Cămaşa lui

   Se întîmpla în toamnă... pe cînd soarele căzuseră pe asfalturi – tot soarele.

   Era dimineaţă... şi m-am trezit în cămaşa lui. Cred că mă îmbrăcaseră seara în ea cînd m-am cuibărit în braţele lui şi i-am spus că mi-e frig.

M-am luptat să înfrîng lenea dulce, să mă ridic din pat, iar după m-am făcut comodă la geam, purtînd cămaşa lui...

   Cămaşa albă, şifonată, largă, pe care se încălcea parfumul lui şi parfumul meu ( pe care tot insistă întotdeauna să îl port ) într-un deliciu olfactiv – cămaşa noastră.

Pe sub cămaşa lui înfloresc şi se îmbujorează vîrfurile sînilor pe care i-a sărutat şi pe care a adormit de mii de ori, sînii pe care îşi culca obosit capul şi buzele sale năşteau viitorul nostru atît de detaliat descris, atît de viu, atît de real. Pe vîrfurile alea rozovii s-au odihnit toate: şi prăbuşirile şi visurile sale.

Pe sub cămaşa lui sunt şi visurile mele, visurile pe care le protejează el de viaţă, de ghinion şi de supărările mele cînd mai că le-aş da cu piciorul – şi atunci vine el, îmi îmbrăţişează gleznele, mi le sărută şi îmi şopteşte " Mai rabdă... "... Mă cuprind jucăuşă, îi strîng şi mai mult cămaşa de pielea mea şi îi aud vocea în cap: " Mai rabdă... ".

   Pe sub cămaşa lui nu doare, pe sub cămaşa lui găsesc răspunsuri, pe sub cămaşa lui subţire e atît de cald, că tot te gîndeşti că n-a mai rămas nici o frunză pe copaci afară... Pe sub cămaşa lui pielea mea îi strigă numele, şi tot ce e mai bun în mine creşte doar pe sub cămaşa lui: speranţa, grija, iubirea, dăruirea de sine, fiindcă doar sub ea sufletul meu se simte în siguranţă.

... şi nu cred că există o femeie mai frumoasă decît cea care dimineaţa se alintă, se dezmiardă, înfloreşte, prinde viaţă  în cămaşa bărbatului său.

http://www.youtube.com/watch?v=Dxk0f8uKHaI

Inele

    Bărbaţii care-şi scot inelul a doua zi după ce ne-am întîlnit, 
sperînd că nu voi observa – Măgulită, sincer ! Dar totuşi jignitor compliment pentru propria-i demnitate !
  Acelaşi lucru se referă şi la bărbaţii care nu au inel, dar îşi ascund femeile în dosul inimii, în fundul ( curu’ ) sufletului sau în spatele imaginii de burlac cuceritor !Cred că partea cea mai urătă e cînd în dosul ăla, al inimii, se adună praf, iar femeia se obişnuieşte grav deja şi îl inspiră adînd pe plămînii săi de parcă ar fi cea mai proaspătă gură de aer...
        Nu vă scoateţi inelele, bărbaţilor, pentru mine.
    Să fi fost eu în locul vostru, plecam acasă şi scoteam de pe femeia lîngă care sunt rochia, tricoul sau blugii, îi priveam preţ de cîteva secunde trupul dezgolit, dezgolindu-mi şi conştiinţa odată cu ea, iar apoi făceam dragoste – ca cel mai sincer dialog pe care l-am fi putut avea vreodată, în care ea să mă întrebe: Mă mai iubeşti ? Iar eu să găsesc exact răspunsul adevărat, să mă regăsecs pe mine.
... şi dacă mi-aş da seama că tot ce am avut e rece şi e mort demult, dar mai presus de atît – că într-adevăr nu se doreşte sau nu se poate de făcut nimic, aş îngenunchia în faţa ei, i-aş cuprinde strîns genunchii şi aş mulţumi-o pentru faptul că m-a iubit cum n-a ştiut alta să mă iubească, fiindcă iubirea fiecărei femei e unică asemenea însăşi femeii. I-aş săruta sînii şi mi-aş cere de zeci de ori scuze că nu am putut să fac ca pe sfîrcurile ei dulci să curgă lapte de mamă în loc de stropi din saliva mea – că nu mi-a ajuns curaj ca să o vreau mamă a copiilor mei ca să îi pot împlini menirea, aş ispira adînc în mine mirosul părului ei, al parfumului ei cu care mă trezeam pe nări dimineaţa de dor în primul an al nostru – ştiind că o să-mi mai fie dor de el cînd o să-mi frînga vreo femeie inima... iar într-un final i-aş fi sărutat palmele cu care mi-ar fi plesnit obrazul mult prea gros în accepţiunea ei jignită, îndurerată, frîntă.
Şi abia după... aş fi privit de cîteva ori inelul auriu ca pletele domnişoarei de alături, l-aş fi rotit de sute de ori pe deget, aş fi inspirat de mii de ori mirosul parfumului ei în mine, mi-aş zădărî moralitatea în cel mai sadic mod, şi aş fi încercat să îmi ridic privirea către ea doar ca să mă asigur că m-am pierdut prea mult descernămîntul, pe mine însumi... ca să îmi asum responsabilitatea să mai ascult şi să mai trădez o dată visele unei femei.

