...

Stă moartă în ploaie...Aşa se crede,aşa se simte...Unicul lucru care-i mai aminteşte de faptul că e vie e răceala picăturilor de ploaie care se izbesc de ea...înseamnă că pielea îi este încă fierbinte...înseamnă că viaţa nu i s-a stors de tot din trup...înseamnă că starea ei poate fi definită cu certitudine ca epuizare sufletească.
Pe al ei îl simte acum lipsit de orice lumină sau vibraţie.Probabil că e primul om care a reuşit să şi-l omoare.În prezent nu prezintă nimic decît o cutie goală cu ochi mari,albaştri şi sticloşi.Privirea absentă îi denotă marele doliu...Nu mai e nimic înăuntru...Acum e în aşteptarea morţii fizice,e în dorinţa nebună a ei!
Dar ce a făcut-o să-şi ucidă sufletul?Sufleţelul pe care şi-l alina înainte de culcare spunînd:"Ai răbdare scumpule" sau dojenindu-l mai des decît alintîndu-l:"Nebunule!Unde te-ai avîntat?!","Gata sufelţelule,gata,te rog nu mă mai duce nicăieri".
Îl iubea şi îl ura deopotrivă.I se părea adesea că se lupta cu el,dar dat fiind faptul că el era esenţa ei n-avea încotro şi-i urmărea vibraţiile care o orbeau,o asurzeau şi o amuţeau.Sufletul o arunca în furtuni,în deşert,în dezamăgiri,în disperări.Aripile nu o ascultau niciodată!Ascultau vocea aceea vagă din piept,iar zborul o umplea de o îmbătătoare euforie.Se avînta în cele mai nemiloase stihii ale vieţii,se aventura în noi speranţe,noi dureri,iar apoi se trezea undeva în mijlocul nimicului rănită,însîngerată,cu coaste rupte,fără aripi şi îl certa,îl blestema lăcrimînd.
Dar apoi tot el o salva...Tot el îi tămăduia rănile,tot el îi oprea hemoragiile şi promiţîndu-i că va fi bine îi creştea aripile şi o avînta într-un alt zbor.
Un copil!Un copil jucăuş şi naiv era sufleţelul meu!Mă trezea la viaţă şi mă omora.Îmi aducea zîmbete şi lacrimi.Şi o făcea de atîtea ori încît pînă la urmă s-a epuizat.Nu ştiam să-l refuz şi astfel l-am lăsat să moară.
Cît de mult mi-aş dori acum să mă avînte într-un alt zbor.Cît de mult aş vrea să pot vărsa o lacrimă sau să arcuiesc capătul buzelor într-un surîs.
Îl strigam într-un timp,dar în piept răsuna doar ecoul propriei voci înspăimîntată de marea pierdere.L-am strigat pînă mi s-a uscat în gît de tot...L-am strigat mult timp mărturisindu-i iubirea şi fiind eu de data aceasta cea care îl încuraja să se aventureze...Degeaba...
Nu există nimic mai greoi în interiorul pieptului decît nimicul.Inspirînd aerul auzi cum şuieră înăuntru...Pustiu...
N-ai putere să te ridici sau să te gîndeşti la ceva...Dominat constant de durere...Nu mai e nici măcar rost în revoltă,în supărare...
Pur şi simplu stau în aşteptare să mor...