nu o sa ma pierd pe mine insumi.."...Anume in asa momente simt disperata nevoie de a-mi face tatuajul ala la incheietura mainii stingi- ca sa nu uit de mine insumi ! Ma mai salveaza doza de poezii ale lui Adrian Paunescu de care mai dau seara inainte de culcare cind nu sunt epuizata mortal,ci aproape... Si cartea asta...Simt deja atita incertitudine absurda! Cu cit mai mult se retine cu atit mai dubioasa sunt in privinta ei desi in trecut abia asteptam clipa! In criza de identitate am ajuns sa neg tot ce am fost, ba nu..." sa neg" e prea dur spus...sa uit. Si doare!...
E ciudata dorinta de a vomita sufletul din mine...Ma culc si ma trezesc cu ea...Ma uit in oglinda si imi privesc ochii incercind sa gasesc in ei un raspuns,dar nu gasesc nici macar lumina...nemaivorbind de un raspuns.

Uhh...Abia astept vacanta de iarna!- sa am timp,timp pentru meditatii...Timp pu pretioasa literatura-singe al organismului meu! Sa am timp sa traiesc si sa analizez fiecare particula si molecula a existentei,a vietii si sa nu le respir in mine in graba pu ca am de invatat la ceva ce urasc! As putea parea adolescentina dar nu sunt! Si nu mi-e frica sa o spun desi ar putea suna cliseic(banal) si pompos : dar am ajuns in starea filozofului care nu mai poate filozofi, a scriitorului care nu mai stie sa jongleze cu cuvintele, a omului care nu stie sa aspire...vegetez din cauza aripilor smulse vulgar si mult preamatur din carne...noroc ca mai am o vaga fisie de memorie despre ce prezinta ele...Vreau sa zbor desi am uitat cum se face...Si o sa zbor!


"Nu o sa ma pierd pe mine insumi..."

duminică, 5 decembrie 2010

triumful !

" a miia definitie a vietii pe care v-o propun! :D "


video
Viata e cind cineva se chinuie 20 de ore sa te nasca…Si urmatorii 20 de ani o invinuiesti ca a facut-o….Viata e cind privind rasaritul nu iti dai seama de importanta lui si cind cunosti apusul visezi la rasarit…Viata e cind mor toti imprejurul tau si tu regreti ca ai uitat sa le spui cit de mult i-ai iubit...De fapt viata e despre a nu spune celor iubiti ca ii iubesti si a spune ca ii iubesti pe cei care nu merita...Viata e despre cautarea asidua a luminii...Cind lumina era intotdeauna exact in "intunericul" tau.....Tot ce trebuia sa faci e sa te indragostesti de el...Simplu...Doar ca pe nimeni niciodata nu il duce capul...Viata e despre adevaruri care ucid si minciuni care salveaza...E ironica...Cred ca mereu a fost asa...Viata e despre dorinta isterica de a transforma realiatatea intr-o amintire si despre regretul ca amintirea nu mai e o realitatea...


Viata are miros de zahar ars…Adica dulce si afumat....adica nu e perfect.Emmm....Viata e alcatuita exact din doua culori :gri si roz...Sigur ca una o domina pe cealalta..dar asta nu insemna ca nu e loc pentru cea de a doua...Doar ca e asa...Mai raruta...De aia cred ca e si foarte scumpa...De aia cred ca cautam pe parcursului intregului timp cit respiram caldarea aia cu vopsea roz...sa ne vopsim peretii intr-asa fel incit sa ne ajunga pina ni s-or raci picioarele ! Fericirea Absoluta...Pfff...Povesti...Pff...Ce copii mai suntem !...Dar cine a spus ca copiii nu pot avea dreptate? : )


Dar cel mai important lucru e ca...Viata are un termen limita...Din pacate...De aia(se adreseaza celor foarte rationali in viata) nu vi se pare total irational sa o epuizam pur si simplu asa ? De ce sa nu iubim orbeste,de ce sa nu sarim cu parasuta,de ce sa nu ne pornim in calatorii in jurul lumii de unii singuri ?Ce ?E periculos ?? Hmmm....Intreb asta cu un zimbet larg pe fata : Dar care e rostul sa traiesti...daca pina la urma mori intreg ?Poate ar trebui totusi sa lasam inima aia sa crape si parasuta aia sa se deschida in aer... ? : D

joi, 2 decembrie 2010

Revenind incet la vers...

1. Sinucidere.

Tu,tu n-ai ştiut să ierţi
Cînd ţi-am iertat eu atîtea!
Şi n-ai ştiut să îmi promiţi
Cînd ţi-am promis atîtea...

Tu n-ai ştiut să te ridici
Deîndată ce eu m-am ridicat,
Şi te-ai axat pe drumuri mici
În timp ce eu grandiosul l-am căutat!

Tu n-ai ştiu să-mi dai o şasă,
Şi eu atîtea ţi le-am dat...
Ţi-am scris un bileţel lăsat pe-un colţ de masă:
"Să ştii,viaţă- te-am căutat..."...




2. -


“ Deschide-ti ochii”
Si i-am deschis…
“Da-ti drumul lacrimii”
Si obrazul fierbinte mi l-am stins…

Pling luptatorii nascuti sa piarda
Pling si ateii care au ajuns sa creada...
Si oricit s-ar parea ca viata e zadara
Ironic…Gasesti lumina doar cind e noapte-afara.

Si luptatorul se bucura de lupta
Si nu cauta sa mai cistige
Si ateul ajuns sa se roage in soapta
Multumeste...Si nu cauta sa mai explice...

Indragostiti...De viata.







p.s : A fost greu dupa multa proza! :D

miercuri, 24 noiembrie 2010

Te respir ca şi cînd te-aş respira pentru ultima oară...te iubesc ca şi cînd te-aş iubi pentru ultima oară...Şi te vreau...Ca şi cînd te-aş vrea pentru ultima oară...
Deschide-mi palma aşa cum făceai de fiecare dată şi strecoară-ţi suav respiraţia prin ea...Iubindu-mă...
Spune-mi că nu există distanţe şi nici destinaţie...că totul e doar în capul nostru şi spune-mi că nu există viitor şi nici trecut,că am stagnat într-un prezent fantom şi etern...Iubindu-ne...
Şi azi e ultima zi şi azi e începutul...Apocalipsa care nu arde,care nu doare,care nu distruge...

Îmi cuibaresc chipul umed în palmele tale,ritmic şi la fiecare secundă renăscînd în sfîrşituri...

http://www.youtube.com/watch?v=q_9sd6kGRuk

luni, 22 noiembrie 2010

Amortita...absolut absenta de la tot ce se intimpla....
cred ca scriu acest textulex ca si scuza fata de mine insumi,imi cer scuze pentru ca mor...N-am scris de saptamini...Si nu vreau sa scriu...Nici macar nu pot...Orice fraza devine absurd de simpla,nu mai pot filozofi,ma doare capul de la simplele incercari...facultatea asta de drept ma epuizeaza,ma stoarce de viata si de lumina! simt tragic lipsa unei doze bune de literatura pu care pur si simplu nu mai am timp...Decit sa postezii porcarii mai bine nu mai postez nimic...Si nu stiu pina cind va dura criza...

Nu pot....nu mai pot! nu simt nimic decit sila! si nu vreau sa mor :( ! nu vreau sa pierd nimic din mine! sunt pe atit de amortita incit nici pu frica nu e loc...O bucate mare de piatra....

si am nevoie de salvare...:(

joi, 4 noiembrie 2010

...

Aerul din încăpere are ceva cu mine....
Se uită larg,se plimbă vîrtej împrejurul trupului meu care capătă o nuanţă tot mai acută de albastru,mă priveşte exct în ochi şi asemenea unui copil mic,jucăuş şi dulce de încăpăţinat îmi zice :"nu!..." Nu vrea să intre în plămîni,priveşte curios cum fuge viaţa din mine şi rîde amuzat cu glasu-i pueril...Îl privesc implorătoare şi abia de-mi întind vîrful degetelor spre el...Acela în schimb se feri dezgustat cu mutriţa-i arogantă,îşi strînsese braţele şi îşi ridică supărat nasul...Oare i-am cerut prea mult?...De ce l-aş fi supărat?...Îşi întoarse chipul spre mine şi a spus bosumflat:"Nu mă meriţi!..."....Fraza îmi răsuna în cap ca un ecou tot mai puternic pe măsură ce creştea o durere insuportabilă în piept... "Nu mă meriţi!..." şi în cap apăru imaginile în care încercam să mă sinucid...Pumnul plin cu pastile de tot felul de culori cărora le ziceam"M&M’s",gîndurile negre care mă trezeau în miez de noapte forţîndu-mă să-mi fac brusc şi nemotivat bagajul...Şi apoi ajungînd la uşă să devin o laşă completă...Implorările de moarte,depresiile...ah,da!Depresiile negre,greoaie care mă afundau în cele mai cumplite,diabolice,întunecate şi demotivante colţuri ale minţii...Dulcile depresii care-mi înălbeau bolnăvicios tenul feţei şi provocau silă la auzul cuvintelor "speranţă","viaţă" sau "a doua şansă"...Ura,ciuda,neputinţa de a înţelege,rebelitatea... "Nu te merit..." a răsunat vocea mea în cap ca şi o concluzie logică a tot ceea ce se întîmpla...Simt cum leşin,dar cineva din urmă mă apucă uşor de umeri şi nu-mi dă drumul să cad...Abia de deschizînd ochii...l-am văzut ca prin ceaţă făcîndu-i nervos semne copilului supărat să se apropie...Apoi îmi sărută îndurerat fruntea şi îl privi cu ochii mari şi verzi(dăruitori de viaţă) plini de severitate...Copilul se apropie docil de trupul meu vînăt şi îmi atinse gura cu vîrful buzelor sale...În următorul moment am respirat adînc,aproape şuierînd de la aerul care-mi dilata plămînii....Am închis ochii lăsîndu-mi nările să se scalde în mirosul aerului proaspă şi după ce trupu-mi însetat aproape se săturase,am desluşit mirosulu unui parfum pe care îl cunoşteam atît de bine,pe care îl iubeam aît de mult...Mi-am ridicat chipul şi era el...El cu ochii săi gigantiţi de un verde intens parcă pictaţi,ochii plini de lumină şi conturaţi cu lacrimi strînse în jurul pleoapelor...nu clipea,mă privea cu chipui-i plin de grijă şi frică parcă cerşindu-mi vocea...Mi-am plimbat,încă obosită, degetele prin şuviţele-i negre şi l-am îmbrăţişat...Şi cu fiecare gură de aer pe care o luam,ascunzînsu-mi nasul în linia cefei lui,îi răspundeam copilului în şoaptă:"Te merit...".

