octombrie

     De cînd ai  plecat a murit ceva în mine. E octombrie. De 5 luni încerc să găsesc Cuvintele şi să scriu ceva, dar le-ai luat cu tine. Te-ai îmbrăcat cu ele toate ca să nu îţi fie frig cînd treci prin vînturile schimbărilor şi m-ai lăsat singură, dezgolită. Ai luat totul odată cu tine – promisiunile, inelele despre care îmi vorbeai atît de încrezător, copilul căruia i-am inventat şi nume, viitorul pe care ştiai cert că o să îl parcurgem împreună, strunele de chitară care tremurau între degetele tale făcînd să vibreze şi sufletul din mine – şi atunci scriam. Am urlat de durere de atîtea ori... acum e doar o durere mută, surdă, obosită de propria existenţă. Am zeci de documente word inundîndu-mi desktopul laptopului, intitulate: Termina asta, Înca puţin, Text nou nefinisat, Termină asta 2, Termină asta 5, Încă puţin 4, Text nou nefinisat 5 – nu pot să termin nimic din ceea ce scriu, nu mai pot ajunge către mine cînd scriu, nu mă mai aud cînd scriu – De cînd ai plecat a murit ceva în mine.

... Revin. Revin continuu către locurile unde am iubit... şi Te caut, Mă caut, Îl caut.

Acum probabil că eşti în aşternut cu ea, o ţii de mînă, probabil că vă vorbiţi, probabil că rîdeţi în hohote, probabil că îi mărturiseşti din visurile tale mari, probabil că îi promiţi că o să rezistaţi, că o să coexistaţi, că o să fiţi împreună pentru totodeauna, iar eu – eu revin către locurile unde te-am ţinut de mînă, unde ne-am vorbit, unde am rîs în hohote, unde mi-ai mărturisit din visurile tale mari, unde mi-ai promis că o să rezistăm, că o să coexistăm, că o să fim împreună pentru totdeauna, unde ni se dizolvau trupurile într-un amalgan de speranţă, unde mi-am odihnit fiinţa obosită de viaţă pe umărul tău, unde mi-ai fost cel mai bun prieten şi cel mai tandru amant, unde ne părea că cea mai mare fericire din lume e să ne avem unul pe celălat, unde ne eram destui cînd nu aveam bani sau planuri pentru ziua de mîine – stăteam întinşi pe o pătură în mijlocul unei păduri şi se oprea tot universul şi timpul odată cu respiraţia noastră cînd ne pierdeam unul în celălat – cînd ne regăseam. Unde îl descopeream pe Dumnezeu veghindu-ne.

   Astăzi mă întorc înapoi către promisiunile tale – să le aud măcar ecoul care devine tot mai vag odată cu trecerea timpului. Mă plimb prin locurile unde le-ai împrăştiat: sfinţind cu ele fiecare milimetru din iarbă, fiecare colţ de cer şi bucăţică din trupul meu – le ascund pe sub mînici lungi şi blugi ca tatuaje de prost gust de care nu mai pot scăpa, îmi ascund trecutul fiindcă astăzi tu îl negi atît de mîndru şi mulţumit de sine pe al tău.

Ieri l-am căutat pe Doamne – Doamne şi L-am găsit singur, abandonat de ambii, rătătcind ca o fantomă prin livada plină cu meri pe jumătate dezgoliţi de frunze galbene ( timpul trece, iar eu rămîn – mi-am zis deîndată cum am observat cît de mult s-a schimbat livada ). Am închis ochii ca să nu îmi scape lacrimile şi L-am rugat să ia toată durerea din mine, de parcă acel loc unde te-am iubit atît de mult mi-ar fi altar de rugăciune, l-am rugat să o rupă din sufletul meu şi să mă ajute să mă trezesc dimineaţa eliberată, fiindcă nu mai pot să trăiesc cu atîta ură-n mine.

... şi plecînd spre casă m-am gîndit: " Tu mai vii, oare, să îl cauţi pe Dumnezeu după ce pleci dimineaţa din aşternutul ei ? "

http://www.youtube.com/watch?v=X-oJ3khVrdI&feature=youtu.be