suflet

Ştii cum e să te trezeşti în dimineaţă şi să înţelegi că eşti pustiu? Ştii cum e să ţi se lărgească pupila de frica că te-ai ucis?! Ştii cum e să te trezeşti în dimineaţă şi primul lucru pe care să-l faci e să plîngi ? Să plîngi fir-al naibii! Să plîngi fiindcă nu mai e suflet în tine! L-ai ucis,l-ai zdrobit cu realitatea asta titanică odată cu renunţarea la cel mai mare vis al tău : Să fii tu însuţi.
Mi-e dor de el...Mi-e dor de zilele lungi şi leneşe de visare,de pulsul,de viaţa din vene! De meditaţie,de observarea detaliilor şi de pasionala căutare a fericirii ! De momentele în care putea să răsară spontan un surîs pe faţă fiindcă am priceput frumosul din jur! Fiindcă viaţa a trecut prin suflet şi el i-a răspuns! Ca în clipele alea în care stai tolănită pe iarbă urmărind cum cad florile de cieş deasupra ta,scăldate în lumină...şi tu inspiri dulceaţa...Acum totul s-a redus la o simplă existenţă biologică. Nu mai e suflet în mine nici măcar pentru ca să fiu depresată! Nu simt nimic...nu mai sunt nimic...din cauza fricii de a-mi urma visele...Aerul pe care îl inspir şi-a pierdut tot gustul...Nu mai e aer...e pur şi simplu 20,95% oxigen, 0,03% bioxid de carbon şi 78,09% azot...Uhhh...Cum să mă regasesc,oare?

......
Stau întinsă pe beton...Îmi plimb vîrful degetelor prin el,închid ochii şi de la amintiri atît de vii simt fire subţiri şi verzi mîngîindu-mi epiderma,strecurîndu-se printre ele...zâmbesc.
Şi brusc răceala betonului devine suportabilă,şi brusc inima în piept se aude cum bate timidă,parcă nu dă crezare nici ea la ceea ce simte pielea,de aia e precaută...Simt cu prin venele reci curge rapid sînge fierbinte! Simt cum în cap mi se strecoară amintirea nopţilor de nesomn şi de eliberator scris,amintirea zorilor de lumină pe care le întîlneam cu o ceaşcă de cafea la geam în plin etuziasm,amintirea cerţilor cu viaţa! –revolta,durerea,analiza,rebeliunea...Amintirea ochilor verzi...da! a ochilor verzi...a liniei cefei,a fiecărui milimetru din faţă şi am impresia că îmi plimb lin şi suav virful nasului şi buzele prin ea...îmi dau lacrimi,lacimi fierbinţi...în numele unei regăsiri,"eşti aici!" aş striga în plină durere,dar îmi muşc buzele şi mă alint în continuare cu tine...Îţi prind faţa între mîini regăsind în ea tot ce am nevoie! : inspiraţia,setea de viaţă,şi inima prinde curaj! O aud! Îmi strigă! Şi pe măsură ce îmi pierd degetele în părul tău negru şi des,văd...Văd cum în abisul din pieptul meu izbucnesc mici scîntei de lumină,agresiv şi îndrăzneţ! "El e! El e!" strig euforică,şi nu-mi pot stăpîni rîsul isteric de fericire!
Te privesc în ochi,în culoarea care mă renaşte şi îi şoptesc reflecţiei mele perfecte în plin tremurici :"el e..."...
Mă cuprinzi spontan sufocîndu-mă în forţa braţelor tale,îmi cuibăresc chipul în umărul tău şi scînteiele devin flăcări! Flăcări care izbucnesc sălbatic! Şi eu îmi încălcesc braţele în jurul fiinţei tale de frica animalică de a-ţi da drumul şi de a te pierde din nou!fiindcă tu...mă renaşti...
Am început să observ din nou împrejur existenţa timpului...îţi imaginezi,am început chiar să îl aud? Creierul s-a trezit dintr-un somn lung şi greoi şi acum pricep de mii de ori mai intens fiece sunet,fiece culoare,fiece trăire! Şi sunt fericită!
Mă vezi atît de vie şi de agitată şi încerci să mă linişteşti...Îţi apropii buzele de urechea mea şi îmi spui blînd : "Cişşş....Aici...acum o să fie bine",şi fir-al naibii! Nu ştiu de ce! Dar la auzul vocei tale,am avut impresia că totul e atît de real : regăsirea,renaşterea! Încît am deschis ochi...Şi totul în jur nu era decît umezeală,frig şi beton...Simţeam adrenalina,inima care dă gata să se spargă! Bătăile tot mai rapide şi mai rapide,pereţii care îi crăpau încet! Mi se dilată pupila de frică într-atît de mult încît ai impresia că ochii nu-mi sunt albaşti,ci negri! Încerc să te caut înebunită,dar nu te găsesc şi inima e aproape gata să cedeze! La un moment de descurajare îmi ţintesc ochii la încheietura mîinii drepte....Cicatricile lungi,late şi urîte pe lîngă venele verzui-albastre...Şi atunci amintindu-mi de mine i-am şoptit inimioarei:"Gata,micuţa...gata...Cişşş...viaţa ne iubeşte..."....Ideea morţii,salvarea de ea mi-a dat iluzia că trăiesc pentru un motiv...şi inimioara a înţeles...Liniştindu-se şi bătînd acum calm pentru a menţine cîtuşi de puţină sensibilitate în mine,în amintirea ispititoare a scînteiei m-am ridicat şi am pornit în căutarea ta....