marți, 2 noiembrie 2010

apă

E dimineaţă si mi-e frig...In luna lui octombrie stau undeva intr-o lunca,singura,debusolata,muribundă...Mi-e sec sufletul,lipsit de vibratie,de lumina,de viata! E totusi neobisnuit de intuneric pu o dimineaţă...N-are pentru cine să mai lumineze soarele,n-are cine să se mai bucure de el...Trădătorul...Prevestitorul de sfîrşit...O rază cît de mică! Cît de vagă în semn de încurajare! Se pare că universul a obosit să-şi mai vegheze şi să-şi mai încurajeze copilul...În faţa sfîrşitului şi el e lipsit de orice putere...
Privesc cerul cu ochii înecaţi în lacrimi şi îi şoptesc implorătoare:"Te rog..."...În schimb stelele şi planetele se aranjează sub imaginea unui ceasornic cu doar 5 minute rămase de viaţă..."Trădătoare! Prea mule v-am confesat în nopate..."...
Mi-am coborît privirea în jos şi mi-am fixat-o spre spaţiul gol dinaintea mea...Am ridicat mîna,întinzîndu-mi dramatic degetele şi am şoptit liniştită:"Vin-o....Vin-o...Te rog,Inspiraţie,să vii..."...Ceasornicul universului,ajuns la miazănoapte,a început să bată leneş...Unu...Doi...Şi în gît îmi apăru brusc o arşiţă insuportabilă,îmi arde trupul cu fiece secundă..."Apă..." am spus şuierînd....Am încercat să mă apropii de izvor dar zădarnic...Picioarele au prins rădăcini în pămînt...Mi-am ridicat turbată de panică ochii de la izvor şi am încercat să ţip,dar nu ieşi nimic din mine decît un şuierat mai puternic şi mai ascuţit:"Vină! Vină că mor!"...Nouă...Zece...Nici măcat lacrimi nu am putut vărsa din mine...Nu mai aveam vlagă în trup...Doisprezece...Din nicăieri apăru un vînt şi se izbi puternic de mie suflîndu-mi corpul ca pe o cenuşă neagră...Mii de molecule,de particole împrăştiindu-le împrejur la depărtări imense....Dezgolind o sferă de lumină vagă care abia de pulsa,asemenea becului gata să se treacă,acoperindu-se lent cu ţurţuri de gheaţă....Înălţîndu-se lent spre cerul de cerneală neagră şi odată ajuns în cosmos,izbucni o lamă de lumină albă şi căzu jos,exact în locul unde stăteam eu,sub forma unei stele căzătoare,izbind pămîntul şi făcînd o groapă...

......

Din abisul nopţii se apropia lent o tînără....Cu părul alb,drept şi lung pînă la talpă...Despletit şi plutind leneşă în aer...Cu capetele mîinicilor rochiei ascuţite şi la fel de lungi ca şi mantia...E linişte,nici măcar ea nu se aude păşind prin frunzele uscate de toamnă...Se aprope de groapă,îşi aplecă puţin capul ca să-i măsoare cu ochii adîncimea,apoi îşi aplecă urechea,îşi încruntă sprîncenele şi se concentră parcă dorind numaidecît să audă ceva...Răsări copilăroasă,se uită împrejur şi se grăbi,putind în aer,spre izvor...Găsi o găleată părăsită,îşi răsuflecă mîinicile şi pe încheietura mîinii drepte,pe pielea albă şi fină puteai desluşi tatuat cu o caligrafie graţioasă:"Inspiraţie"...
Umple găleata şi o răsturnă în groapă...Apoi din nou se grăbi spre izvor şi din nou arunca apa în groapă...Şi din nou o umplea şi din nou o deşerta....Şi încet,încet,au început să apară primile sclipiri ale unor raze la orizont...Puţin cîte puţin cu fiecare găleată vărsată în groapă...Şi continuau să răsară....




Te joci cu poeţii,Inspiraţie...Şi uneori ne laşi să murim...Şi tot tu-nebuno...Ne dărui viaţă...

luni, 18 octombrie 2010

Perchezitie

La uşa apartamentului meu bate cineva insistent...Straniu...Nu văd ca am şi sonerie?!...Mă apropii nedumerită şi o deschid fără umpic de precauţie.În coridor erau doi domni cu pălării negre şi cu paltoane bej şi subţiri,cu un colan gros şi neglijent prins se pare că în grabă.
-Detectiv Albu,se prezentă unul din ei,acel mai josuţ cu ochii tăioşi şi căprui,am venit să efectuăm o percheziţie.Domnişoară,sunteţi acuzată de omor grav...
În timp ce detectivul mai bolborosea ceva cu un ton grav,cuvintele îmi izbiră greoi capul...Care omor? De unde? Şi tot pe atît de rapid au început să fulgere imagini stranii prin cap: un sărut grăbit,o dimineaţă rece,pădure....Apoi vărful degetelor în sînge cald...Brusc am început să respir mai des,încercam să mă controlez,dar nu era nici panică,nici frică...Un şoc...Şi am căzut...
M-am trezit pe canapeaua bej din salon din cauza unor zgomote puternice...Cei doi bărbaţi răscoleau haotic prin şifonier,dulapuri,orice! Mi-am mişcat leneşă capul spre o măsuţă de cafea şi mi-am fixat ochii asupra unei rame culcată pe sticla mată a măsuţei.Acel mai înalt se apropie de ramă,o poziţionă vertical..
-Şefu' vină pînă-n coace...Uite...
O poză...O poză în care se vedea jumătate din faţa mea poziţionată oblic şi întreaga faţă a unui tînăr cu ochii mari şi verzi,părul negru şi des,cămaşă neagră şi un zîmbet ştrengar sprijinit cu buzele de gîtul meu...Cine e???
-El e...Afirmă greoi bărbatul mai micuţ de statură.
A luat rama albă şi într-un sfert de secundă a fost lîngă mine.
-Cînd l-ai văzut ultima oară?! Mă întrebă el nervos.
-Dar nu-l ştiu...Am afirmat nedumerită...Nu vroiam să ascund nimic dar într-adevăr nu îl ţineam minte şi asta mă făcea şi pe mine nervoasă!Cum puteam să nu-l ştiu pe acel care-mi săruta ceafa?! Ce mi se întîmpla?!Apoi am simţit o lovitură în faţă care a început momentan să mă ardă.
-Minţi!
-Nu mint!am izbucnit în plîns. Şi prin cap din nou au început să apară nişte fragmente...Degetele roşii...Apoi cineva cuprinzîndu-mă...Un om total diferit...Cu ochii de un căprui nemaipomenit de deschis şi cu o piele cu miros dulce...Apoi dimineaţa de azi...Soarele tăios...
-Şefu'!Îl strigă celălat pe Albu...În stînga lui era un sertar deschis iar de acolo ieşea un fum negru şi dens şi după ce fumul dispăruse se auzeau nişte bătăi puternice...Detectivul Albu se apropie de sertar şi afirmă în şoaptă total trăsnit de ceea ce văzuse:"Firal naibii..."...
Zgomotul acelei inimi îmi tăia timpanul! Îmi era total insuportabil! Îl ştiam! Îl mai auzisem de mii de ori! Îl ascunsesem...
"B..." am şoptit cu o voce tremurîndă şi cu ochii înecaţi în apă sărată...Dar ce s-a întîmplat? De ce inima lui e în sertarul meu?! E ea..sigur e ea...Nu o să uit sunetul ei niciodată...De atîtea ori am ascultat-o sprijinindu-mi capul de pieptul lui...Ce o fi păţit el oare? ...Şi mă apucă un tremurici...



..........


Printre gratii se strecoară acelaşi soare tăios...În jurul meu pereţi albi acoperiţi cu un soi de pînză moale...Casa de nebuni...Ce să mai fie alt ceva?Aici,în perfectă solitudine mi-am amintit totul...
B m-a ţinut mult timp o sclavă a iubirii lui...I-am zis că plec...I-am zis că îl iubesc pe altul...M-a cedat uşor...Aşa credeam...Mi-a propus să ne întîlnim într-o pădure pe care o ştiam bine amîndoi,pe la 4 dimineaţa...Ne-am întîlnit...Mi-a căzut în genunchi şi mi i-a cuprins strîns...Apoi s-a ridicat,îmi luă mîinile,îmi desfăcu palmele şi mi le-a prelins pe pieptul lui...Mă sărută grăbit,şi din nicăieri apăru R apropiindu-se lent de mine...Îmbrăcat în alb şi luminînd vag în timp ce străbătea lent ceaţa...Mi-a pus palma caldă pe umăr şi în timpul ăsta B cu o mînă îşi înfipse grăbit un cuţin în pipept...Am tras speriată aer în piept şi m-am întors grăbită spre R căzîndu-i terefiată în braţe...
Nu mai ştiu cum a ajuns inima în sertar dar îl ţin minte pe R ştergîdu-mi grijuliu degetele şi culcîndu-mă în pat şoptindu-mi la ureche:"Ai să uiţi...".
Brusc se deschide uşa de la camera albă...e R....Îmi zîmbeşte şi îmi face semn din mîini să vin....În următoarea clipă suntem prin nişte coridoare,apoi ieşim afară...E verde,e proaspăt,e nou! Ne aşezăm într-o maşină...R îşi sprijină copilăros şi cald fruntea de tîmpla mea şi îmi şopteşte la ureche:"Totul e în capul tău...El încă respiră...".


