Femeia.

      Femeia care iubeşte e adesea abordată cu mult scepticism şi analizată la rece – de parcă ar exista o urmă de dubiu în divinitatea puterii sale de sacrificiu, în sinceritatea emoţiei sale, de parcă în secolul 21 nu ar putea să existe aşa ceva... şi ca un mare miracol fiind, gîndirea logică masculină în toată duritatea sa vine grăbită să o descfreze în formule, de parcă iubirea ar fi un dioxit sau un sulfat sau mai nu ştiu eu ce de ceva. Şi nimeni nu se îndură să creadă... Că ea poate iubi mai mult decît iubeşti tu – adică mai mult decît îşi iubeşte ea propria persoană, că ea poate crea din tine universuri întregi ( dilatîndu-şi crezarea, orizontul, speranţa, că e Dumnezeiască: că e într-o continuă naştere, într-o continuă facere – şi din iubirea care este mai face două, din ceea cît dă mai dă dublu fiindcă pe lîngă amantă e şi mamă – fiindcă e de natura ei să multiplice la pătrat ) de aia ajunge uneori ajunge să te sufoce cu psihologia ei complexă, cînd totul e atît de simplu – seara nu ţi-e doar iubită, îţi este  şi doică.

    Mulţi bărbaţi şi-au pierdut suspansul miracolului, a minunii, pe cînd femeia, femeia care iubeşte, creşte întotdeauna minunea în sine.