Verde

S-a aşezat în faţa lui,şi-a desfacut puţin picioarele şi şi-a ridicat fusta de mătase mai sus de genunchi.L-a privit înecată în lacrimi de parcă interogîndu-l plină de umilinţă şi milă de ceva.. " De ce?....".A început să repire mai des şi mai lacom astfel încît aerul care-i umplea în întregime pieptul îi punea în evidenţă sînii prin care se strecurau grabite lacrimile căzute de pe obraz.Şi-a ridicat piciorul şi şi-a sprijinit tocul de marginea scaunului lui...A făcut un efort să îl împingă dar nu reuşi...Întreaga scenă a agoniei ei nu i-a provocat lui nimic decît un surîs cu colţul drept al gurii,surîs şmecher şi şarmant...
Înebunită a luat o lamă de jos,şi-a îndreptat-o spre venele mînii stîngi şi a strigat plina de revoltă cu ochii de un verde suculent ieşiţi din orbite
-Mă tai! Mă tai firal naibii!Mă auzi?!Mă auzi,Vita?!
Bărbatul s-a aplecat leneş deasupra ei,îi apucă capul,pletele dezordonate si văluroase,tîmplele traspirate,şi o sărută pe frunte,apoi coborî lent pe nas şi în final îi sărută încheietura subţire,albă şi plină de cicatrici..Apoi şopti suav...
-Ochii iţi sunt mult prea plini de mine...Taie-te...Nu o să trec...Eşti supărată pe mine...Dar mă iubeşti...Pînă o să-ţi însureze părul ăsta moale,şi trecu cu degetele prin el,şi pînă o să ţi se încreţească toată pînza asta de pe tine,şi îşi plimbă mîinile pe pielea ei de la talpă pînă la linia subţire a gîtului ei...
Izbucni într-un plîns isteric,îşi pirduse braţele în jurul umerilor lui mari...Şi pe cînd el îşi întoarse faţa să o sărute,ea scoase un urlet plină de supărare şi trecu rapid cu lama peste încheietură...Dar ochii oricum i-au rămas verzi...Şi pe măsură ce trecea timpul,deveneau doar mai luminoşi...Chiar după ce se tăia...
Oricum...Iubim viaţa.































Un mare P.S (ca sunt si oameni care nu prea pricep filozofie)

Barbatul e o metafora,nu il luati ca un personaj direct .Think about it ;)