Şi totul (metafora) e doar în capul meu...

marți, 5 octombrie 2010

co2


Spre orizontul meu a început din nou să bată o briză uşoară cu miros de vată-de-zahăr...Şi aievea răsună notele unei chitare...Cerul devine roz-auriu şi stelele nu voiesc să plece...Sclipesc ca diamantele strecurate în vagul care a mai rămas din negrul nopţii...
Brusc vîntul suflă sălbatic peste chipul meu şi i-am simţit mirosul pielii îmbătîndu-mi fiecare celulă...Inspir adînc în mine ceva ce are acum gust de miere şi ochii lăcrimează..Ştiu ce înseamnă- am început să iubesc...Am mai tras egoist în mine aerul cu ochii lui senini,cu zîmbetul luminos şi buzele mici roz-vinete de pişcăturile dinţilor săi albi...Îmi umplu traheea,apoi încet şi leneş plămînii,iar într-un final îmi îmbogăţesc sîngele cu el...Pur şi simplu nu am rezistat tentaţiei,aromei...Îi fac zilnic tot mai mult loc în mine şi cu fiecare expiraţie alung din mine...El e aerul,eu sunt CO2-iul...Şi abia după ce am pierdut naiv prea mult din mine mă rog cu disperare să nu mă fi înşelat: să fie aerul cu adevărat îmbibat cu miros de zahăr şi sunete de chiatră şi să-i fie cu adevărat zîmbetu-i luminos...De prea multe ori chitara s-a dovedit a fi clopote funarare şi în loc de aer-ceaţă albă,deasă şi rece cu miros de mucegai...Iraţională şi în aşteparea de a vedea dacă am înghiţit negru de smoală intoxicîndu-mă sau lumină care mă înalţă...Mi-e perforat creierul şi delirez sau mi-e mult prea beat cu el...cu aer proaspăt?

duminică, 26 septembrie 2010

ELIBERATĂ/ Dor de aer dulce

M-am trezit în dimineaţă înaintea sorelui...M-am aşezat lîngă geam,mi-am cuprins genunchii,iar apoi mi-am strecurat degetele prin părul auriu şi le-am lăsat să se piardă în el...Senzaţia de moale mă linişteşte în timp ce liniştea din jur mă face să panichez din cauza haosului din capul meu...Îmi apuc fîşii de păr tot mai nervoasă,respir tot mai adînc şi îmi reţin pleoapele închise pentru mai mult de două secunde...În cap îmi răsună:"Să ai grijă de ea...","Încerc...".Cît de bucuroasă sunt pentru faptul că iubeşte...Şi nu ar trebuit să fiu...Şi totuşi mă simt mai uşoară şi mai liberă ca oricînd în viaţă...Cît de dulce e aerul şi cît de caldă devinde noaptea rece....Iar mai presus de toate cît de norocoasă e ea...Nu simt nici ciudă,nici ură...Doar un mic regret-că n-am ştiut mai înainte,atunci nu m-aş fi epuizat într-atît de mult încît să nu încapă viaţă în mine ca să-mi trăiesc drumul ci doar ca să mă bucur pentru al lui...
În spitalul în care am stat îmi tot dădeau pastile ca să alunge moartea din mine...Dacă ştiam că avea să fugă din suflet deîndată ce îl ştiam fericit...În schimb am băgat în mine atîtea că m-am uscat pe atît de mult încît nu mă mai pot scula din patul alb...Îmi pare podeaua rece ca şi un gheţar şi plus am uitat cum să-mi mişc picioarele...E sadic...ar fi trebuit să-mi spună că e fericit! Din neştire...Din speranţă....Să fi fost boala mea adevărată sau imaginară? Ţin minte febra! Ţin minte cum mă dureau venele în mine cînd mă gîndeam la el! Şi ca să-l suport,ca să nu-mi piară lumina din suflet făceam ce imi zicea o soră medicală care tot venea pe la mine cu o mutriţă lipsită de orişicare expresie:am băut apă şi am înghiţit,am băut apă şi am înghiţit! Era mai frig cînd îl iubeam,corpul meu işi pierdea tot mai mult imunitatea cu fiecare pastiluţă albă...Acu poate că am uitat cum să trăiesc fără a-l mai iubi...Nu-mi permite bunul simţ să mai rîvnesc la el...
De patul meu se apropie acea soră medicală...E frumoasă-radiază fericire...poate că e de bine...Îmi mîngîie fruntea îmi şopteşte cu vocea lui:"Încerc,încerc,încerc...",iar poi,revenind straniu la o voce femenină şi blîndă,îmi spune să trag cît mai tare în mine aerul...Cică a aerisit camera...Şi am tras lacom din el...şi anume atunci am înţeles că e dulce şi anume atunci am înţeles cît de mult mi-a fost dor de el(de aer)...Şi anume atunci am deschis ochii şi m-am coborît din aşternut...şi anume atunci m-am aşezat în faţa gemului aşteptînd soarele...şi am închis pleoapele-cred că a durat mult mai mult de cele 2 secunde-şi pe cînd le-am desfăcut, lamele galbene solare mi-au tăiat retina,dar nu mă doare-Sunt eliberată.



(ca şi fon muzical va propun :http://www.youtube.com/watch?v=vM2cvLKjNZs )

miercuri, 15 septembrie 2010

RENAŞTERE

-Foc!Foc!!!
-Arde! Să aducă cineva apă!
În mijloc stă un obiect mare şi sferic în flăcări...Şi toate nuanţele de roşu îl înghit cu văpăi uriaşe care se dizolvă în aer...Şi mai că ar fi absurd dar se pare că obiectul ăla are glas...Şi plînge...Plînge şi urlă isteric,un ţipăt ascuţit care zgîrie urechea şi te trece prin tine,te taie şi îţi lasă doar tremurici...Îl doare...Ars de viu....
În jurul lui,împrăştiaţi în dezordine şi panică,printre clădirile gigantice ale unui imperiu fabulos,sunt mii de omuleţi...şi fiecare din ei are tatuat pe spaţiul dintre sprîncene ceva...Un nume se pare,scris cu o caligrafie frumoasă...Uite cum trece "Gratitudinea","Ambiţia","Visarea" pînă şi "Frica" se pierde prin mulţime,iar "Curajul" stă mort pe pămînt,cu corpu-i deformat de la cît de călcat în picioare e de mulţime...
Îmbrăcate în haine şi voaluri negre orientale din care abia de se desluşesc ochii la fel de întunecaţi,"Suferinţa","Revolta","Dorul de sine","Epuizarea" şi "Agonia" plîng în semn de doliu şi fac neîncetat plecăciuni către corpul gigantic care arde şi urlă...
"Iertarea" se grăbeşte cu gălezile de apă şi pe chip i se putea citi durerea... "Resemnarea" oftă cu greu spunînd:"E vina voastră..." şi o urmă leneşă pe "Iertarea" de parcă nu dori prea mult să o ajungă din urmă şi doar "Speranţa" alergă ca o nebună mobilizîndu-i pe cei din jur....Fiecare găleată nu făcea nimic decît să transforme în aburi cîteva fîşii de foc...Dar vocea implora prin strigătu-i ajutor,şi Speranţa înţelegînd că nu are încotro...că totul e aproape pierdut...înainte de a muri şi ea din cauza decepţiei,observă corpul batjocorit al Curajului,îl ridică în braţe şi se îndreptă încet spre sfera incendiat...Se aplecă umilă şi-i vorbi cu voce joasă asemnea unei rugi pe care nimeni nu trebuie să o audă:"Te implor...Ai CURAJ ca să începi tot din nou,ai Curaj să trăieşti şi să exişti în pofida durerii...Şi te implor...Să ai Răbdare şi să nu te avînţi în sentimente negre...Ei sunt şacalii care te pîndesc,care îţi urmăresc însetati orice urmă de slăbiciune...Supune-i şi nu deveni prada lor..."...Şi în tot răstimpul ăsta urletul ascuţit al sferei şi ruga Speranţei străbăteau mii şi mii de nivele şi spaţii pînă s-au oprit sub forma unui ecou în urechea unei fiinţe cu ochii mari şi albaştri,părul blond şi des,şi un zîmbet larg pe faţă care ascundea toată drama din interiorul său...Închise ochii pentru o secundă şi...
...În interior,Speranţa chemă Răbdarea...De pe sferă au început să cadă bucăţi grele şi masive de cărbuni negri...S-au ferit de cîteva ori,apoi au luat un cuţi şi şi-au tăiat palma...Au presurat cîteva picături peste corpul rece al Curajului şi l-au arencat în mijlocul flăcărilor...Deodată,cu rapididatea a cîtorva milisecunde sfera a explodat emanînd o lumină albă,asemenea unei lame,transformînd în cenuşă tot ce era în jur...Şi s-a lăsat linişte...În jur nu mai e nimic...Spaţiu plan şi de un alb pur...Răsună un sunet straniu şi liniştit,de o frecvenţă înaltă...Iar în locul unde era corpul gicantic acu e un alt obiect rotund şi mic cît un grăunte,dar de o lumină galbenă orbitoare...Leagănul vieţii...

disconfort existential

1.

Intrăm cu toţii în lume cu un fel de :"Bonjour,je suis l'artiste ;) "...Căci în secolul 21 am ajuns să concluzionăm că trebuie să ne protejăm esenţa...Esenţa,lumina aia epuizabilă din care fură hain cu toţii...Şi atunci schiţăm un zîmbet,şi Voila! Ne încadrăm formal în societate...Păstrează zîmbteul...Nimănui nu-i pasă de cîte ori ţi-ai privit îngîndurată venele,nimănui nu-i pasă că ieri putea să fie ultima zi din viaţa ta...Nimănui nu-i pasă că cineva în iteriorul tău urlă înebunit,că e sufocat de lanţul gros de la gît,mîini şi picioare,şi o plăcuţă pe mijlocul lui pe care e gravat:"Obligat de a trăi"...Şi nimeni nu o să recunoască că ieri a înfrînt moartea,că noaptea se culcă în pat cu depresia care la stors de forţă...Şi parcă azi e mai palid,"Nu cred că are ceva",şi parcă e mai trist,"Păi aşa i-a venit azi"....Şi uite că a trecut o lună cu:"Nu cred că are ceva"...Şi uite că într-o zi nu mai e..."Ce tragedie!..Păi nu-mi amintesc să fi avut ceva.."...

(nota: În secolul 21,suicidul din cauza depresiei,este a treia cauză a morţii pentru oamneii între 15 şi 24 de ani,şi a şasea cauză a morţii copiilor între 5 şi 14 ani...Doar în Statele Unite,peste 7 milioane de femei suferă de depresie clinică... )

"Aş vrea la cavoul meu lumea să apalude...N-a ştiut nimeni...Cred că criticii teatrului francez ar fi putut exclama doar un singur lucru:"Geniale!"..."

E rece metalul din jurul trupului meu...Dar sărut plăcuţa cu o dorinţă disperată de a iubi viaţa...Pînă atunci mă mai culc şi seara asta cu ea...Mîine o să-mi pun un fon de ten mai întunecat ca să-mi astupe albul bolnăvicios si cearcanele de sub ochi...