Suflet

Stă întinsă pe jos deja de 2 zile...

Neajutorată, abandonată, frumoasă... Rochia pe care am purtat-o cînd te-am văzut ultima oară.

Am ingnorat-o. Am îcercat să o uit, jur ! Fiindcă am ales-o cu atîta grijă pentru tine...

Am trecut de zeci de ori pe lîngă ea... Îmi tăia şi respiraţia şi vederea. O ocoleam... Pînă astăzi... Cînd noaptea e iarăşi prea liniştită, şi de sigurătate nu am ce să-i fac decît să dau cu nasul de sufletul meu... Întîlnirea pe care o evitam de cîteva zile bune...

   Mă apropii tiptil de ea, îngreunată, rănită, pustiită şi mi se face milă de ea... Găsesc la întîmplare un cuier subţite, şi o ridic încet – e atît de greoaie. Mătasea densă, lungă, de un albastru profund se întinde, se prelinge elegant în aer, iar cristalele decolteului se încîlcesc uşor între ele... Şi simt de parcă mi-aş ridica sufletul în braţe după ce l-am lăsat cîteva ore să zacă la pămînt... Cred că nu am vrut să aud cum o să strige memoria ultimilor noastre ore.

   Îmi apropii grijulie capul de stofa subţire şi încerc să descălcesc cristalele, dar pe nas mă izbeşte violent mirosul tău şi scap lacrimi pe obraz... Mirosul tău încălcit cu notele modeste ale parfumului meu care îţi place atît de mult. Mirosul tău care mi-a vandalizat decolteul, broderiile, fiinţa. Cred că a rămas acolo după ce m-ai îmbrăţişat fiindcă tremuram toată din cauza certurilor noastre, cînd îmi sărutai speriat umerii ca să mă linişteşti puţin, cînd poate ţi-a părut puţin rău pentru ceea ce ai făcut.

Mi-am dorit atît de mult ca rochia aceea de gală să ne fie aşternut de dragoste, nu cimitir.

    Îmi întind braţele către cuier şi şterg cu mătasea plină obrazul umezit, îmi strecor degetele prin ea şi cobor lent în genunchi ca băratul care mîngîie coapsele femeii iubite... Jos rochia miroase a ploaie. A frunze şi a asfaltul umezit pe care l-am măturat cu ea cînd îmi tremurau genunchii şi mă sprijineam de braţele tale... Şi nicidecum nu pot înţelege de ce s-a terminat aşa...

    E şifonată, pute a amintiri, e frîntă, şi stă ca un cadavru agăţată de o bucată de fier... Mă întreb dacă aş avea vreodată curaj să o îmbrac pentru alticineva ? Dacă aş vrea să spăl odată şi pentru totodeauna mirosul tău de pe ea cînd doar asta mi-a mai rămas de la tine ? Dacă aş mai putea vreodată să îmi umplu sufletul ăsta cu speranţă ?

Mă întreb ce nu ţi-a fost destul ? Mă întreb dacă ai văzut cumva împrejur alte rochii mai frumoase ? ( şi rochii ). Mă întreb cînd ai încetat să iubeşti sufletul ăsta al meu ?

