Poveste de iarnă

Nu ţin minte să-mi fi tăiat venele,
Dar încheieturile oricum sîngerează,
Şi nu ţin minte să-mi fi curs lacrimile
Dar chipul ud ître genunchi se îngreunează.

Ţin minte doar o poveste
Ce-n cap aievea-mi răsuna...
Şi cum pe neprins de veste
Gîndul aripa-mi mîna...
Şi fiecare cuvînt al ei îmi dădea putere,
Şi mă făcea să-naintez sfidînd orice durere.
Povestea mi-a promis fericire,
Cu fulgi de zăpadă calzi şi vînt cu miros dulce,
Mi-a promis linişte în tărîmul ascuns în neştire,
Mi-a spus să închid ochii,"Inima ştie unde te duce..."
Nebune aripi,nebune!
Nicicînd nu le-am văzut aşa să bată...
Le zgîriau crengile copacilor înalţi şi le smulgeau din pene,
Prostuţul suflet...Crtezut-a că lumescul poate să-l străbată...
Crezut-a că poate fi iubit şi să iubească,
Crezut-a că poate zări lumina cerească...
Crezut-a că poate destinul să îl mintă,
Că poate scăpa de mirosul cenuşii visului ars,
Dar înaintînd triumfaşă în zarea infinită
N-am dat de nimic mai presus de nimicul rămas...

Agonie în piept,prostească dezamăgire!
Ma pierd în ciudă,în sete şi mintea e tulbure...
Nu ţin minte să-mi fi tăiat venele,
Dar încheieturile oricum sîngerează,
Şi nu ţin minte să-mi fi curs lacrimile
Dar chipul ud ître genunchi se îngreunează.