2.
"Continuă să scrii!" asta îmi spun eu în fiecare dimineaţă...Îmi spun cu disperare şi în acelaşi timp cu duritate! Înainte obişnuiam să mă forţez să trăiesc...Acum lucrurile s-au schimbat...trăiesc...dar mi-am pierdut esenţa...Şi băga-mi-aş piciorul în fericire!Mi-e dor de mine însumi!Mi-e dor de dorinţele mele absolute,de latura pe o care o descopeream milimetru cu milimetru la fiecare tremurici al muşchilor la muşcăturile negrului,la pălmuirea vieţii...Îi urăsc mîngîierile,deja mă enervează durata asta continuă a iluziilor şi abia aştept să se prăbuşească! Urăsc lumea din exterior...Petru ce am schimbat-o pe cea de dinăuntrul meu??!
"Mîine o să te doară" am ajuns să îmi promit în fiecare seară...


sâmbătă, 11 septembrie 2010

Uneori iubim in oglinda…

Stau în faţa unei oglinzi imense ,mai bine zis la cîţiva paşi de ea,iar din urma mea răsare triumfător,ba nu-arde roşind cerul cu limbile sale galbene,soarele...Mă privesc în ea dar văd oglindită o altfel de imagine...În loc de trupul de statură mijlocie,părul obişnuit blond şi lung şi o faţă cu o bărbie mică şi ochii mari de un albastru senin în faţa mea stă cineva înalt,cu ochii de un verde profund,trupul bine clădit şi umeri laţi...Buze cărnoase muşcate puţin de dinţii albi,părul des şi negru şi sprîncene bine arcuite..."Tu..." am şoptit uimită. "Tu..." a şoptit şi el concomitent cu mine cu aceeaşi expresie a feţei ca şi a mea...M-am apropiat,ba nu m-am avintat mai aproape de oglindă şi am întins mîna,iar el a făcut la fel,copiindu-mi dramatismul şi entuziasmul,ca pînă la urmă vîrful degetelor noastre arătătoare să se atingă parcă pe suprafaţa oglinzii...Dar era rece...Atît de rece încît le-am simţit cum îngheţau cîte puţin..
Am dat să îi mîngîi chipul şi el şi-a întins mîna să facă la fel,mi-am plimbat palma pe pieptul lui şi el la rîndul său nu s-a reţinut o secundă să facă acelaşi lucru...Chipul îmi deveni înveninat de spaimă,la fel ca şi a lui...cu precizii fixe de milisecunde...Apoi m-am întins curioasă să îl sărut,iar el m-a urmat...Nici mai lent şi nici mai grăbit...şi feţele noastre s-au întîlnit perfect sincron pe acea suprafaţă...Şi era rece...
Apoi soarele din spatele meu a început să apună lin,şi înţelegeam că odată cu pieirea luminii imi este tot mai greu să desluşesc imaginea din oglindă...Panicată am privit imaginea bărbatului din oglindă căutînd un răspuns,o îvoire...Şi crezînd că am găsit-o,m-am aplecat jos,am luat un ciob de sticlă şi m-am ridicat înapoi...Imaginea din faţa mea se pare că a făcut acelaşi lucru fiindcă am văzut-o şi pe ea cu un ciob în aceeaşi mînă ca şi a mea...Am privit-o,mai bine zis îl-am privit încercînd să-i străbat pupila şi retina pentru a-i simţi mirosul,febra sufletului...Dar nu reuşeam...Şi crezînd că oricum nu mai contează,doar îl iubeam,îmi poziţionam lent ciobul către vene şi îl priveam pe el...Pe măsură ce bucăţica aia se apropia de încheieturile noastre vedeam cum îi tremură mîna tot mai tare şi mai tare,tot mai bolnav şi mai nesigur...Mi-am fixat ochii către întreaga sa fiinţă şi am trecut rapid şi adînc prin încheietură,el în schimb scăpă ciobul în jos şi întreaga oglindă se dărîmă în mii de bucăţi în faţa ochilor mei,rănîndu-mi obrajii şi gîtul şi pieptul...
...Stau lată pe jos,printre bucăţi neuniforme din oglindă care nu reflectă nimic decît noaptea făcînd-o astfel şi mai întunecoasă,şi urmăresc,cu fiece secundă tot mai slăbită şi mai stoarsă de viaţă,cum curge un şuvoi roşu printre degetele mele...El n-a putut...
Uneori iubim in oglinda…

Credinţă firavă (poezie)

În faţa oglinzii nu mai stau eu...
Doar ochi-mi curioşi, mari şi albaştri
Întreabă străinul ce zodie e după aştri
Şi ce se mai aude de Dumnezeu,
Că cică în secolul 21 a fost ucis de un ateu...
Iar străinul dă din umeri:"Nu ştiu...N-am fost eu"...
"Să zic acum prea greu îmi este
Pentru cel devenit ateu şi adevărul e poveste...
L-am văzut pe El ieri...Se plimba printre noi aseară
Şi a început a plînge cînd a împuşcat cineva un copil afară "
-Ce ţi-a făcut? Şi de ce ai împuşcat?
-Nu am fost eu...Tot ce ştiu e că am sîngerat...
-Şi Dumnezeu? Apoi ce a făcut?
-Nu-l ştiu...Şi nu l-am cunoscut.

joi, 19 august 2010

Verde

S-a aşezat în faţa lui,şi-a desfacut puţin picioarele şi şi-a ridicat fusta de mătase mai sus de genunchi.L-a privit înecată în lacrimi de parcă interogîndu-l plină de umilinţă şi milă de ceva.. " De ce?....".A început să repire mai des şi mai lacom astfel încît aerul care-i umplea în întregime pieptul îi punea în evidenţă sînii prin care se strecurau grabite lacrimile căzute de pe obraz.Şi-a ridicat piciorul şi şi-a sprijinit tocul de marginea scaunului lui...A făcut un efort să îl împingă dar nu reuşi...Întreaga scenă a agoniei ei nu i-a provocat lui nimic decît un surîs cu colţul drept al gurii,surîs şmecher şi şarmant...
Înebunită a luat o lamă de jos,şi-a îndreptat-o spre venele mînii stîngi şi a strigat plina de revoltă cu ochii de un verde suculent ieşiţi din orbite
-Mă tai! Mă tai firal naibii!Mă auzi?!Mă auzi,Vita?!
Bărbatul s-a aplecat leneş deasupra ei,îi apucă capul,pletele dezordonate si văluroase,tîmplele traspirate,şi o sărută pe frunte,apoi coborî lent pe nas şi în final îi sărută încheietura subţire,albă şi plină de cicatrici..Apoi şopti suav...
-Ochii iţi sunt mult prea plini de mine...Taie-te...Nu o să trec...Eşti supărată pe mine...Dar mă iubeşti...Pînă o să-ţi însureze părul ăsta moale,şi trecu cu degetele prin el,şi pînă o să ţi se încreţească toată pînza asta de pe tine,şi îşi plimbă mîinile pe pielea ei de la talpă pînă la linia subţire a gîtului ei...
Izbucni într-un plîns isteric,îşi pirduse braţele în jurul umerilor lui mari...Şi pe cînd el îşi întoarse faţa să o sărute,ea scoase un urlet plină de supărare şi trecu rapid cu lama peste încheietură...Dar ochii oricum i-au rămas verzi...Şi pe măsură ce trecea timpul,deveneau doar mai luminoşi...Chiar după ce se tăia...
Oricum...Iubim viaţa.































Un mare P.S (ca sunt si oameni care nu prea pricep filozofie)

Barbatul e o metafora,nu il luati ca un personaj direct .Think about it ;)

miercuri, 18 august 2010

Martirul


Am facut un pact...Am facut un pact cu Dumnezeu...I-am promis ca o sa indur viata si El mi-a promis un loc rezervat in Rai.Baga-mi-as piciorul in Rai!Mi-as deschide acum venele chiar si cu riscul de a pleca in flacarile iadului! Fiecare gura de aer pe care o iau imi incetineste tot mai mult pulsul din mine,imi umple singele cu depresie neagra si viscoasa care fierbe in mine,se ridica la creier,imi atrofiaza simturile si lasa doar durerea. Inainte daca pentru a supravietui ramineam singura cu constiinta mea,si ma iscodeam si ma rasuceam si ma desfaceam in zece pentru a ma intelege,a ma alina si a ma incuraja sa traiesc mai departe,acu Eul din mine a murit...A ramas un cadavru alb cu ochi mari,albastri si sticlosi...Pustie...Pustie ca si gloata de Pustietati din jurul meu...Instinctul turmei ma mina sa merg inainte,inainte prin foc,prin sticla groasa si pisata,inainte prin spini...Si nu ma intreb de ce,si nu incerc sa ocolesc si nu imi pasa...Daca a ramas ceva omenesc in mine probabil ca e posibilitatea de a ma bucura...Bucurie neagra si sadica..."Lasa...Data viitoare poate ma tai mai tare si o sa singerez mai mult si poate in sfirsit o sa mor!Uita cita sticla mai e inainte!"

Nu am nevoie de Rai...Am nevoie de Tine.

luni, 9 august 2010

Miere



Asezata linga geam priveam cerul rosind la imaginea trupului meu gol abia de invelit intr-un cearceaf subtire.Aerul rece al diminetii lui august imi mingaia linia subtire a gitului coborind lent pina la coapse si ma imbratisa intr-un tremurici,ba nu! In mici salturi ale corpului meu fierbinte la sarutarile matinale ale vintului...


Ceasca fierbinte de cafea sta pe o masuta alaturi de mine...Imi strecor prin aer lent degetele si ating cu virful lor portelanul fierbinte si mi le scald pe suprafata lui cu un chip visator...Visez ca dimineata asta sa nu treaca niciodata,visez la absoluturi poetice,scap cite un gind filozofic si spre propria mea uimire,din nou ajung cu gindul la el...De frica inspir involuntar si zgircit aerul in mine si simt de parca spini minuscului de gheata mi-ar gidili traheea,iar apoi plaminii...Pufnesc intr-un ris puternic si euforic,imi sprijin capul de genunchi,si pe cind mi-l ridic simt cum soarele rasarit grabit pe cer,imi taie cu o lama de raza galbena ochii...Pina aici mi-au fost scurtele clipe de miere,viata si fericire...

sâmbătă, 7 august 2010

Stelute


Stau pe o margine de lume…Pe un deal inalt,mai aproape de cer ca sa pot trage in piept mai multa lumina virginala a lunii...Pustie si atit de linistita sunt...Mai tacuta ca iarba am lasat celulele si moleculele trupului meu alb sa se amestece cu cele ale aerului din jur..Eu sunt tot ce cuprinde si ce n-o sa cuprinda niciodata ochiul...
Stapina asa cum sunt,imi inalt privirea catre stelele de sus,imi intind jucausa mina catre ele si le impart...Imi las mie astea mai micute,iar tie iti daruiesc gigantii,astrii,boturile grandinoase de lumina de pe cerul negru de atlas...Tu ai mai mare nevoie de ele...Eu m-am deprins deja cu bezna...Tu meriti lumina,tu meriti fericirea si meriti sa stii ca ai sa cazi intr-o groapa sau ca ai sa-ti tai genunchiul intr-un virf ascutit de piatra...Fie-ti drumul mai luminos ca al meu...Caci al meu o sa fie cu adevarat sumbru cind o sa vad piatra si o sa indur zbuciumul din mine si panica in incercarile de a o ocoli...In bezna te-am intilnit si pe tine...Si nu imi poare rau...Caci daca imi era calea mai luminoasa cu siguranta ca te ocoleam...De aceea sunt vesic recunoscatoare intunericului...

sâmbătă, 24 iulie 2010

365.496


în sfîrşit mă simt gata să o prezint...




