sâmbătă, 26 octombrie 2013

Inele

    Bărbaţii care-şi scot inelul a doua zi după ce ne-am întîlnit, 
sperînd că nu voi observa – Măgulită, sincer ! Dar totuşi jignitor compliment pentru propria-i demnitate !
  Acelaşi lucru se referă şi la bărbaţii care nu au inel, dar îşi ascund femeile în dosul inimii, în fundul ( curu’ ) sufletului sau în spatele imaginii de burlac cuceritor !Cred că partea cea mai urătă e cînd în dosul ăla, al inimii, se adună praf, iar femeia se obişnuieşte grav deja şi îl inspiră adînd pe plămînii săi de parcă ar fi cea mai proaspătă gură de aer...
        Nu vă scoateţi inelele, bărbaţilor, pentru mine.
    Să fi fost eu în locul vostru, plecam acasă şi scoteam de pe femeia lîngă care sunt rochia, tricoul sau blugii, îi priveam preţ de cîteva secunde trupul dezgolit, dezgolindu-mi şi conştiinţa odată cu ea, iar apoi făceam dragoste – ca cel mai sincer dialog pe care l-am fi putut avea vreodată, în care ea să mă întrebe: Mă mai iubeşti ? Iar eu să găsesc exact răspunsul adevărat, să mă regăsecs pe mine.
... şi dacă mi-aş da seama că tot ce am avut e rece şi e mort demult, dar mai presus de atît – că într-adevăr nu se doreşte sau nu se poate de făcut nimic, aş îngenunchia în faţa ei, i-aş cuprinde strîns genunchii şi aş mulţumi-o pentru faptul că m-a iubit cum n-a ştiut alta să mă iubească, fiindcă iubirea fiecărei femei e unică asemenea însăşi femeii. I-aş săruta sînii şi mi-aş cere de zeci de ori scuze că nu am putut să fac ca pe sfîrcurile ei dulci să curgă lapte de mamă în loc de stropi din saliva mea – că nu mi-a ajuns curaj ca să o vreau mamă a copiilor mei ca să îi pot împlini menirea, aş ispira adînc în mine mirosul părului ei, al parfumului ei cu care mă trezeam pe nări dimineaţa de dor în primul an al nostru – ştiind că o să-mi mai fie dor de el cînd o să-mi frînga vreo femeie inima... iar într-un final i-aş fi sărutat palmele cu care mi-ar fi plesnit obrazul mult prea gros în accepţiunea ei jignită, îndurerată, frîntă.
Şi abia după... aş fi privit de cîteva ori inelul auriu ca pletele domnişoarei de alături, l-aş fi rotit de sute de ori pe deget, aş fi inspirat de mii de ori mirosul parfumului ei în mine, mi-aş zădărî moralitatea în cel mai sadic mod, şi aş fi încercat să îmi ridic privirea către ea doar ca să mă asigur că m-am pierdut prea mult descernămîntul, pe mine însumi... ca să îmi asum responsabilitatea să mai ascult şi să mai trădez o dată visele unei femei.

miercuri, 16 octombrie 2013

Suflet

Stă întinsă pe jos deja de 2 zile...
Neajutorată, abandonată, frumoasă... Rochia pe care am purtat-o cînd te-am văzut ultima oară.
Am ingnorat-o. Am îcercat să o uit, jur ! Fiindcă am ales-o cu atîta grijă pentru tine...

Am trecut de zeci de ori pe lîngă ea... Îmi tăia şi respiraţia şi vederea. O ocoleam... Pînă astăzi... Cînd noaptea e iarăşi prea liniştită, şi de sigurătate nu am ce să-i fac decît să dau cu nasul de sufletul meu... Întîlnirea pe care o evitam de cîteva zile bune...

   Mă apropii tiptil de ea, îngreunată, rănită, pustiită şi mi se face milă de ea... Găsesc la întîmplare un cuier subţite, şi o ridic încet – e atît de greoaie. Mătasea densă, lungă, de un albastru profund se întinde, se prelinge elegant în aer, iar cristalele decolteului se încîlcesc uşor între ele... Şi simt de parcă mi-aş ridica sufletul în braţe după ce l-am lăsat cîteva ore să zacă la pămînt... Cred că nu am vrut să aud cum o să strige memoria ultimilor noastre ore.
   Îmi apropii grijulie capul de stofa subţire şi încerc să descălcesc cristalele, dar pe nas mă izbeşte violent mirosul tău şi scap lacrimi pe obraz... Mirosul tău încălcit cu notele modeste ale parfumului meu care îţi place atît de mult. Mirosul tău care mi-a vandalizat decolteul, broderiile, fiinţa. Cred că a rămas acolo după ce m-ai îmbrăţişat fiindcă tremuram toată din cauza certurilor noastre, cînd îmi sărutai speriat umerii ca să mă linişteşti puţin, cînd poate ţi-a părut puţin rău pentru ceea ce ai făcut.
Mi-am dorit atît de mult ca rochia aceea de gală să ne fie aşternut de dragoste, nu cimitir.
    Îmi întind braţele către cuier şi şterg cu mătasea plină obrazul umezit, îmi strecor degetele prin ea şi cobor lent în genunchi ca băratul care mîngîie coapsele femeii iubite... Jos rochia miroase a ploaie. A frunze şi a asfaltul umezit pe care l-am măturat cu ea cînd îmi tremurau genunchii şi mă sprijineam de braţele tale... Şi nicidecum nu pot înţelege de ce s-a terminat aşa...
    E şifonată, pute a amintiri, e frîntă, şi stă ca un cadavru agăţată de o bucată de fier... Mă întreb dacă aş avea vreodată curaj să o îmbrac pentru alticineva ? Dacă aş vrea să spăl odată şi pentru totodeauna mirosul tău de pe ea cînd doar asta mi-a mai rămas de la tine ? Dacă aş mai putea vreodată să îmi umplu sufletul ăsta cu speranţă ?
Mă întreb ce nu ţi-a fost destul ? Mă întreb dacă ai văzut cumva împrejur alte rochii mai frumoase ? ( şi rochii ). Mă întreb cînd ai încetat să iubeşti sufletul ăsta al meu ?
    O îmbrăţişez strîns şi îmi învelesc trupul cu ea – îmi iau rămas bun de la tine. O ascund undeva prin dulap şi pe măsură ce încui uşa dulapului cu cheia simt cum creşte un gol în mine.

Adorm cu gîndul că într-o bună zi o să găseşti cheia, o să găseşti şi rochia ( cînd poate o să uit că am avut-o vreodată ) şi o să mă rogi să o mai îmbrac încă o dată pentru tine.


http://www.youtube.com/watch?v=C0nEvTKM6UA