noiembrie.

   ... îmi amintesc şi astăzi de prima minciună pe care mi-ai spus-o.

Era primăvară, în martie mai exact... şi aveam abia 19 ani ( fărăr 5 luni 20 în august, nu că ar avea importanţă cred că...). Aerul mirosea a floare, aerul mirosea a tine – dulce. Stăteam pierduţi în parc, undeva pe o bănculiţă mărturisindu-ne iubirea în mîngîieri... şi eram micuţă, şi te iubeam, şi era pentru prima oară cînd iubeam atît de mult.

Stînd aşezat pe bănculiţă m-ai strîns tare de mijloc, ţi-ai ridicat bărbia ca să îmi vezi mai bine chipul şi zîmbitor mi-ai spus: " Ştii, o să mă însor cu tine ! ". Eu în schimb ţi-am apropiat capul de pieptul meu cald, l-am reţinut aşa pentru cîteva clipe şi ţi l-am sărutat greoi... " Ba nu... nu o să te însori... mă minţi..." ţi-am şoptit într-o uşoară tristeţe la ureche – împăcată încă atunci cu adevărul pe care îl cunoşteam deja...

Timul a trecut... şi ne-am iubit. ne-am iubit. ne-am iubit...

... şi nu te-ai mai însurat.