Stau într-un rînd infinit de lung şi nu ştiu unde duce.În faţa mea oameni,în spatele meu oameni...Aglomeraţie imensă spre o figură neclară şi îndepărtată ce pare a fi o măsuţă...
Nu ştiu cît timp am stat acolo...Îmi pare că mult...Am ajuns la masa aia ca printr-un vis.Era mai degrabă un birou şi la el era aşezat un om micuţ,a cărui chelie abia de se vedea de după teancul înalt de foi,cu ochelari masivi ce atîrnau pe vîrful nasului mare şi ascuţit.Cu o expresie a feţei agitată şi sute de riduri care se încreţeau la fiecare mimică nemulţumită a feţei sale.
-Aşează-te!Mi-a spus el enervat.
M-am aşezat intimidată.
-Numărul?!
-Emm...365.496...I-am răspuns nedumerită.
Omuleţul răscoli grăbit printre teancurile de hîrtie din faţa lui,scoase graţios o foaie fără ca să clatine tot teancul cîtuşi de puţin.
-Să vedem...Aşa completăm formularul...Să zicem că o să te cheme "Augustina",aşa..."Au-gus-ti-na"...
Numele parcă se izbi de capul meu...Uhh ce nume greoi...
-Dar altele nu aveţi?
Omuleţul işi ridică ochii mînios către mine păstrîndu-şi nasul ţintit în hîrtie...
-Da sigur!Hai să ne jucăm!Ala-bala-portocala-Ana-Mariana-Ileana,ce o fi ?! Lasă că restul aşteaptă!Cît acolo??Încă cîteva mii de suflete!Plus că aşa ordine am primit de sus!Mi-a spus să numesc aşa numărul 365.496!Ai ceva împotrivă?!E prea bun numele pentru tine!Nu înţeleg de ce anume tu?! Dar eu nu pot sa judec oridinele Lui,eu doar le execut!
Mi-am aplecat ruşinată capul sperînd că o să tacă curînd fiindca avea o voce atît de piţigăiată încît îmi zgîria urechea!
-Anul naşterii îl scriem 1991,frumos an,îmi place...Şi cifra e frumoasă...Haha!Dă să-ţi fac o poantă,la luna naşterii scriem august,o să vezi ,ai să rîzi şi tu,şi ai să faci şi tu glume pe seama asta!
Îmi venea să mă scol de pe scaun şi să-l apuc de gît.Văzîndu-mă umpic furioasă m-a întrebat:
-E vreo problemă?!
Uhhh!Vocea aia ascuţită!
-Nu...
-Zi-mi o cifră care îţi place mai mult.
-Doi...
-Aşa 02.08.1991.Frumoasă îmbinare de cifre!
Mă rog...Mie nu-mi părea prea frumoasă...Obişnuită chiar...Şi totuşi încă nu înţelegeam prea bine ce căutam eu acolo...Încercam să îmi amintesc ceva,dar fără vreo reuşită...De fapt nişte fărîmituri din ceva...De parcă mă izbise ceva...Ţin minte durerea...Apoi ţin minte un chip,un chip frumos...Dar plîngea...Ochi mari şi albaştri,părul negru şi des...Şi buzele lui lipite de fruntea mea...Senzaţia părului lui mătăsos lunecînd pe nasul meu...Mirosul părului lui...Şi nu ştiu de ce vroiam să mă ridic către el,să îl strîng la piept şi să îmi cer iertare,dar nu puteam...Mi-am fixat ochii către cerul albastru,apoi a izbucnit o lumină albă în faţa mea...Şi uite-mă aici...În rîndul ăla...
-Spune-mi cam ce ai vrea tu?Trei lucruri te rog,orice!Rău,bine,orice!
-Păi...Cred că fericire,linişte suflletească..şi...pe el...pe cel care plîngea la fruntea mea...
-Aham,aham...Clar,clar..
Omuleţul completase ceva pe foaia aceea,se încreţi întristat,apoi îşi ridică capul de tot şi privindu-mă fix în ochi mi-a spus:
-Uite cum stă treaba:ca să ai toate cele dorite ai să parcurgi mii de kilometri de inversul lor să zic aşa.Adică uite...Dacă spuneai "Durere"de exemplu,atunci ai fi trăit toată viaţa fericită şi ai fi termitat-o găsind durere..Avem nebuni din ăştia care aleg şi aşa ceva pentru a-şi face noua experienţă de viaţă mai pipărată şi mai interesantă,sau o fac intenţionat pentru a trăi fericiţi,căci ultimile clipe,chipurile,sunt un nimic pe lîngă tot timpul trăit.Greşit! Ultimele clipe îţi definesc tot timpul trăit! Îti dau un nume şi un sentiment cu care acoperă întreaga experienţă de a trăi...Nu te-ai gîndit prea mult înainte de a spune cele trei,corect?
-Nu...Nu chiar...Sfîrşitul mai mult...
-Eşti specială...Îl înţeleg acum...
-Unii o zic pur şi simplu aşa...Nu iau în consideraţie ultimele vibraţii interioare...Tu le-ai luat în consideraţie,adică imaginile memoriei tale amestecate cu stările specifice:vibraţii ale sufeltului.Înţelegi?Acum...Uite,avem o formulă de calcul matematic,e secretă şi nu ţi-o spun,să zicem că "mă joc" cu cifre ca:data naşterii tale,luna şi anul.Cifra obţinută o adunăm la numărul pe care o deţine fiece dorinţă în lista asta galbenă.Ca de exemplu:Fericire-65,şi citim de pe cealaltă foaie ce semnifică cifra obţinută...Te gîndeşti:"Dar e simplu...Trebuie să trăieşti o viaţă suferind ca spre final să obţii fericire..", "Hmm...da,în capul meu cam aşa era...",păi vezi că e greşit!Fiecare suferă individual...La diferite nivele,la o intensitate diferită...Deşi strea e definită per general pentru toţi ca şi "Suferinţă",ea diferă de la caz,la caz...Deci,calculu îţi spune despre intensitatea inversului dorinţei tale...În urma calculelor matematice efectuate la toate trei te informez despre următoarele:ai să suferi,ai să suferi,copilo,la unul dintre cele mai înalte nivele,prăbuşiri pe atît de dureroase încît chiar o să piară puţin lumina din tine şi ai să fii într-o continuă goană după fericire-asta e greşeala ta:goana asta după tot!Nu ai să laşi valul sau vîntul să dea peste tine,ai să lupţi cu el...Nu trebuie!Nu te împotrivi!E doar ceea cu ce respiră fericirea...Închipuie-ţi un chip care se apropie lent de tine şi cum respiră şi expiră des...Nu lupta cu aerul pe care îl expiră fericirea:necazul,durerea şi suferinţa.Stai dreaptă şi îl suportă,fiindcă luptînd cu el vei deveni atît de violentă,oarbă de ură,zbuciumată şi agresivă încît nu ai să recunoşti chipul fericirei cînd o să se apropie de tot de tine!Te rog chiar eu...Adevăratul gust pe care ai să-l găseşti al fericirii depinde de tine...
Liniştea nu poate fi găsită fără zbucium...De fapt ţi-ai dorit acelaşi lucru de două ori,fiindcă fericirea şi liniştea interioară se ţin una de alta,sunt siameze...De aia îţi va fi de două ori mai greu să le obţii...Faţă de tînărul ăla...păi ce să-ţi spun?...În căutarea disperată a lui ai să iubeşti necondiţionat şi nepotrivit...Îmi pare rău dar nu o să-l găseşti în viaţa asta,în următoarea da...În asta însă nu...Ai să găseşti mici trăsături care o să-ţi amintească de el...Nu...Nu la nivel de memorie o să-ţi amintească,dar întîlnind un om cu o trăsătură,de oricare,fizic,interior,dar mai cu seamă interior ca a lui,o să ai o atracţie nebună pentru el,ca şi un magnet extrem de puternic...Dar acel om în schimb nu o să aibă acea atracţie faţă de tine...Cum am mai zis...O trăsătură doar din tot întregul pe care l-ai iubit...Fiecare din noi are un singur suflet pereche cu care se reîntîlneşte de fiecare dată,sunt şi mici excepţii...Ca a ta...În următoarea viaţă te asigur!Mă rog..Poate peste două...E nevoie de ceva timp pentru a restabili echilibrul şi cursul natural a două suflete pereche în aşa fel în cît să se reîntîlnească de fiecare dată...Pînă la urmă ai să-ţi găseşti pe cineva...Dar doar pentru a-ţi potoli singurătatea...Fiindcă conexiunea spirituală,nunta,inelul spiritual nu o să existe...O să fii ataşată doar de acel fragment,trasătură...Şi asta iţi va asigura o conexiune puternică emoţională,dar nu şi spirituală...O să fie şi el unul ca tine...Care şi-a rătăcit pe un timp jumătatea...Dar repet,să nu te aştepţi la ceva profund...
Aveam un chip plin de uimire...Tot nu înţelegeam mare lucru...Omuleţul observînd acest fapt a zîmbit discret şi a scris ceva la secţiunea scrisă îngroşat:"MOARTE".
-Ce aţi scris acolo...? Vreau să ştiu cum o să fie..
El îmi zîmbi ştrengar şi mi-a spus:
-Nu se poate...Cum spun oamenii:"Sfîrşitul încoronează opera!"Pentru a vedea sfîrşitul merită să trăieşti întreaga viaţă...Şi zîmbind larg mi-a pus foaia într-un alt teanc...Straniu dar vocea lui deja îmi părea mai plăcută...Apăsă pe un buton şi am căzu de pe scaun undeva în beznă...Iar pe măsură ce cădeam am auzit vocea lui care devenisă din nou piţigăiată şi nervoasă strigînd:"Următorul!".

sâmbătă, 3 iulie 2010

a miia definitie a vietii pe care v-o propun! :D

Viata e cind cineva se chinuie 20 de ore sa te nasca…Si urmatorii 20 de ani o invinuiesti ca a facut-o….Viata e cind privind rasaritul nu iti dai seama de importanta lui si cind cunosti apusul visezi la rasarit…Viata e cind mor toti imprejurul tau si tu regreti ca ai uitat sa le spui cit de mult i-ai iubit...De fapt viata e despre a nu spune celor iubiti ca ii iubesti si a spune ca ii iubesti pe cei care nu merita...Viata e despre cautarea asidua a luminii...Cind lumina era intotdeauna exact in "intunericul" tau.....Tot ce trebuia sa faci e sa te indragostesti de el...Simplu...Doar ca pe nimeni niciodata nu il duce capul...Viata e despre adevaruri care ucid si minciuni care salveaza...E ironica...Cred ca mereu a fost asa...Viata e despre dorinta isterica de a transforma realiatatea intr-o amintire si despre regretul ca amintirea nu mai e o realitatea...