    O îmbrăţişez strîns şi îmi învelesc trupul cu ea – îmi iau rămas bun de la tine. O ascund undeva prin dulap şi pe măsură ce încui uşa dulapului cu cheia simt cum creşte un gol în mine.

Adorm cu gîndul că într-o bună zi o să găseşti cheia, o să găseşti şi rochia ( cînd poate o să uit că am avut-o vreodată ) şi o să mă rogi să o mai îmbrac încă o dată pentru tine.


http://www.youtube.com/watch?v=C0nEvTKM6UA

sub bărbia ei

 Cred că cel mai frumos lucru care poate exista pe lumea asta sunt sînii unei femei... Sînii pe care îşi odihneşte căpşorul mic cît un pumn întredeschis copilul după ce şi-a încălzit stomacul cu laptele dulce al mamei, sînii de care îşi lipeşte strîns urechea bărbatul cu sufletu-i îngenunchiat de iubire - acum îngenunchează cu obrazul. Sînii lîngă care adorm nepoţii - întregindu-i menirea.
   Acolo, pe sub bărbia ei, e leagănul vieţii, al pasiunilor tulburătoare şi a celei mai profunde linişti.

… şi uneori mă întreb... dacă ai rămas în viaţă.

 Cît de mult te-ai schimbat de la ultima oară cînd ţi-am strivit buzele, de ţi-a sîngerat sufletul, într-o sărutare ? Dacă mai ţii minte cum miroase pielea mea... fiindcă adesea seara mă trezesc de amintirea aromei pielii tale – de dorinţa nebună de a te cuprinde ! Dar nu te mai găsesc...
Mă întreb dacă a mai fost viaţă după mine... Fiindcă în tot răstimpul ăsta de cînd te-ai hotărît să pleci nu mai ştiu ce a fost pentru mine... Probabil doar un reflex repetat continuu: inspiră, expiră, inspiră, expiră... Nu am mai îndrăznit să visez decînd ai plecat... Sunt cadavru.
Mai ştii cum obişnuiai să îmi strîngi lacrimile de pe obraz cu guriţa ? Cum îţi netezeam spatele cu vîrfurile degetelor, cum îmi răspundea pielea ta cu fiori ? Mai păstrez şi astăzi fiorii tăi pe buricile degetelor mele...
Şi cît de frumos zîmbeai... Mai ţii minte cît de frumos zîmbeai cînd îmi promiteai: Pentru totdeauna ? Mai ţii minte cum se încălcea trupul tău în jurul trupului meu, cum se ancora de el cînd ne era prea dor unul de celălalt, cum ne înghesuiam în paturi mici care ne erau destule ? ... şi cît de liniştit era.
Ce ştii tu din toate şi cîte te-ai forţat să uiţi ( pierzîndu-te prin trupuri străine ) ?
Inspir... expir.

 http://www.youtube.com/watch?v=FZ5WFXdJzmc

Unde eşti ?

Cum îţi miroase pielea şi care-i glasul sufletului tău ?

Unde ţi-s mîinile în care să pot să îmi odihnesc speranţa

obosită...

Pieptul pe care să-mi pot culca capul şi visele greoaie,

iar pe tine să nu te doară ?

Cum o să-ţi recunosc chipul după ce m-a durut atîta ?

Să fii răbdător cu mine,

dacă o să-nţelegi înaintea mea că Tu eşti.

https://www.youtube.com/watch?v=AZNwIxHiA1M

Dimineaţă

Cum e, oare, să te trezeşti în fiecare dimineaţă lîngă bărbatul pe care îl iubeşti ?

   ...somnoroasă, cu pleoapele încă greoaie, să îi cauţi mîna şi să simţi cum ţi-o prinde el pe a ta – el care te găseşte întotdeauna, el lîngă care nu ţi-e frică să te pierzi... Să deschizi larg ochii şi să îl zăreşti privindu-te liniştit, zîmbindu-ţi fiindcă te-a aşteptat să te trezeşti.

