acolo.

....dacă aş reveni la acea secundă,acea zi sau acel loc nu ar fi nimic decît o mare pustietate....Toate casele ar fi dărîmate,cu pereţi surupaţi şi presuraţi împrejur...cu iarbă galbenă-uscată şi cer plumburiu...Aceal loc ar fi atît de departe,pierdut în timpul deja trecut,încît şi vîntul ar uita unde se află şi de aceea nu se aude hoinărind prin spaţiu...E absolut nimic...Ca şi fiece secundă care trece...E gata,e deja consumat...Nu te poţi rîntoarce în trecut şi găsi culori,culorii vii şi puls,numai în cazul în care hotărăşti să-ţi laşi inima trecutului şi să trăieşti în continuare în lipsa de culori...
Mă reîntorc zilnic în speranţa de a regăsi măcar ecoul unor voci...dar de fiecare dată e tot mai linişte,tot mai mort...timpul e tot mai tăcut şi-mi povesteşte tot mai puţine...Există unele imagini care ne marchează în viaţă,asta pînă cînd nu se întîmplă o metamorfoză în interiorul nostru care le neagă importanţa...sau pînă cînd timpul nu hotărăşte asta...Intru într-o cameră şi găsesc acolo o fetiţă cu părul creţ şi blond,culcată pe o canapea,şi ascunsă pînă la ochii gigantici şi albaştri într-o pătură,iar lîngă ea o bătrînă aşezată pe un scaun,cu o basma bej cu flori mărunte şi negre şi chipu-i grijuliu...povestindu-i o legendă...Mă aşez turceşte pe poadea de fiecare dată între ele,nu mă observă niciodată,şi privesc...ascult...Înainte totul era atît de sătul de culori şi de nuanţe şi de lumină...treptat totul devine cenuşiu şi vocea bătrînei devine tot mai vagă...azi urmăresc un film mut alb-negru în care doar ochii copilei au rămas albaştri-sticloşi şi pătrunzători...am ascultat cu atenţie atunci se pare că...şi totuşi uit...
Mă reîntorc la unele momente pe care le-am îngheţat...şi plimbîndu-mă prin coridorul pustiu al şcolii,în ziua de 20 mai 2010 văd doi tineri...cu frunţile sprijinite una de alta...el prinzîndu-i suav tîmplele între mîinile sale...Fac cercuri împrejurul lor...dintr-o parte părul ei blond şi al lui întunecat,aproape negru,se privesc destul de interesant în contrast...şi un lucru mă reţine de fiecare dată...expresia feţelor lor,atît de diferită...ochii lui închişi şi completaţi cu buze arcuite într-un zîmbet cald şi ai ei strînşi şi pierduţi în suferinţa mută a chipului...Mă aşez turceşte şi privesc moleculele de praf din aer oprite între ei,scăldate în lumina soarelui lui mai,şi pe măsură ce îi privesc milimetru cu milimetru aud inima bătîndu-mi tot mai tare în piept,de parcă ar fi regăsit fericită ceva...Îmi aplec fruntea şi oftînd îi spun:"Ştiu,micuţa...ştiu...".Pînă ce,din toată experienţa de a trăi e unica imagine de acest gen la care mă întorc de fiecare dată cu şi mai mare dor...de aceea poate şi culorile îi trec mai greu...
Uneori pur şi simplu avem nevoie să ne întoarcem...fie chiar şi la dărîmături,să ne luîm cîte o pietricică în buzunar şi să sperăm că în viitor o să întîlnim imperii...







on my wave :

http://www.youtube.com/watch?v=IBJCZo-H3e4