Verde

S-a aşezat în faţa lui,şi-a desfacut puţin picioarele şi şi-a ridicat fusta de mătase mai sus de genunchi.L-a privit înecată în lacrimi de parcă interogîndu-l plină de umilinţă şi milă de ceva.. " De ce?....".A început să repire mai des şi mai lacom astfel încît aerul care-i umplea în întregime pieptul îi punea în evidenţă sînii prin care se strecurau grabite lacrimile căzute de pe obraz.Şi-a ridicat piciorul şi şi-a sprijinit tocul de marginea scaunului lui...A făcut un efort să îl împingă dar nu reuşi...Întreaga scenă a agoniei ei nu i-a provocat lui nimic decît un surîs cu colţul drept al gurii,surîs şmecher şi şarmant...
Înebunită a luat o lamă de jos,şi-a îndreptat-o spre venele mînii stîngi şi a strigat plina de revoltă cu ochii de un verde suculent ieşiţi din orbite
-Mă tai! Mă tai firal naibii!Mă auzi?!Mă auzi,Vita?!
Bărbatul s-a aplecat leneş deasupra ei,îi apucă capul,pletele dezordonate si văluroase,tîmplele traspirate,şi o sărută pe frunte,apoi coborî lent pe nas şi în final îi sărută încheietura subţire,albă şi plină de cicatrici..Apoi şopti suav...
-Ochii iţi sunt mult prea plini de mine...Taie-te...Nu o să trec...Eşti supărată pe mine...Dar mă iubeşti...Pînă o să-ţi însureze părul ăsta moale,şi trecu cu degetele prin el,şi pînă o să ţi se încreţească toată pînza asta de pe tine,şi îşi plimbă mîinile pe pielea ei de la talpă pînă la linia subţire a gîtului ei...
Izbucni într-un plîns isteric,îşi pirduse braţele în jurul umerilor lui mari...Şi pe cînd el îşi întoarse faţa să o sărute,ea scoase un urlet plină de supărare şi trecu rapid cu lama peste încheietură...Dar ochii oricum i-au rămas verzi...Şi pe măsură ce trecea timpul,deveneau doar mai luminoşi...Chiar după ce se tăia...
Oricum...Iubim viaţa.































Un mare P.S (ca sunt si oameni care nu prea pricep filozofie)

Barbatul e o metafora,nu il luati ca un personaj direct .Think about it ;)

Martirul

Am facut un pact...Am facut un pact cu Dumnezeu...I-am promis ca o sa indur viata si El mi-a promis un loc rezervat in Rai.Baga-mi-as piciorul in Rai!Mi-as deschide acum venele chiar si cu riscul de a pleca in flacarile iadului! Fiecare gura de aer pe care o iau imi incetineste tot mai mult pulsul din mine,imi umple singele cu depresie neagra si viscoasa care fierbe in mine,se ridica la creier,imi atrofiaza simturile si lasa doar durerea. Inainte daca pentru a supravietui ramineam singura cu constiinta mea,si ma iscodeam si ma rasuceam si ma desfaceam in zece pentru a ma intelege,a ma alina si a ma incuraja sa traiesc mai departe,acu Eul din mine a murit...A ramas un cadavru alb cu ochi mari,albastri si sticlosi...Pustie...Pustie ca si gloata de Pustietati din jurul meu...Instinctul turmei ma mina sa merg inainte,inainte prin foc,prin sticla groasa si pisata,inainte prin spini...Si nu ma intreb de ce,si nu incerc sa ocolesc si nu imi pasa...Daca a ramas ceva omenesc in mine probabil ca e posibilitatea de a ma bucura...Bucurie neagra si sadica..."Lasa...Data viitoare poate ma tai mai tare si o sa singerez mai mult si poate in sfirsit o sa mor!Uita cita sticla mai e inainte!"

Nu am nevoie de Rai...Am nevoie de Tine.

Miere

Asezata linga geam priveam cerul rosind la imaginea trupului meu gol abia de invelit intr-un cearceaf subtire.Aerul rece al diminetii lui august imi mingaia linia subtire a gitului coborind lent pina la coapse si ma imbratisa intr-un tremurici,ba nu! In mici salturi ale corpului meu fierbinte la sarutarile matinale ale vintului...

Ceasca fierbinte de cafea sta pe o masuta alaturi de mine...Imi strecor prin aer lent degetele si ating cu virful lor portelanul fierbinte si mi le scald pe suprafata lui cu un chip visator...Visez ca dimineata asta sa nu treaca niciodata,visez la absoluturi poetice,scap cite un gind filozofic si spre propria mea uimire,din nou ajung cu gindul la el...De frica inspir involuntar si zgircit aerul in mine si simt de parca spini minuscului de gheata mi-ar gidili traheea,iar apoi plaminii...Pufnesc intr-un ris puternic si euforic,imi sprijin capul de genunchi,si pe cind mi-l ridic simt cum soarele rasarit grabit pe cer,imi taie cu o lama de raza galbena ochii...Pina aici mi-au fost scurtele clipe de miere,viata si fericire...

Stelute

Stau pe o margine de lume…Pe un deal inalt,mai aproape de cer ca sa pot trage in piept mai multa lumina virginala a lunii...Pustie si atit de linistita sunt...Mai tacuta ca iarba am lasat celulele si moleculele trupului meu alb sa se amestece cu cele ale aerului din jur..Eu sunt tot ce cuprinde si ce n-o sa cuprinda niciodata ochiul...
Stapina asa cum sunt,imi inalt privirea catre stelele de sus,imi intind jucausa mina catre ele si le impart...Imi las mie astea mai micute,iar tie iti daruiesc gigantii,astrii,boturile grandinoase de lumina de pe cerul negru de atlas...Tu ai mai mare nevoie de ele...Eu m-am deprins deja cu bezna...Tu meriti lumina,tu meriti fericirea si meriti sa stii ca ai sa cazi intr-o groapa sau ca ai sa-ti tai genunchiul intr-un virf ascutit de piatra...Fie-ti drumul mai luminos ca al meu...Caci al meu o sa fie cu adevarat sumbru cind o sa vad piatra si o sa indur zbuciumul din mine si panica in incercarile de a o ocoli...In bezna te-am intilnit si pe tine...Si nu imi poare rau...Caci daca imi era calea mai luminoasa cu siguranta ca te ocoleam...De aceea sunt vesic recunoscatoare intunericului...