   Cum e, oare, să te tezeşti în fiecare dimineaţă lîngă bărbatul care vrea copii de la tine ? Bărbatul care nu îţi consumă pur şi simplu trupul, care nu se pierde pur şi simplu în el, ci bărbatul care vrea să-l umple cu viaţă, care s-a depăşit pe el însuşi şi nu te vede doar ca amantă, ci şi ca mamă... Bărbatul care găseşte toate răspunsurile şi tot sensul vostru în mijlocul trupului tău.

   Cum e, oare, să te trezeşti în fiecare dimineaţă avînd alături bărbatul lîngă care nu doare ?! Bărbatul care o să verse o lacrimă pentru tine înainte ca tu măcar să îţi înţelegi durerea...

Cum e, oare, să te trezeşti în fiecare dimineaţă lîngă bărbatul pentru care eşti destulă ? Bărbatul care e împlinit prin tine...

Cum e,oare, să te joci cu vîrfurile degetelor pe buzele celui care ţi-a promis că nu o să renunţe niciodată la tine, pe buzele celui care ştii că o să-şi ţină promisiunea ?

Cum e, oare, să te strivească dimineaţa în îmbrăţişarea lui, şi să simţi durerea asta dulce în oase chiar şi atunci cînd e departe ?

Cum e, oare... chiar să rămînă pentru multe, multe dimineţi ?

http://www.youtube.com/watch?v=FvfXE90Cocg

Cine e " Iubitul " ?

Cine e " Iubitul " ?

" Iubitul " este acea fiinţă, de sex masculin, culoarea ochilor variind între albaştri, căprui, verzi, ba chiar negri – cu un gradient încă mai divers, vocea căruia este considerabil mai îngroşată decît a ta – şi totuşi atît de caldă, organismul căruia are considerabil mai mult testosteron decît al tău, suprafaţa corpului a căruia – considerabil – are mai mult păr decît tine.
 ... şi totuşi, dicţionarul explicativ al limbii române defineşte cuvîntul " Iubit " ca fiind omul Care este foarte drag cuiva, pe care cineva îl iubește; drag. S. m.și f. Persoană care este în relații de dragoste cu o altă persoană; amant, amorez, ibovnic, drăguț. Dar axîndu-ne anume asupra substantivului de gen masculin, am mai completa explicaţiile din dicţionar în felul următor:
"Iubitul "… este bărbatul pe care atunci cînd îl pierzi în mulţime, îl cauţi cu ochii speriaţi ca de copil, şi deîndată ce îţi ia pe neprins de veste mina – zîmbeşti larg cu o euforică uşurare.
" Iubitul " este bărbatul a cărui mâini, oricât de dură nu le-ar fi pielea, întodeauna o să te mîngîie cu tandreţe desăvîrşită… A cărui obraz oricît de ţepos nu ar fi, oricum o să-l vreai lipit de obrazul tău, şi dacă îşi mai mişcă jucăuş capul – tu mereu o să rîzi zgomotos sau o să te prefaci niţel supărată ca el să te poată săruta… fiindcă " Iubitul " e deopotrivă drăgăstos şi puternic, fiindcă " Iubitul " o să-şi permită să fie unori slab în braţele tale, să-şi ia puţin răgaz la pieptul tău, fiindcă " Iubitul " e cel care găseşte în tine liniştea…
" Iubitul " e bărbatul care ştie să iubească în tine tot ceea ce n-au putut iubi alţii – sau tu. " Iubitul " e bărbatul căruia îi sfîşie inima lacrimile tale, şi e bărbatul care într-adevăr se simte vinovat pentru ele – chiar şi cînd nu este.  " Iubitul " e bărbatul care o să te îmbărbăteze în pornirile tale, în visurile tale, şi care ştie cu certitudine că o să fie înconjurat de grija şi mila ta maternă cînd e prăbuşit.
 " Iubitul " nu trebuie să ascundă de tine că s-a prăbuşit. Iubitul e cel care găseşte înălţarea prin tine. " Iubitul " e cel mai sincer prieten şi cel mai darnic amant. " Iubitul " e cel care te îmbrăţişează şi… trece: durerea, grija, oboseala.
" Iubitul " e cel care seara te cuprinde în somn, de frică să nu te fi pierdut şi căruia chiar îi place să gătească dimineaţa pentru tine. " Iubitul " e cel care întodeauna o să vrea să facă dragoste cu tine, indiferent că porţi rochia aia după care e înnebunit şi tocuri sau ghete şi maioul de ieri… fiindcă pentru " Iubitul " eşti întodeauna frumoasă.
 "Iubitul " este cel cu care sfîrşeşti fiecare ceartă cu " te iubesc ", şi care mereu o să-ţi amintească acel " te iubesc " în momentele în care te aştepţi mai puţin: în stradă cînd aştepţi transportul public, cînd stai la coadă ca să îţi plăteşti facturile, în mijlocul unui spectacol la teatru sau cînd vii să-l vizitezi la serviciu – Şi de fiecare dată o să o spună sincer, sărutîndu-ţi după asta urechiuşa…

