Purgatoriu

      ... stătea tolănită pe canapeaua mică şi în camera mică a apartamentului ardea vag o lampă poziţionată exact lîngă canapea, şi întunericul o făcea atît de seducătoare în ochiilui.

Şi-a întins puţin pieptul înainte inspirînd zgomotos şi lacom aerul îmbibat cu parfumul lui, cu dubiile lui, cu curiozitatea lui " Ce urmează mai departe ? ... ". Anterior urcaseră scările sperînd la o simplă partidă de sex cu o necunoscută, fără să bănuiască că ar putea să primească puţin mai mult- o confesiune.

  Şi-a întors leneş ochii mari şi albaştri către el, îşi pierde degetele albe prin părul blond zburlit de vîntul lui 25 ianuarie de afară şi îi zîmbeşte uşor, de parcă numaice a desoperit bărbatul cu umerii laţi, sprincenele dese şi bine arcuite, buzele pline uşor umezite şi ochii mici căprui, care pedeasupra mai purta şi cravata neagră şi îngustă lărgită pe pieptul său masiv, în sufrageria apartamentului său nou.

-       -  Deci... întrerupse Ana liniştea, şoptindu-l printre dinţii săi albi.

-      -   Deci ? părea să afirme Paul schizînd un zîmbet, urmărindu-i fiecare milimetru al trupului ei care părea să se zbată lin, fusta rochiei care se ridica tot mai sus făcîndu-i ademenitoare dantela neagră a colanţilor negri, cît de mult şi-ar fi dorit să îşi înfingă unghiile în ea, să îi rupă elasticul colanţilor şi să îşi urce mîna cître chiloţii ei ca să le pipăie materialul, să îi strivească sînii plini în palme şi sfîrcul ei întărit... – nimic mai mult.

-         -  Frumoasă petrecere de Crăciun, nu crezi ? întrebă Ana în micile sale încercări de politeţe.

-         -  Crezi că îmi pasă ?

-        -   Nu, nu cred... şopti Ana zîmbind, atît de resemnată, atît de împăcată cu tot ce se întîmplă.

-         -  Eşti o femeie frumoasă, Ana, încerca să o complementeze Paul cu o curiozitate crescîndă.

-          - Din păcate toate sunt, Paul... îi răspunse Ana cu aceeaşi politeţe şi zîmbi larg.

   Şi zîmbetul ăla ! Anume zîmbetul ăla l-a împins spre păcatul de întreba mai multe... nu înţelegea de ce ar fi zimbit. Brusc trupul cu care pur şi simplu avea să şi-o tragă căpătă suflet pe dinăuntru, brusc era plin cu ceva.

-          - Atunci ce fel de femeie eşti tu, Ana ?

Ana îşi ridică fruntea către tavan şi expiră uşurată... de parcă aşteapta întrebarea asta de la cineva... de atît de mult timp. Îşi muşcă buzele, închiseseră strîns de tot ochii – de parcă ar fi duruto, iar apoi privi trupul lui Paul ascuns în beznă, muschii pieptorali încordaţi, coatele sprijinite de genunchi, chipu-i frumos – audienţa de care avea nevoie, îşi aprinse o ţigară, suflă lent fumul din plămînii ei şi începu să vorbească, de parcă alunga din ei, odată cu para albă şi amintirile...

-          Fumez de un 1 an şi 5 luni... începuserăm de la 21... tîrziu, nu ? Ei uite că fumez... Cred că dacă am început atît de tîrziu riscul ca să mor de cancer e unul destul de mic... printre altele ar fi o moarte uşoară...

-        -   Uşoară ? exclamă Paul amuzat.

-        -   Mult mai uşoară decît să mori de inimă din cauza unor amintiri, reproşă Ana liniştită... Ziceai că sunt o femeie frumoasă... cu toate suntem frumoase... nu toate suntem mame, ori o sa fim vreodată mame, în schimb rămînem a fi frumoase... La 20 am vrut sa fiu şi eu mamă, la 21 mi-au venit minţile în cap... cred.

Urăsc Crăciunul, fiindcă niciodată nu poţi să îl sărbătoreşti singură. Fiindcă presupune existenţa unei " familii " fie ea cît de mică, pentru a-l sărbători – nu am aşa ceva.

De fiecare dată după ce mă fut, plîng. Idee nu am de ce. Pur şi simplu plîng. Sper să nu te deranjeze prea mult asta.

  Îşi îndreptă mîna sigură pe sine, lent, voluptos către fustă, o ridică mai mult şi începu să se mîngîie între picioare... Strîngea pleoapele şi şoptea zîmbind: " Plîng... plîng de fiecare dată... ". Orişicare femeie e predestinată unui singur bărbat, Paul... dar tu sigur nu ştii asta, nu cred că te-ai gîndit vreodată la asta. Pînă acel bărbat nu o refuză. Şi anume atunci hotărîm să îl pedepsim, murdărind locul care a fost doar al lui, şi-şi strînseseră vaginul mai tare în pumn...dar şi atunci îi aparţinem.