Viata are miros de zahar ars…Adica dulce si afumat....adica nu e perfect.
Emmm....Viata e alcatuita exact din doua culori :gri si roz...Sigur ca una o domina pe cealalta..dar asta nu insemna ca nu e loc pentru cea de a doua...Doar ca e asa...Mai raruta...De aia cred ca e si foarte scumpa...De aia cred ca cautam pe parcursului intregului timp cit respiram caldarea aia cu vopsea roz...sa ne vopsim peretii intr-asa fel incit sa ne ajunga pina ni s-or raci picioarele ! Fericirea Absoluta...Pfff...Povesti...Pff...Ce copii mai suntem !...Dar cine a spus ca copiii nu pot avea dreptate? : )

Dar cel mai important lucru e ca...Viata are un termen limita...Din pacate...
De aia(se adreseaza celor foarte rationali in viata) nu vi se pare total irational sa o epuizam pur si simplu asa ? De ce sa nu iubim orbeste,de ce sa nu sarim cu parasuta,de ce sa nu ne pornim in calatorii in jurul lumii de unii singuri ?Ce ?E periculos ?? Hmmm....Intreb asta cu un zimbet larg pe fata : Dar care e rostul sa traiesti...daca pina la urma mori intreg ?Poate ar trebui totusi sa lasam inima aia sa crape si parasuta aia sa se deschida in aer... ? : D

vineri, 2 iulie 2010

Parfumul

-Îmi place cînd plouă...Cînd plouă torenţial....Cu tunete şi vîntul care doboară copaci...
-De ce?
-Nu ştiu...Cred că îmi aminteşte de străduliţa mea....
-Păi trăiesc exact lîngă tine...Şi în ultimile 2 luni nu ţin minte să fi fost astfel de ploi...
-Nu aia...Am spus surîzînd...
-Eşti stranie...
-Ştiu...Am spus cu un zîmbet larg şi foarte mulţumită.Mi-e dor de linişte...
-Dar suntem într-un parc şi e dimineaţa,nici măcar maşinile nu se aud încă...
-Hmmm...respiraţia ta şi gîndurile mele,pe care nu le mai pot stăpîni,fac foarte mult zgomot...
-Asta e ridicol!Acum chiar vrei să mă opresc din a respira?!
-Nu,e destul aer pentru ambii...Am spus din nou foarte mulţumită...
-Vai cît de darnică eşti,a spus el ironic..
-Iar tu eşti foarte amuzant...
-Eşti greu de înţeles....Dar îmi placi enorm de mult...
-Şi tu mie....De aia nu mai sunt tunete în strada mea...
-Şi te deranjează acest fapt?
-Da...am spus întristată..
-De ce? A întrebat el uimit...
-Fiindcă soarele e temporar...atîta timp cît mai există chimia...Deîndată ce dispare chimia,dispare şi soarele...Şi apoi...După ce ai cunoscut soarele şi ţi-a plăcut de el devine mai greu să te reobişnuieşti cu ploile şi umezeala şi răceala...Asta după ce te-ai chinuit mul,foarte mult timp să te obişnuieşti cu ele....E ca şi cum ai învăţa să mergi din nou...Îmi place stabilitatea...Deja îmi plăcea şi mirosul ploii...Îl adoram chiar...Şi astfel îmi venea uşor să trăiesc în formatul meu interior unicat....Acu cînd mă gîndesc că acel miros o să mă dezguste...Mor de frică şi isteric nu vreau....Şi încerc să refuz cu disperare soarele...
-Stai...nu înţeleg....Nu îţi place parfumul meu?Îţi plăcea celălalt?Ok.nici o problemă,dacă vreai o să trec din nou la el...
-Şi totuşi eşti haios...Nu...e ok...Adică...Problema e că îmi place foarte mult...

sâmbătă, 26 iunie 2010

Despre asa-zisa POEZIE

Prostii!Absolut prostii!Pai cum asa??? E ca si cum te-ar impune cineva sa scrii cu mina stinga!Ca si c ind te-ar impune sa treci la o alta credinta!"Fie scrii ca noi,fie nu scrii de fel,caci,ma rog,nu o sa acceptam ceea ce faci!".
Pasii care se fac in literatura din Basarabia acum imi par stingaci,uriti chiar!Poezia asta noua e superficiala si fara orisicare limite morale!Pai cum frate,sa se ajunga peste ani sa studieze copii de cls 7 despre sex sau gindaci de bucatarie???Aspiratii inalte,metafizice,nu gluma!
Parerea mea e ca omul contemporan devine tot mai limitat si tot mai superficial...Neputind sa inteleaga marea filozofie Schopenhauer,chiar Blaga etc. si avind o mare dorinta de a face poezie a permis crearea perioadei in literatuta a "Marii decaderi",sau "Marelui Rahat"!Pai cum sa numesti tu poezie versuri gen"tata,tu trebuie sa mori/..../dar trebuie sa mori"???.Mi s-a reprosat de mai multe ori ca literatura nu are nsite reguli fixe,se permite scrierea a orice atita timp cit este estetic...Pai de aia si avem anomaliile pe care le avem acum!
Da,cu totii stim ca uneori viata ne f*te(sry pu expresia vulgara :( ),dar de ce trebuie sa facem din asta carti???De ce trebuie sa scriem despre sexul vulgar,de ce trebuie sa injuram in poezie??Sa facem carti din asta si culmea ele sa se vinda!Cititorii si cumparatorii incurajeaza dezvolatarea unor noi curente decazute!Unii chiar cred ca fac ceva bun si fac aceleasi magarii mai departe!
Nu facem poezie adevarata,cu metafore,cu sens profund,cu tendinta filozofica,cu un ritm sau o rima fiindca nu ne mai duce capul!Asta e concluzia!Vorbesti cu scriitorii de astazi despre suflet si te privesc ciudat!Stai ca aspiratiile inalte sunt povesti!dar cine mai crede in asa ceva???Si ce e ala sufelt??
Asta e si diferenta...Artistii adevarati cred in asa ceva...Cei care nu se pot adinci in destul in sine sau in anumite intrebari existentiale sunt simplii oameni...Nu pretindeti sa fiti artisti,sunteti simpli oameni...Oameni care scriu despre lucruri cotidiene care chipurile i-au marcat!Pe mine un gindac de bucatarie nu ma marcheaza cu nimic,pe mine problema sidei sau a cancerului nu ma marcheaza cu nimic.Oamenii au trait cu toate astea si inainte de astazi!Un artist nu o sa spuna niciodata despre gunoiul care miroase sau despre o vizita la un doctor!Istoria poeziei ne-a demonstrat ca artistul se detaseaza de tot superficialul asta si e in cautarea de sine,a unui rost existential,creator de mituri,conceptii si idei si nu un povestitor al unor impresii!
Citiva indivizi,asa-zisi "poeti" nu o sa schimbe ceea ce sa chinuit sa se creeze cu secole,si anume definitia poeziei:"modalitate a literaturii care exprima mesajul artistic cu ajutorul imaginilor expresive,al unui limbaj concentrat,al afectivitatii,al rimei,al ritmului"(RoDEx).
Lansarea unei carti nu va face scriitori.Scrierea a citorva versuri nu va face poeti.Am mai zis si o mai zic:Poezia nu e pentru fiecare si e adresata exclusiv sufletului!Nu fiecare poate face poezie,de aceea nu caliciti poezia,nu fiecare o poate intelege,dar asta nu inseamna ca trebuie sa declarati ca este prosteasca!Cum nu e fiecare al doilea matematician,sau fizician,nu e fiecare al doilea poet!Poezia nu se face fiindca e la moda sau cool,poezia se face fiindca asa simti!Garantez,ca niciunul care scrie despre mizerie(ok,fie) dar intr-un mod anume foarte josnic ca si exprimare literara si ca si conceptii,nici unul care scrie despre cum vede un gindac,sau impresia sa ca a stat pe plaja...nu va rezista in istoria literaturii.Oamenilor nu le este interesant sa plaseze ca si personalitati in istorie oameni!Ei plaseaza pe cei diferiti(amintiti-va de Eminescu cu aspiratiile sale inalte,Blaga cu "Trilogiile "sal etc.),nu pe cei comuni!


Imi cer iertare pu duritate,dar nu mai suport batjocora asta.

duminică, 20 iunie 2010

Speranţa

din lipsa de inspiratie o sa postez creatii mai vechi.Totusi,acest soliloc imi daruie speranta ca o sa trec peste seceta interioara si cit mai curind posibil o sa scriu ceva valoros....

p.s textul nu abordeaza aceasta tema...e total diferit ca si sens de situatia in care ma aflu in prezent...doar ca imi place foarte mult...sper sa va insufle si voua speranta cind aveti nevoie de ea...