Pauza

Imi cer iertare tuturor cititorilor...
Spre marea mea uimire constat si eu ca nu am mai postat nimic de vreo 3 luni :( Dar din cauza unor circumstante noi aparute cred ca o sa neglijez " Confesiunile " mai mult timp ( imi vine greu uneori sa respir, nemaivorbind de tastarea butoanelor ca sa mai inventez si sensuri si cuvinte )... Imi iau o pauza...
Pina la urmatorul solilocviu,
Fiti fericiti.



Augustina

" 26 de ore de după... " sau " Teoria celor 3 absurdităţi "

  Viaţa în fond este plină de absurdităţi...

  Şi există una, cea mai mare dintre toate: cînd vezi... trăieşti, exişti, respiri, eşti plin de visuri, de speranţe, de planuri pentru viitor, de un mare crez al tău, şi eşti mulţumit de tot ceea ce ai, eşti obişnuit cu tot ceea ce ai şi eşti liniştit în cuibul ăsta al tău clădit timp de ani de zile... pînă într-o zi...  Pînă în ziua în care apare cineva şi îţi răstoarnă violent tot ce ştiai tu despre viaţă, o răsturnare atît de euforică şi de îmbătătoare în acelaşi timp încît trupul tău se alipeşte strîns de trupul celui de al doilea momentan... Descoperi că pînă acum ai trăit de fapt înjumătăţit, şi din culpa Marii Regăsiri şi Marii Reîntregiri tot crezul tău şi toate visurile tale nu mai au nici un rost în sigurătate... Timp de 20 de ani poţi să trăieşti, să îţi doreşti lucruri, să cazi, să te ridici în linişte, şi apoi apare un omuleţ fără de care nu îţi mai poţi imagina viaţa, fără de care nu poţi să îţi mai doreşti lucruri, să cazi sau să te ridici.

   Ei uite, că după absurditatea aceasta mai urmează una...

 Începeţi să creaţi, să procreaţi, să naşteţi, să clădiţi: O mare iubire. Orişicare bariere între voi doi se dizolvă pe zi ce trece tot mai mult astfel încît nu mai există nici un secret şi nici o ruşine în pielea dezgolită sau de gîndul pe care îl purtaţi - Eu sunt tu şi Tu eşti eu.  Cea mai frumoasă etapă a unei iubiri este cea de Sinceră Visare – cînd tot viitorul tău îl asociezi cu trupul de alături pentru care ai făcut o pasiune profundă deja: mâinile care vreai să îţi mîngîie spatele dezgolit pentru totdeauna, guriţa pe care vreai să o poţi săruta întotdeauna, vocea cu care vreai să te trezeşti întotdeauna...  Trupul de alături îţi este cel mai bun prieten şi cel mai tandru amant... trupul de alături promite să aibă grijă de tine, trupul de alături spune că îi place cum miroase pielea ta, trupul de alături îţi aminteşte mereu cît de frumos eşti, trupul de alături are încredere în tine şi trupul de alături te îmbrăţişează cînd eşti prăbuşit – şi aici are loc " Logodna ", marea promisiune a sufletelor voastre de devotament, de iubire veşnică, degetele se încălcesc complicat în palmele voastre strînse şi vă treziţi cu mîinile prinse dimineaţa, vă prindeţi în secret mîinile în stradă şi adormiţi cu ele seara căutîndu-vă ochii de după ele... de parcă între palme aţi ţine jurămîntul, copiii pe care vi-i doriţi în viitor, casa, curtea pentru care deja aţi gîndit amplasarea florilor, şi multe - multe alte seri în care veţi adormi la fel.

