co2

Spre orizontul meu a început din nou să bată o briză uşoară cu miros de vată-de-zahăr...Şi aievea răsună notele unei chitare...Cerul devine roz-auriu şi stelele nu voiesc să plece...Sclipesc ca diamantele strecurate în vagul care a mai rămas din negrul nopţii...
Brusc vîntul suflă sălbatic peste chipul meu şi i-am simţit mirosul pielii îmbătîndu-mi fiecare celulă...Inspir adînc în mine ceva ce are acum gust de miere şi ochii lăcrimează..Ştiu ce înseamnă- am început să iubesc...Am mai tras egoist în mine aerul cu ochii lui senini,cu zîmbetul luminos şi buzele mici roz-vinete de pişcăturile dinţilor săi albi...Îmi umplu traheea,apoi încet şi leneş plămînii,iar într-un final îmi îmbogăţesc sîngele cu el...Pur şi simplu nu am rezistat tentaţiei,aromei...Îi fac zilnic tot mai mult loc în mine şi cu fiecare expiraţie alung din mine...El e aerul,eu sunt CO2-iul...Şi abia după ce am pierdut naiv prea mult din mine mă rog cu disperare să nu mă fi înşelat: să fie aerul cu adevărat îmbibat cu miros de zahăr şi sunete de chiatră şi să-i fie cu adevărat zîmbetu-i luminos...De prea multe ori chitara s-a dovedit a fi clopote funarare şi în loc de aer-ceaţă albă,deasă şi rece cu miros de mucegai...Iraţională şi în aşteparea de a vedea dacă am înghiţit negru de smoală intoxicîndu-mă sau lumină care mă înalţă...Mi-e perforat creierul şi delirez sau mi-e mult prea beat cu el...cu aer proaspăt?