de parcă aş sta la margine de prăpastie... şi tu eşti pămîntul de sub picioare, desculţă îmi adîncesc degetele în tine ca să mă ţin, ca să nu cad.
şi nu cresc... nu prind aripi, şi nici nu mă fac mai mică, nu mă transform, nu mă pierd, nu mă regăsesc, pur şi simplu încerc să prind rădăcini în tine ca să nu cad... în faţa mea nu e nimic decît infinitul, fără început şi fără de sfîrşit, cerul imens în care nu-i înţeleg marginile, doar nuanţele norilor – da parcă ţi s-a luat albastrul ochilor şi l-au dizolvat creînd dimensiuni. De frica necunoscutului tac. De frica necunoscutului nu păşesc înainte... de parcă nici nu aş vrea să ştiu cum e fără tine – dar eşti pămînt, rece ca pămîntul, mut ca pămîntul, greu ca pămîntul, şi iubindu-te... iubindu-te visez să mă adîncesc în tine decît să cad în spaţii străine. Iubindu-te îţi dăruiesc grai, îţi gîndesc iubiri, îţi proiectez suflete şi desenez lacrimi sincere pe obrazul tău... pînă cînd o să mi se termine creioanele, culorile, viaţa... şi o să vreau să sar.Şi necunoscutul o să îmi pară mai cunoscut ca tot ce am ştiut vreodată. Fiindcă eşti pămînt, iubite... eşti pământ.