  ... Pînă într-o zi... cînd în stradă palmele par să nu se mai intersecteze în aer, cînd gura pe care ai vrut să o săruţi pentru totdeauna devine amară, cînd trupul de alături nu îţi mai promite nimic şi nici nu te mai îmbrăţişează cînd eşti prăbuşit...

      Te doare.

  Te taie în carne şi te întrebi: Cum de s-a ajuns pînă aici ? Iar trupul de alături e mai rece şi mai străin ca niciodată... Aceasta e absurditatea: Cum după o mare iubire poate să urmeze un mare nimic ?

   Te zbaţi, trupul tău se îndoaie în durere şi se dezdoaie în lacrimi... fiindcă s-ar putea să nu-l mai vezi niciodată pe care pe care l-ai iubit atît de mult... Tot gîndul ţi-e doar despre el şi nu-ţi vine a crede că ţi se întîplă... Amintirile care îţi apar în faţa ochilor te storc de viaţă tot mai mult, dar mai presus de toate, nu îţi poţi răspunde la întrebarea: Şi acum ce fac eu mai departe ? De parcă ai fi trăit toată viaţa alături de acel om şi abia acum eşti înjumătăţit... De parcă nu ai fost niciodată sigur... De parcă pînă la venirea lui ai ştiut că anume el o să fie -  Cam gîndurile astea îţi vin în primele 26 de ore de după o despărţire... Mai departe intuieşti doar că o să fie mai rău.

Fiindcă după ce ai iubit atîta, ştii că o altă Mare Absurditate este că o să fie bine...

lutul

Trupul meu capătă desăvîrşire doar în braţele tale... ca lutul în mîinile unui sculptor îndrăgostit de viziunea creaţiei sale.   Între degetele tale se modelează gurguiul dulce al sînului plin, cu mâinile tale îmi rotunjeşti umerii mici, iar gura ta o lasă întredeschisă pe a mea – ca să îţi poţi ascunde sufletul în pieptul meu – în vasul marginile căruia le netezeşti cu sărutări.Cu vîrfurile degetelor treci prin frunte arcuindu-mi sprîncenele şi îmi confesezi emoţionat: " Eşti frumoasă "... apoi îţi cobori năsucul mic pe gîtul meu şi îl pierzi pe la spate – jucîndu-te...Ca să îmi dai culoare, te ridici în vîrfurile degetelor ca să furi din albastrul cerului şi îmi pictezi grijuliu irisul cu el, cu visuri şi cu speranţe înalte – ca să îţi seamăn ţie... şi şopteşti deasupra lor " scumpa ... " ca să le dăruieşti lumină.Mă strîngi uşor de pieptul tău, ca inima mea să audă cum bate a ta şi să înveţe ritmul, iar palmele tale desfăcute larg îmi veghează tandru şi grijuliu spatele. 

 În braţele tale...  trupul meu iubeşte, e cald, e dulce şi e mai viu.


Recital:

http://www.youtube.com/watch?v=jLyJNYzKPeg

AER

peste 2 ani, dupa ce am publicat-o în România, vine si aceasta pe pagina mea de blogg !

  Stau în mijlocul mulţimii şi se adună nori grei şi cenuşii deasupra capului meu...Se mişcă cu toţii împrejur şi sunetul paşilor lor mă înebuneşte....E amplificat de sute de ori în capul meu şi am impresia că imi zguduie creierul...Doar eu stau nemişcată cu mâinile strânse la urechi....Dar nimeni se pare că nu dă o iotă şi nu are de gînd să se oprească....Sunt sadici?...Nu...Pur şi simplu orbi...

  Devine tot mai puţin aer...Am impresia că mi-l fură fiecare om chiar de lângă gura mea...Îl ispiră atât de zgârcit şi răutăcios...Unica muritoare născută fără dreptul de a-l avea în piept...De a-l simţi răcoros cum îi stinge agonia,flăcările,iadul!