-       -   Cui ai aparţinut tu, Ana ? întrebă Paul intuind corect întrebarea.

Şi atunci, din ochii limpezi şi uriaşi ai Anei izbucni o lacrimă plină care i-a udat obrazul. Îşi fixă privirea către bezna din faţa ei uitînd pentru cîteva clipe de prezenţa străinului şi afirmă scurt, lipsită de orişicare emoţie " Nimănui. ".

  Lui Paul îi crăpă orişicare fărîmitură de răbdare, imaginea femeiei tolănită pe canapea, decolteul adînc care trăda prea mult din pielea ei mătăsoasă, picioarele desfăcute, gleznele ei subţiri care atîrnau în aer, dantela, mirosul parfumului ei, dorinţa ei atît de evazivă şi în acelaşi timp mult prea certă! Se ridică agresiv de pe scaunul pe care stătea, îi strînseseră încheieturile mîinilor, iar Ana... era prea scufundată în sine pentru a se putea împotrivi, nu îi păsa. Nu i-a păsat niciodată.

   ... Afară ningea... afară era iarnă, afară era ianuarie, afară era frig... Anei îi era frig. Trupul dezgolit care stătea deasupra ei, respiraţia lui, respiraţia, gîfîitul care devenea tot mai greţos... era rece, era atît de rece, şi îi era frig.

La sfîrşit şi-a întors depresată trupul şi liniştită, fără a scăpa vre-un suspin, plîngea, cu ochii larg deschişi, de parcă ar fi văzut o crimă. Era pustiită, iarăşi. Era un alt act de sinucidere de al ei cu care s-a obişnuit deja. Martirică.

-         -  O să te sun mîine, îi spuse Paul în timp ce se îmbrăca.

-          - Ştii, Paul... sunt 3 tipuri de promisiuni pe care le fac bărbaţii: promisiuni în care nu cred ei, promisiuni în care nu credem noi... şi promisiuni în care ne dorim foarte mult să credem. Nici tu, nici eu nu cred în promisiunea asta. Să închizi uşa bine după tine.

   Ana stătea încremenită în pat, se simţi ca un copil înfricoşat... şi nu vroia să se mai ridice din el. În schimb stătea liniştită şi ascultă paşii străinului... îl auzi plimbîndu-se prin cameră, auzi cum şi-a tras pantalonii pe el, cum şi-a închis fermoarul, auzi cum îi luneca cămaşa pe piele, cum tuşi – de 2 ori, şi într-un final auzi şi cum se loviseră uşa... a închis-o... bine. Şi se simţi uşurată... întotdeauna se simţea uşurată după plecările străinilor.

În sfîrşit putea să închidă ochii... să şi-i odihnească de tot ce a văzut. De tot ce a făcut.

   ...  sărbătoreau Crăciunul. Era aproximativ tot colectivul de la Ministerul unde abia se angajaseră. Avea un post micuţ, dar îşi dorea mult să avanseze şi o încînta faptul că a ajuns cel puţin acolo. Mulţi şi-au adus soţii, soţiile, partenerii... totuşi mai erau şi cîţiva din ăia – singuri. Ana era demult singură... şi nu putea rezista tentaţiei de autodistrugere. Cel puţin când vedea pe vre-o unul care îi amintea de El... cîtuşi de puţin. Azi a regăsit culoarea pielii lui şi sprîncenele lui... păcatul ei că îl ţine minte atît de bine, în detalii, păcatul ei că încă îi mai este dor.

  Rochia neagră cu un decolteu adînc îi scotea în evidenţă doar frumuseţea albă a pielii, culoarea aurie a părului şi albastrul ochilor şi o făcea să radieze, aparenţa cu care obişnuia să se deghizeze cu o mare grijă de fiecare dată o făcea irezistibilă, şi nu îşi dorea niciodată să dea mai mult de atît. Îndrăzneala ei, uşurinţa cu care începea discuţia, şampania şi Paul deveniseră foarte încîntat de faptul că pînă la urmă a venit la petrecere... fără să bănuiască că femeia din faţa lui pur şi simplu a găsit în el cîteva detalii pe care le iubea atît de mult... cîndva... în trecut. Dealtfel nu ar fi avut atîta noroc.

    În următoarea clipă Ana se trezi în faţa blocului ei şi auzea cum bărbatul cu pielea celui pe care l-a iubit achita taxiul... şi începu lent să simtă cum frustrarea şi o greoaie tristeţe i se strecura prin vene şi îi inunda tot trupul... dîndu-i o uşoară dorinţă de vomă – mereu se începeau aşa toate actele ei de sinucidere... cu toţi bărbaţii.