E seară şi plouă mărunt…Stau cu fruntea aplecată deasupra încheieturii mînii drepte...Cos cu fire subţiri şi argintii ,numite de producătorul lor: "Speranţa",venele de la mînă....De după pletele care lunecă lin de pe umărul alb,se poate desluşi un zîmbet...Un zîmbet deplin,larg şi sincer-Fericire.Pe măsură ce prind fibrele musculare,pielea,locurile se cicactrizează rapid şi de acolo izbucneşte o lumină albă şi moale...Mi-am sprijinit buzele de locurile pe unde trecuse cîndva lama şi mi-am lipit încheietura de obraz..."Nu mai fac..."am şoptit surîzînd..."Nu mai fac,nu mai fac,nu mai fac!".
Mă ridic lent şi plină de triumf,iar în spatele meu,la fel de lent răsare soarele.Îmi ridic chipul către cer şi îi şoptesc:"Opreşte ploaia..."şi ploaia s-a oprit...Cad în genunchi,îmi iau adînc aer în piept şi expir uşurată şi euforică.Mă ridic încă o dată,dar mi-e greu...Am stat prea mult timp lată pe pămînt,urmărind cum îmi sîngerează mîna, şi am uitat cum să lupt cu presiunea aerului...
Privesc de pe jos drumul lung pe care mai am să îl parcurg,iau musorelul de aţă pe care e scris"Speranţa" şi îl arunc pe cît de departe posibil,urmărind firul lung de aţă care se desprindea din el,strălucind ca şi mii de cristale în soare..."Acum trebuie să mă duc după el!Scoală!Scoală!!!"
Fiecare osicior din mine simţea presiunea...Am scos un urlet de durere şi am început să îmi forţez picioarele.
Încă mi le forţez şi îmi sărut în continuu mîna,cicatricele ei...Înaintez zîmbind şi luptînd cu presiunea joasă...Mi-am adus soarele...Gata...Nu mai e mult pînă şi aerul o să fie mai uşor şi sufletul meu mai înalt...

joi, 10 iunie 2010

Cenuşă


Arde...Arde,soare,căci nu mai ai ce arde...Mi-e totuna!Mi-e totuna de fiecare celulă din corpul meu...Ştii de ce?!Fiindcă sunt pustii!Nu mai au nucleu,a disparut deîndata ce a plecat el din viaţa mea...Şi l-a luat crezînd că nu o să am nevoie...Crezînd că nu o să am nevoie a plecat...Nu i-a păsat şi nu cred că ştie că mie îmi pasă...
Uite,soare,îţi întind mîna,arde-o!Nu o să simt că mă frige,pot să n-o mişc o eternitate...Ia-o,dacă nu am chipul lui alături să i-l mîngîi nu am nevoie de ea...Şi ochii!Arde ochii,te implor! Ca în caz de o să-l reîntâlnesc să nu-l mai văd...El mă scurge de viaţă de fiecare dată,iar eu nebună şi îndrăgostită alerg mereu în întâmpinarea lui parcă implorându-l să o facă...Sadică?!Nu,soare...Îndrăgostită...Şi te implor să îmi arzi şi coardele vocale ca să nu-l mai strig niciodată,mai ales că mi-e frică de întuneric,nu că vine înapoi,dar îşi întoarce spatele şi chipul,şi văzându-i chipul mi-aş vinde şi sufletul numai ca să pot să îmi scald vîrful nasului în mirosul pielii feţei sale...
Fă-mă cenuşă,soare!Sunt pustie,fără vise,fără mîdrie,fără cea mai mică speranţă de a-l întoarce,şi fără el...nu mă vrea...Şi cînd mă faci cenuşă,soare,te implor spune vîntului să mă sufle în partea lui ca să-i pot cuprinde tot trupul cu mine,ca să-i intru în porii pielii şi în plămîni măcar pentru cîteva secunde pînă mă va expira...Măcar o dată aş vrea să îl domin,soare, şi să fiu una cu el...Respirînd cu mine,soare,o să-mi simtă mirosul dulce...Şi poate o să mă inspire adînc de tot şi poate nu o să vrea să-mi dea drumul niciodată...Rîvnesc la pieptul lui,soare...Acolo mi-e altarul...Acolo mi-e locul...
Ce să-i fac?Îl iubesc,soare,îl iubesc...

marți, 1 iunie 2010

Pasind in viitor...Uitind trecutul

Sunt undeva departe,într-un spaţiu plan şi pustiu...Şi pe la spatele meu se aude un ţipăt...Îmi zgîrîie urechea strigînd în ea:"Ai iubit!Te-ai căit!Ai comis greşeli!Ai suferit!Nu ţi-ai preţui viaţa!Nici pe tine nu ai ştiut să te preţuieşti!Ai plîns!Ai plîns mult!Prea mult pentru nimicuri...!"...Simt cum mi se prelinge ceva pe obraz...Îl ating grăbită şi înălţîndu-mi palma la soare văd că e roşie...Nebună de frică mă forţez să mă mişc din acel loc,dar nu pot!...Mîinile şi picioarele îmi sun prinse de nişte fire sure,semi-transparente şi foarte subţiri,care la fiece adiere a vîntului care răscoleşte prin ele,încep a emana sunete foarte înalte dar plăcute...La cît de subţiri sun firele acelea,cu cît mai mult mă zbat cu atît mai mut mă doare...De parcă ar fi mii de ace înfipte în carnea mea,care se înfig şi mai adînc cu fiece mişcare a trupului meu...!...Nu am ce face....În dorinţa de a evita agonia apocaliptică a miilor de ace străbătîndu-mă,stau suspendată de firele subţiri cu faţa la cîţiva centimetri distanţă de pămîntul crăpat de secetă...Încerc să îmi fixez privirea asupra unui obiect care se arată în depărtare,dar fără nici un rost căci cu fiece secundă vederea mi se înrăutăţeşte tot mai mult,pielea mi-e tot mai arsă de soare şi pentru a-mi distrage atenţia de la toată nebunia asta mă concentrez asupra vocii ascuţite care mă tot acuza de ceva...
" Ai iubit!Te-ai căit!Ai comis greşeli!Ai suferit!Nu ţi-ai preţui viaţa!Nici pe tine nu ai ştiut să te preţuieşti! Ai plîns!Ai plîns mult!Prea mult pentru nimicuri!......E doar vina ta...Cine ţi-a spus să te avînţi în furtuni?Vezi,acum nu ţi-a mai rămas nimic în suflet!Eşti pustie!Te-a secat suferinţa pe care singură ţi-ai aduso la pargul tău prin nechibzuinţa ta!Doar tu eşti de vină pentru apusul tău,pentru inima şi orgoliul tău frînt!Şi pentru faptul că nu mai crezi în mîine!... "Vocea devenea isterică de fiecare dată,la fiecare nouă reluare a aceleiaşi fraze...Dar deîndată ce ajungea la cuvîntul "Mîine" abia de se mai auzea...Mi-a trebuit mult timp şi concentrare să-mi dau seama care a fost acel ultim cuvînt... "Mîine" m-am gîndit plină de entuziasm. "Mîine!"M-am forţat şi mi-am ridicat capul către ceea ce încercam să desluşesc mai demult,era un copil cu părul blond,răruţ şi creţ,cu ochii mari,strălucitori şi albaştri şi cu un zîmbet plin de fericire...Şi îmi făcea plină de entuziasm din mînă să vin să o urmez...Eram eu în copilărie,era sufletul meu,sau poate era speranţa...Era speranţa naivă ca şi un copil fiindca reapare mereu crezînd că poate de data aceasta o să supravieţuiască...Speranţa plăzmuită sub forma esenţei mele...Înseamnă ca ea era esenţa mea în tot pustiul sentimentelor existenţiale acum?Posibil...Fiindcă deîndată desluşindu-i chipul i-am desluşit şi vocea veselă şi emotiv de dulce...Îmi striga plină de insistenţă:"Mîine! Mîine!...Vina la mine acu!"şi îmi întindea larg braţele tropăind des din picioare "Acuuuuu!".
Nu puteam să-i rezist! Mă trăgea la ea cu o forţă magnetică supranaturală!Zîmbetul ei promiţător de viaţă şi fericire!Atît de tentant...!Pe măsură ce făceam paşi mici în întîmpinarea ei apărea iarbă verde sub picioarele mele...Vocea devenea tot mai vagă...Mă forţam încet să înaintez rupînd firele pe care abia de le mai simţeam...Apoi mi-am îndreptat spatele am inspirat adînc aerul răcoros adus de vînt şi am pornit grăbită către acea copilă...Întorceam capul din cînd în cînd în urma mea,dar nu vedeam nimic decît o ceaţă groasă şi un cer negru plin de tunete,iamgine care devenea tot mai neclară...
Am prins surîzînd copiliţa de mîna,iar ea m-a întrebat:"Mai este?","Nu,a fost..."i-am răspuns uşurată...A fost negru...Apoi am sărutat-o pe frunte,iar ea m-a imitat mulţumită şi am pornit înverzîndu-ne drumul pe măsură ce picioarele noastre,mai ales al ei inocent de micuţ şi drăguţ,atingea pămîntul mort şi uscat...

miercuri, 26 mai 2010

N-am nevoie de cuvinte!N-am nevoie de nimic firal naibii!Îmi astup disperată urechile şi scot un urlet în beznă!Asta e poezia mea,ăsta e adevărul meu! Mă doare...am ajuns pînă să şi o scriu plîngînd!Scot tot aurul de pe mine...Inelele,cerceii,lanţul,tot şi le arun cu putere în depărtare!Fugiţi cîini materialişti după ele!Nu am nevoie de nimic!Aer,vreau aer!De ce aerul apare în plămîni doar cînd eşti tu în faţa mea?De ce aerul apare în plămîni,gîdilindu-mi nările şi strecurîndu-se lin prin cavitatea nazală doar cînd văd oameni zîmbidu-mi? De ce apare aer în piept şi mă răcoreşte doar cînd sunt strînsă în braţe?!De ce apare aer în piept doar cînd încep a simte,şi cînd sunt moartă emoţional încep a mă sufoca?!Un zîmbet,vă rog!Un zîmbet!
Mai urlu o dată...Ştiu că nu are cine să mă audă!Actor fără spectatori...Doar eu şi scena pe care o demolez!Erau cîţiva mai înainte...Credeau că ceea ce fac eu pe scenă e o comedie şi rîdeau în hohote,rîdeau în hohote chiar şi cînd am încercat să îmi înfing cuţitul în inimă...şi cînd te gîndeşti că era o dramă!
De ce soarele pe toţi îi luminează şi doar pe mine mă arde?!
Mă moară!Mă omoară cînd oamenii trecînd pe lîngă mine zic:"Uite,uite cît îi e de bine!Care talent frate,i le cumpără taică-su pe toate!Habar nu are!Nu cred că le scrie ea...!Ea nu are nici o grijă,ce ştie ea despre viaţă?O blondă obişnuită!Se dă în spectacol doar...!"Care spectacol?Care spectacol?Eu urlu de durere,iar ei spun că eu cînt şi falsez.Eu stau cu lanţuri de titan la gît,la mîini şi la picioare,cu încheieturile însîngerate...lanţuri prinse de acea scenă...Iar trecătorii se opresc,şi urmărind mă acuză cu toţii pentru cît de bine îmi este!Chiorilor!Lanţurile...Lanţurile...!Nu mă acuzaţi...Nu am nimic decît sufletul din mine...Absolut nimic!Unica mea povară şi unicul meu noroc el este!Nu mă acuzaţi pentru ceea ce nu-mi aparţine!Nu spuneţi despre viaţa mea că e colorată în roz!Urăsc rozul şi urăsc că e neagră!Sigur...Bufon!Bufon care se revoltă,asta e de două ori mai haios!
Mă îndrept spre scena aproape dărîmată...sala pustie...începe să plouă...
-Domanelor şi domnilor!Actul 3,scena 2:Sinuciderea!Asta e pentru tine sufletelule...nu te mai chinui!Finisăm spectacolul şi spălăm putina!

duminică, 23 mai 2010

video

Amorţită...