  Începe să tune şi muşuroiul de oameni devine tot mai grăbit...Îmi sparge timpanele fi-ral naibii!Se mişcă pe atât de repede încât îmi taie ochii şi încep să sângereze...Se scurg câteva picături pe bluza de mătase gri formînd buline roşii...Şi din mulţime se opreşte o blondă zâmbăreaţă şi dulce zicându-mi"Vai ce bluză frumoasă ai.De unde ai luat-o?"Fir-al naibii de blondă!Nu vede în ce stare îmi sunt ochii...Vede doar bucata aia de mătase pătată cu roşu...N-are nimeni treabă cu sufletul,ci doar cu ambalajul tău...De parcă asta ar fi în secolul 21 suflet...Dar mă rog...Bine că a plecat văzând că nu-i răspund...Dacă mai stătea aş fi plesnit-o..

   M-am aşezat pe nişte trepte reci şi am închis strâns pleoapele....Ferice e cel ce e orb şi surd!Dar oricum rămâne tot mai puţin aer şi agoniei din piept i se mai adună şi sufocarea lentă...Cu ochii închişi visez la o noapte de atlas...Liniştită şi enigmatică undeva sub un nuc cu miros de primăvară...În schimb stau pe beton încercând să-mi stăpînesc durerea...

  Simt cum mi se ridică febra...Încercând să ascund semnele unui boom apocaliptic interior,zîmbesc celor din jur...Începe să plouă...Cu stropi mari şi reci ca gheaţa....Uhh....Ce uşurare!Dar ploaia nu vine singură...Prin zgomotul picăturilor care se izbesc de asfalt şi a paşilor enervanţi se mai aud paşi liniştiţi şi lenţi...Nu se apropie de mine....Dar cred că i-aş fi distins şi la un kilometru distanţă...Sunt diferiţi din păcate..."Nu....te rog...."am spus abia şoptind şi epuizată...Apoi m-am sufocat...Mulţimea mi-a luat tot aerul..."E mai bine aşa... "M-am gândit eu..."Acum o să-i rămână lui mai mult..." .

Eternitate

   

fiindcă am găsit-o prin laptop şi fiindcă îmi place, v-o prezint şi vouă.

  Daca as sti ca maine ar fi ultima zi din viata mea...ca odata cu primile raze ale diminetii,strecurindu-se prin geam o sa-mi pierd suflarea...as vrea ca in acea noapte dinainte,sa adorm in bratele tale...as vrea sa ma tii strins inspirindu-ma in tine cu fiecare git de aer pe care il iai plimbindu-ti fata prin parul meu...As vrea sa imi stringi cit de tare mainile in palmele tale ca sa te simt,ca sa simt prin durere viata care ma iubeste atit de mult deindata ce mi te-a adus ...Ai fi

cuibul meu si altarul meu de ultima ruga...sunetul plaminilor tai flaminzi de mine si a inimii tale care imi striga numele din pieptul tau,mi-ar fi cintece de leagan,amortindu-mi lent fiecare nerv ca sa nu simt dimineata...Linga tine moartea capata un rost...Linga tine ideea mortii ma umple de curaj si fiece lacrima ar fi doar de fericire...

  Incerc sa iti spun ceva...incerc sa iti multumesc pentru pulsul din vene,si tu grabit iti sprijini gura de gura mea si apoi imi saruti coplesit de grija si durere ochii,fruntea...si atunci imi dau seama ca n-ar fi trebuit...micuta de mine...de aia imi aplec capul spre pieptul tau si ascult mai departe cintecul de leagan adormind in promisiunea ta de eternitate, in grandiosul iubirii tale anestezice,fir-al naibii!-in bratele tale: scutul anti-glont,in bratele tale ascunsi de Dumnezeu si de moarte,nu stie nebuna ca am murit demult...dealtfel nu pot explica nici decum atita fericire,atit de straina vietii.Lasa sa vie...o sa gaseasca doar 2 cadavre impietrite de demult...