   Intraseră în bloc, era în faţa treptelor, păşi evaziv pe prima şi numără în gînd " unu.. " – în capul Anei apăruseră imagini ! Mii de imagini haotice care păreau să se organizeze cronologic cîte puţin!
 D. ...

Era tînără... era atît de tînără. Avea 19 ani, abia îl cunoscuseră dar deja îl iubea atît de mult.

El o petrecea către universitate, iar ea, mai copilăroasă, îl privi în ochi şi i-a spus: " să vezi cum nu o să rezistăm mai mult de 3 luni ! Nu am fost cu nimeni mai mult de 3 luni ! ", D. în schimb îi strînseseră şi mai mult mîna micuţa pe care o ţinea, privea exact îaninte către zebră şi dădu întristat din cap în semn de protest. Ana i-a zîmbit zgomotos... au rezistat mai mult de 3 luni.

  " Şase... " continua Ana să numere în continuare în gînd treptele şi prin faţa ochilor îi trecuseră o altă imagine... stăteau tolăniţi unul lîngă celălat, goi şi era atît linişte, atîta împăcare, atîta împlinire... stări pe care nu le-a mai găsit cu nimeni în cearceaf. Abia o fcuseră pentru prima oară... el îi ştergea grijuliu obrazul de rimelul prelins din cauza durerilor mici şi o privea radiant de fericire... niciodată nu avea să îi uite expresia chipului, ochii lui albaştri licărind de bucurie... şi cum i-a şoptit la ureche " eşti a mea, scumpa... eşti a mea... eşti soţia mea " – de parcă s-ar fi logodit atunci, de parcă patul le-ar fi fost altar în ziua aceea luminoasa a lui august... şi îi plăcea atît de mult gîndul că era a lui...

" Douăzeci... "... certurile... certurile groaznice cînd se învinuiau de lucruri mult prea dureroase, cînd spunea prea multe lucruri în care nu credea, cerţile care le rupeau carnea inimii... şi cum în următoarele clipe se trezea în maşină zburînd către el... D. trăia în afara oraşului... cum se oprea în faţa porţii, iar el o aştepta afară... ştiind că o să vină, şi o întîmpina cu o strînsă îmbrăţişare – de fiecare dată, iar apoi făceau dragoste... şi cum după, obişnuia să se joace cu degetele pe trupul lui, să îi mîngîie pieptul cu palma larg deschisă, inspirînd lacom pe nări mirosul pielii lui... cum îşi strecura vîrfurile degetelor în guriţa lui, iar el i le muşca jucăuş... şi o iubea. Şi îl renăştea... după fiecare ceartă.

" Treizeci şi trei " număra Ana, iar din urmă stătea străinul care îi privea lacom posteriorul... dar nu reuşi să se gîndească prea mult la asta fiindcă deja vizualiza o altă amintire... cum după ce făceau dragoste D. obişnuia să îi cînte din chitară, iar ea născocea rime... şi născoceau melodii... Cum îi promitea copii, şi casă... şi cum se vroia mamă...

" Patruzeci şi doi "... dar certurile se amplificau... deveneau tot mai multe şi mai multe, tot mai greu de depăşit, dar se iubeau nebuneşte, disperat... fără a le reuşi uneori să ajungă la compromisuri... cuvintele tăiau mai adînc... durerea ţinea mai mult... pînă într-o zi n-au mai îneles ce a fost... au ştiut doar că a durut mult prea tare... şi pe cînd Ana l-a vrut înapoi, D. nu a mai vrut-o... nu i-a mai rămas putere să o iubească... şi atunci Ana se simţi trădată.

... şi atunci Ana a deschis uşa apartamentului...

    Începu să fumeze, să rătăcească din bărbat în bărbat... fiindcă pur şi simplu nu mai vedea nici un rost în nimic. Uneori era unul cu ochi albaşti, alteori altul cu culoarea părului lui... dar niciodată nu a mai fost el. Şi promisiunea în care şi-a dorit foarte mult să creadă " Pentru totdeauna " cînd leneveau unul lîngă celălalt, încălcîndu-şi degetele mîinilor... nu s-a mai adeverit... fiind una dintre cele mai greoaie amintiri care atîrna de inima ei.

  Adoarme de fiecare dată plîngînd după ce îşi murdăreşte trupul fiindcă niciodată nu se vroia aşa... se vroia mamă, se vroia doar a lui. Dar e prea distrusă de cînd a plecat... şi nu se vrea salvată.

    Mîine o să se trezească iarăşi cu el în cap... sperînd că şi el se trezeşte la fel de gol după ce îşi murdăreşte trupul cu altele... sperînd că într-o bună zi... o să se regăsească.

soul beat: http://www.youtube.com/watch?v=0eMgNYnQr1I&feature=related