Am asurzit...şi nu-s în stare să desluşesc
Înjurăturile de cuvinte de alin,
Rîsul isteric de un dureros suspin...
Amorţită-n micul univers...Inspiraţie cerşesc.

Aş ridica mîinile pentru o rugăciune,
Dar grele-mi sunt şi au prins rădăcini în pămănt.
Stau ţurţuri de gheaţă pe soare în semn că minune
Perit-a afară,dar e vie în găndu-mi şi îl face sfînt.

Clipele de moarte veacuri au trecut,
Lasînd viaţa-mi în van să se sfîrşească.
De după chipul alb,rece şi mut
Un urlet plînge după lumina cerească.
N-am scris de zile,
Ba nu,de saptămîni!
Lăsîndu-mi albe nenumărate file,
Ce singure s-au umplut cu venin...

Demult îngeri nu am mai vazut,
Şi neavînd ce vedea am orbit,
Nici gîndul să zboare nu a mai putut
Cînd largul orizont să crească a încetinit.

N-am aripi,s-au ofelit deîndată ce vîntul a stat,
Şi nu mai pot să lunec nici în bine nici în păcat,
Nu pot să mai scriu cînd sufletul nu simte,
Şi mai presus,cînd încet moare de setea de cuvinte!

Stau amorţită...
Timpul oprindu-se în loc am găsit eternitate,
În mijlocul nimicului,de nimic ostenită,
Mi-e dor de zbucium,de bucurie şi de seninătate...
Mi-aş fi dorit acum să fiu trecătoare,
Căci tot ce pot simţi în eternitate e că mă doare....

sâmbătă, 22 mai 2010

MINCIUNOSUL

Lasă-mă pe mine să hotărăsc
Dacă eşti nedem de mine!
Dar nu mă lăsa singură să iubesc
Pe un teren umplut cu mine..

Nu stinge soarele înainte să răsară,
Şi nu îngropa fericirea înainte ca singură să moară...
Nu iubi cu ochii dacă crezi că-i ard,
Şi nu încerca să mă descoperi
De după stratul albastru de fard...
S-ar putea să fiu mult prea grea pentru firavi-ţi umeri.

Şi nu mă fă de hoaţă,
Dacă pleci mereu cu inima în piept,
Şi nu minţi despre frumuseţea-mi măreaţă
Dacă mereu stau în drumul ceţos şi te aştept.

Poate sunt eu prea grăbită,
Într-o secundă imperii creînd?
Nu sunt nici dementă,nici nefericită
Mi-e sete de viaţă,şi mi-o potolesc iubind...

vineri, 21 mai 2010

Haos de identitate






Îmi zgîrii nebună şi înrăită faţa!Am ciudă faţă de chipul pe care îl reîntîlnesc de fiecare dată în oglindă!Faţă de ochii albaştri şi cuminţi,surîsul luminos,şi pielea albă-denotă naivitate,denotă puritate cînd sufletul mi-e întruchiparea infernului,căci ştie doar să urască,cînd sufletul mi-e înegrit de viaţă şi obosit cu dorul nesfîrşit de moarte!E pe atît de întuneric înăuntrul meu îcît mi-e frică...Mi-e foarte frică,şi o spun suspinînd...De aceea caut să fac o fisură în obrajii mei şi să dau drumul luminei de afară înăuntrul meu...
Cînd iai un drog puţini îţi spun că devii dependent de el şi că te distruge...Nu mi s-a spus asta cînd am iubit,nu mi s-a spus asta cînd mi-am croit aspiraţii măreţe sau cînd am visat îndrăzneţ...Simţind starea de euforie şi înălţare paradisiacă-sigur,o iluzie toate,am continuat să mă avînt în amor,să visez cu cea mai tupeistă şi naivă îndrăzneală...O făceam de mii de ori..Mi se părea genială metoda mea de existenţă şi îmi aducea fericire...Sigur..Pînă într-o zi m-am trezit cu buzunarul viselor gol,căci îmi epuizasem sufleţelul şi cu inima frîntă căci iubeam greşit şi în toate părţile...Mă numesc Augustina Şiman,ex-narcoman.La moment învăţ să nu cer mai mult decît poate îndura fiinţa mea,nu caut fericirea supranaturală şi evit iluziile...Încerc să îmi formez identitatea fără droguri...

luni, 10 mai 2010

Flori de cireş...

-Mîcă..ia stai tu cu Dan ca eu trebuie să plec da vin repede...
Bătrîna uscăţivă şi cu riduri adînci în piele,cu ochii mici,albaştri şi luminoşi şi cu chipul întristat de ani şi de sănătatea care o lăsa cu fiece zi,încuviinţă dînd din cap şi zîmbi ridicînd puţin colţul buzelor mărunte.Apoi oftă şi şovăind se îndreptă spre patul pe care stătea culcat un copilaş de vreo cinci luni care se juca întinzînd mîinile razelor de soare ce se strecurau prin geam spulberînd uşor praful din aer şi răzînd fericit.Se culcă greoi lîngă el,şi din nou abia de schiţa un zîmbet căci se pare că anii i-au furat şi puterea de a zîmbi larg.Îl urmări cu ochii săi blînzi şi senini,apoi îi prinsese mănuţa ce flutura jucăuş prin aer şi i-o sărută...
-Tu norocul meu,norocul babei...Hai fuga,fuga la băieţi,fuga,fuga la joacă...heiii..fuga,fuga...spusese ea cu o voce răguşită care abia de se auzea.
Copilul îşi intoarse chipul curios spre bătrînă şi încerca să-şi mînuiască cumva mîinile ca s-o apuce de obraji.Ea îl privi curioasă şi cînd Dănuţ o lovi uşurel cu mănuţa mulţumit de faptul că i-a atins faţa,Efimia trăsărise uşor şi dădu drumu la cîteva hohote bătrîneşti.
Cînd femeia se întoarse înapoi de unde îşi avu drumul îi găsi pe cei doi dormind în pat,cu frunţile lipite una de cealaltă,ambele mici şi înguste,şi mănuţa mică a lui Daniel pe obrazul ars de soare al Efimiei.
"Ia te uită!Doi copii..."Gîndi femeia sprijinindu-se de uşă...

..................

Pe 29 ianuarie Daniel urma să sărbătorească împlinirea unui an...N-a fost să fie...
Seara spre 29 Efimia s-a apropiat de leagănul lui,l-a urmărit cu un fel de tînjeală şi tristeţe îndelung cum doarme,apoi l-a sărutat pe frunte...
Apoi s-a îndreptat spre patul său din altă cameră şi a început să tuşească şi să se sufoce.Abia de a strigat-o pe Lilia,aceea speriată a plecat să caute telefonul auzind îngrozită cum bătrîna se înăduşea,pe cînd s-a întors Efimia nu mai era...

....................

-Auzi,Marie,ştii că săptămîna trecută a murit baba Efimia,bunica Liliei Ghimp...?
-Of,Ileană,Ileană,care Lilia Ghimp,Ileană?
-Păi cum care?Aceea care nu o avut vreo doisprezece ani copii şi acum i-a dat Dumnezeu un băieţel.
-A! Lilia,Lilia,da,da...apoi,Ileană,cîţi ani avea bătrîna?
-Optzeci şi şapte,Marie...
-I-o dat Dumnezeu zile...
-I-o dat...Şi era atît de cuminte,a crescut în tinereţe singura patru copii,Marie...Şi toţi sunt acum la casele lor şi sunt gospodari...
-Da cînd zici,Ileană,că a murit?
-Păi,tu,Marie...A!Sa ştii că cu o noapte înainte ca să implinească băiatul un an...Cît amar,şi ei toţi se găteau să sărbătorească ziua de naştere...
-Să ştii,Ileană,că e de viaţă lungă atunci...Viaţă llungă pentru băiat...Se ştie doar că daca moare cineva de ziua ta sau cu o zi înainte înseamnă că te binecuvîntează cu viaţă lungă...
-Să-i fie viaţa lungă,Mărioară...Că e dorit,e tare dorit copilul...Să-i dea Domnul zile multe cît babei măcar că multă bucurie a adus în casă...
-Nu e bine cînd moare cineva...Dar baba se pare că s-o fi înţeles cu Dumnezeu...Şi-o fi dăruit norocul şi ani mulţi copilului...
-Of,să-i odihnească Dumnezeu sufletul în pace,Mărioară...
-Bine,bine zici Ileană...



..................

-Dănuţ?!Dănuţ,hai vină la mama!Dan?! Unde eşti...?
-Dane?Măi,Daniel!Se auzea strigîndu-l şi verişorii mai mari...
Printre copacii de cireş înfloriţi,pe jos stătea aşezat în iarba verde şi moale un băiat de vreo doi ani,cu părul castaniu şi des şi ochii căprui şi mari.Inspira adînc şi zîmbăreţ în el mirosul dulce al florilor şi privea curios de jur împrejur.
Printre nişte crengi mari lăsate în jos se strecura lumină,fîşii moi de raze galbene de primăvară...Printre ele se vedea o siluetă zîmbitoare,o femeie gîrbovită cu basma verde şi cu flori mărunte brodate pe ea,şi cu un şorţ alb la fel de bogat brodat cu flori de toate culorile...
-Daann?Dănuţ!Se auzea Lilia strigînd...
Copilul în schimb privi plin de curiozite şi bucurie...
-Baba..?Întrebă Dănuţ jucăuş,cu o voce subţire de parcă descoperind ceva..
-Fuga,Fuga la băieţi!...Hai fuga,fuga la joacă...I-a spus silueta arătîndu-i zîmbăreaţă cu mîinile să plece...
-Offf! Gata băieţi l-am găsit!Măi,Dănuţ,măi!Maică-sa îl luă în braţe,iar el se întoarse repede şi îşi ascunse chipul în părul negru de pe umărul Liliei...Apoi îşi strecură privirea peste umărul mic al ei şi văzînd bătrîna zîmbitoare începu a rîde în hohote şi strigă "Pa,pa!".Lilia se întoarse nedumerită,dar nu văzu din urma ei nimic decît o adiere uşoară a vîntului ce răscolea prin florile de cireş şi smulgea petalele în aer scăldîndu-le în lumină...







În memoria Efimiei...
este inspirat din fapte reale....

video