Brâncuşi - Sărutul

Parfumul

Bărbaţii îşi poartă femeile precum îşi poartă parfumul. Şi astfel:
există parfumuri pe care le ascund după oglindă sau pe care le folosesc ocazional şi parfumuri fără de care nu ies dimineaţa din casă - fiindcă îi completează. 
Parfumuri pentru care au o mare slabiciune şi altele care chiar le displac.
Parfumuri faţă de care îi leagă o amintire caldă şi altele alese ocazional.
Parfumuri pe care se tem să le epuizeze - fiindcă ştiu că e puţin probabil să mai găsească altul la fel şi parfumuri pentru care nu dau o iotă...
În fine, parfumuri mai dulci şi mai uşoare, iar altele mai complicate ca şi percepţie olfactivă...
Există bărbaţi care niciodată nu o să îşi schimbe parfumul, şi îl poartă cu mîndrie ani de-a rîndul - iar asta îi face atît de frumoşi... şi bărbaţi care lunar îşi procură altele...
Bărbaţi care aleg ambalajul şi apoi îşi dau seama că nu suportă mirosul sau cei care obligatoriu o să îşi presoare cîteva picături pe încheietura mîinii, o să-şi apropie nasul şi o să inspire adînc în plămîni mirosul şi cărora nu o să le pese de sticluţă... fiindcă i-a cucerit parfumul.
Relaţia dintre bărbat şi parfumul său o fi una complicată, dar să nu epuizaţi niciodată lichidul din sticluţă dacă nu vă place să-l purtaţi, s-ar putea să-i placă alt cuiva, şi la cît aţi vandalizat pulverizatorul să rămînă vasul gol - goluţ...iar dacă vă place, ba mai mult - chiar iubiţi senzaţia apei parfumate pe pielea dv-stră şi mirosul ei, dacă aţi găsit cu adevărat parfumul care vă place, atunci să îl purtaţi cu grijă fiindcă sunteţi norocoşi

.

mi se invinetesc ochii, iubite, de toate cele pe cite le-am vazut, si buzele - de toate promisiunile tale atit de greoaie.

Abur.

…nu pleca...mai stai, Soare...
Ascunde-te sub cearşeaful meu şi îmbrăţiţează-mă...îmbrăţişează-mă să simt cum îţi patrund razele în fiecare por al pielii mele umplîndu-mă cu viaţă,cu tine,cu mine...Rămîi...Rămîi, Soare, rămîi...
Rămîi ca să-mi frigi buzele şi ca să mă faci abur...în dulcele amor al dimineţii de la amiază,asfinţit şi seară! Să mă faci abur în promisiunea de a mă iubi şi ieri, şi azi, şi mîine, în mîngîierile grijulii şi sărutările liniştite pe frunte, în braţele tale înfometate de mine, în priviea care mă răscoleşte curioasă de parcă ai fi vrut să ştii mai mult decît faptul că te iubesc, în sunetul respiraţiei tale cînd îmi lipesc pieptul de corpul tău...ca să mă încălzesc. Ca să dispar . Ca să mă nasc.

Rămîi.

Femeia.

      Femeia care iubeşte e adesea abordată cu mult scepticism şi analizată la rece – de parcă ar exista o urmă de dubiu în divinitatea puterii sale de sacrificiu, în sinceritatea emoţiei sale, de parcă în secolul 21 nu ar putea să existe aşa ceva... şi ca un mare miracol fiind, gîndirea logică masculină în toată duritatea sa vine grăbită să o descfreze în formule, de parcă iubirea ar fi un dioxit sau un sulfat sau mai nu ştiu eu ce de ceva. Şi nimeni nu se îndură să creadă... Că ea poate iubi mai mult decît iubeşti tu – adică mai mult decît îşi iubeşte ea propria persoană, că ea poate crea din tine universuri întregi ( dilatîndu-şi crezarea, orizontul, speranţa, că e Dumnezeiască: că e într-o continuă naştere, într-o continuă facere – şi din iubirea care este mai face două, din ceea cît dă mai dă dublu fiindcă pe lîngă amantă e şi mamă – fiindcă e de natura ei să multiplice la pătrat ) de aia ajunge uneori ajunge să te sufoce cu psihologia ei complexă, cînd totul e atît de simplu – seara nu ţi-e doar iubită, îţi este  şi doică.

    Mulţi bărbaţi şi-au pierdut suspansul miracolului, a minunii, pe cînd femeia, femeia care iubeşte, creşte întotdeauna minunea în sine.