Întotdeauna am crezut că dacă o să înghit
sec plecarea ta şi despărţirea noastră o să treacă mai uşor... Întotdeauna
credeam că să mă ţin în frîu e o dovadă a faptului că sunt puternică... şi abia
după o lună de cînd nu mai eşti mi-am dat seama că e dovada laşităţii mele.
Mi-e frică, iubite! Mi-e frică să îmi amintesc cum stăteai dimineaţa pe
cealaltă jumătate a patului şi mă aşteptai să mă trezesc, cum îmi plimbam
vîrfurile degetelor pe spatele tău, relieful corpului tău și a sufletului tău pe care îl sfinţeam
cu toate speranţele şi visurile mele şi cum obişnuiai să îmi strîngi cu buzele
lacrimile de pe obraz – Mi-e frică că o să mă doară într-atît de mult încît nu
o să mă pot ridica cu săptămînile din pat, şi chiar dacă mi-aş ridica trupul –
nu aş mai putea niciodată să îmi ridic sufletul.
Mi-am cumpărat tocuri de 11 la plecarea ta, azi mă împiedic şi în sandale. Sunt
atît de pustiită încît orişicare grijă cîtuşi de mică îmi moaie genunchii. Se
pare că m-am supraapreciat. Se pare că am eşuat. Se pare că te iubesc. Deşi
habar nu am cum poţi să iubeşti bărbatul care sărută sîni străini, care în
plină conştiinţă te lasă singură în drum, în mijlocul tuturor promisiunilor
sale şi se îndreaptă către o oarecare Ea sau Ele.
În fiecare seară bat tastatura laptopului
tot mai enervată, pierzîndu-mi tot mai mult din răbdări, de parcă aş alerga cu
degetele, cu frazele după tine încercînd să te opresc din noul tău drum şi să
te întreb: De ce ? De ce te-ai rătăcit în aşternuturi străine, iubite? De ce
eşti rău cu mine, scumpul meu? De ce nu ne mai facem planuri pentru viitor,
viaţa mea? De ce te-ai îndepărtat atît de mult de mine, jumătatea mea?
Şi ştiu cu siguranţă un lucru: Dimineaţa, în
oricare pat nu te vei trezi, nu o să mai aştepţi trupul de alături ca să se
întoarcă către tine, ci înainte ca să îi memorizezi prea mult parfumul pielii o
să te îmbraci şi o să pleci. O să trînteşti atîtea uşi în urma ta încît o să
uiţi cum e să rămîi. Nu o să rătăceşti prin aşternuturi, iubite – O să
rătăceşti prin tine. Nu o să trînteşti pur şi simplu uşi, o să cauţi mereu să
mă izgoneşti pe mine din corpul tău, din sufletul tău, din
mintea ta, din speranţa ta de viaţă.
Să fii fericit, iubite. Mă mîndresc cu faptul că am rămas. Mă mîndresc cu faptul că am iubit şi că iubesc. Mă mîndresc cu faptul că am crezut în tine şi mă mîndresc că am vrut copiii de la tine – 3 negreşit. Mă mîndresc că am ştiut să dau totul şi chiar mai mult. Mă mîndresc că mi-am aşternut sufletul sub trupurile noastre în timp ce se iubeau. Mă mîndresc că am plîns alături de tine cînd plîngeai şi mă mîndresc că am putut să îţi ascult toate visurile pe care azi le realizezi atît de ambiţios. Mă mîndresc că te-am cunoscut înainte să fii ceea ce eşti azi. Mă mîndresc de faptul că am putut să gust cea mai gustoasă mîncare: o bucată de chiflă împărţită în doi în parc. Mă mîndresc că te impuneam intotdeauna să îmi cînţi din chitară – ca să nu uiţi de muzica ta, de tine însuţi oricît de sus nu vei zbura. Mă mîndresc că anume tu ai fost calea către mine însumi
Mă mîndresc că am fost totul dincce nu o să fii tu niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu