amintire.

Se apropie lent de mine şi îmi pişcă cu vîrful dinţilor ceafa,spijinindu-şi apoi buzele de pişcătură,coborînd astfel liniştit spre umeri...Simt cum mă inspiră adînd în el şi la un moment dat pare să-mi zică ceva,iar eu închid ochii-în cap răsunîndu-mi o voce total diferită de a lui-alta,antitetică suavităţii lui...Şi îi deschid nedumerită găsindu-l cuprinzîndu-mă strîns în umerii lui...îi simt parfumul,ca deîdată ce clipesc să-mi străpungă nasul alt parfum-mai dulce şi mai discret...Speriată şi confuză îi desfac braţele şi apoi îl găsesc îngrijorat de reacţia mea exact în faţă...Mă priveşte cu ochii cărprui nedumeriţi de parcă întrebîndu-mă implorător:"Am făcut ceva?",şi privindu-i îmi dau seama la un moment dat că acel căprui se dizolvă lent în verde,şi că buzele pline se subţiază,că părul castaniu-deschis se nuanţează în unul tot mai închis şi că apropiindu-se spre mine pentru o sărutare,idee nu am pe cine o să sărut...

if i die young...

Cred că aş vrea să mor tînără...Să nu cunosc ziua de mîine fiindcă ştiu: viitorul e doar derularea trecutului-aceleaşi secvenţe aduse din nou şi din nou şi din nou ca şi un film prost filmat,acelaşi scenariu ieftin,aceeaşi lipsă de imaginaţie...
Ziua de mîine nu îmi promite nimic decît durere...şi atunci nu mai văd rostul să-i simt cîtuşi de puţin parfumul...mai bine îmi adîncesc nasul în puloverul cu guler oranj-pufos şi inspir în mine prezentul eventualului viitor...
Ştiu că mîine n-o să iubesc în toată puterea mea,şi n-o să fiu înţeleasă...(Niciodată înţeleasă,obiect de curiozitate-DA,de precepţie-Dificil/Aproape imposibil...Urasc oamenii care îmi acordă superficialitate şi afirmă că m-au priceput cu uşurinţă...Dacă vezi oglinda străvezie a lacului nu înseamnă că ştii ce se ascunde cu adevărat la fundul lui...) .
Mîine n-o să rîd mai mult şi n-o să plîng mai puţin...Mîine ca şi în orişicare seară îmi voi stropi faţa cu apă rece,mă voi uita la rimelul negru care se prelinge peste obrajii albi şi o să mă urăsc...chiar şi după ce-mi şterg urmele rimelului.
Mîine n-o să mă sui într-un tren,cu un bilet în mînă de pe care să nu fi citit măcar destinaţia şi să evadez...Deşi mîine o să-mi pun căştile în urechi la maxim şi o să mă pierd în oameni şi în mine însumi...
Mîine n-o să plec la 600km ca să cad în faţa crucilor buneilor şi să-mi vărs toate lacrimile pe care le tot ţin în mine,mîine n-o să-l sun pe Sandu ca să-i spun cît de mult l-am iubit,mîine n-o să încerc să număr toate stelele de pe cer şi mîine n-o să mă mulţumesc cu tot ce am scris pînă mîine...
Mîine o să se termine la fel ca şi ieri...Ora 12 de noapte,apucînd epuiază fîşii de păr din cap,muşcîndu-mi buzele,închizînd ochii şi pur şi simplu ascultîndu-mi respiraţia ca să mă asigur că sunt în viaţă...
Sufeltul din mine s-a stins demult...N-a avut răbdare pînă mîine...N-a avut răbdarea să mai asculte o promisiune despre cum o să las dreptul,despre cum o să mă învăţ să cînt la chitară,despre cum o să mă trezesc în dimineaţă şi el o să fie acolo-la marginea patului,aşteptînd în genunchi să mă trezesc...
Aş vrea să ajung să inspir hapsînă în mine aerul de primăvară după ploaie-Să-mi umplu trupul cu CEVA frumos ca pentru ultima clipă pe pămînt şi apoi să-l sting în linişte...N-am ce să mai văd în viaţă...Trăiesc într-o continuă depresie cu care deja m-am obişnuit şi-mi pare naturală...Privesc încheieturile mîinilor şi îmi închipui cum îmi dau drumul sîngelui negru-făcut smoală după 19 ani de asimilare a gunoiului emoţional în mine,şi nu o să mă doară...Ştiu sigur că n-o să mă doară.



















http://www.youtube.com/watch?v=Gu9-5SS8V8M&feature=related

MORTUL.

Îmi strecor lent rochiţa gri pe mine,lăsînd-o să cadă prelingîndu-se pe pielea albă,mă îtind obosită din urmă ca să-mi trag fermoarul lung şi cad epuizată pe patul bombardat cu perne-accesorii bej de diferite dimensiuni si forme...Îmi plimb vărful degetelor prin părul des-auriu,îmi pierd ochii albaştri-sticloşi în podul alb şi mă întreb în şoaptă :"Ce fac...?"...Aş sta aşa pentru totdeauna, ascultînd durerea surdă din mine şi eventual aţipind sub notele ei în simfonie cu bătăile leneşe ale inimii mele,închid ochii şi simt cum se prelinge o umezeală rece pe obrazu-mi drep,trezindu-mă firal naibii mult prea devreme! nelăsînd să treacă măcar 60 secunde de agonie...
Mă ridic nervoasă,expiraţiile-mi devin tot mai sonore,îmi ridic marginea rochiţei,îmi îndrept puţin jartiera neagră,apoi îmi strecor degetele prin tîmple...Sunt muribundă...muribundă...n-a mai rămas un strop de dorinţă,de curiozitate oricît de copilărească sau chiar de pariu cu mine însumi de a ajunge la ziua de mîine...Sufletul îndrăzneşte să moară înaintea trupului-sicriu de lux în arhitectura unei tinere de 19 ani,cu buze mici,de un roz-palid şi pline,încheieturile subţiri ale mîinii, nasul micuţ ,ochi care au adunat tupeist tot oceanul în ei şi o alunică în spatele umărului drept-unica de pe toată suprafaţa corpului ei. Supărată pe naivitatea mea care m-a adus în halul ăsta, pe frica mea de a sfîrşi totul,pe care ar fi trebui să o depăşesc demult,doar laşitatea,doar frica mi-e de vină pentru faptul că mi-am epuizat lumina atît de mult din mine...N-am cîştigat nimic,cu cît mai mult trăiam cu atît mai mult durea...Şi unele lucruri chiar sunt minciuni :"totul o să fie bine...".
Mă tîrăsc practic spre oglindă şi deşi nu se văd, ştiu fîşiile de pe ea- spartă de prea multe ori...
Pe tot obrazul e o linie neagră şi îngroşată,îmi ating vărful arătătorului de cel al limbii în timp ce mă gîndesc cît de mult nu aş vrea să ies pe uşa casei ca să întîlnesc un nou eşec,o nouă farsă a vieţii,un nou obiect atit de nesemnificativ pe lîngă celelalte instrumente de tortură ale ei....În timp ce încerc să şterg linia simt o presiune titanică în piept şi la o împungere ascuţită cad în genunchi ţinînd pleoapele strîns lipite una de alta...În faţa ochilor trec fulgerător de rapid secvenţe din viaţă: îmbrăţişările calde de dimineaţă cu Cristy, cerul roşind la începuturile zilelor de vară, mirosul de vanilie pe care îl ador,primul sărut la care îmi tremurau nebuneşte buzele-de fapt ca şi la miile altele care erau pentru prima oară, adio de la Ana şi Dana la aeroportul din Chişinău, fragmentul ciudat în care Sandu îmi prinsese tîmplele în mîinile sale şi îmi sprijini zîmbind fruntea de a lui şi pomul de crăciun cu beculeţele-i arzînd multicolor în noapţile în care le priveam depresată....M-am ridicat tremurînd,mi-am privit absentă ochii cenuşii-şterşi de culoare şi am şoptit plat :"Gata...s-a dus."

Urăsc.

Privesc în oglindă,în linişte,în prăbuşire,în durere surdă...Îmi întind vîrful degetelor spre chipul pe care îl văd,ochii tulburi şi roşii,pielea murdară de negrul de fard prelins în jurul ochilor şi buzele palide tremurînd uşor...Apoi îmi lipesc palma de el pe suprafaţa oglinzii,căutînd să-l mîngîi..."Cişş...Gata,gata,micuţa...Te rog..." În piept mă mă izbi o greutate dureroasă care-mi blocară plămînii şi în plină disperare am urlat isteric,în violenţă explozivă căutînd să-mi înfing ughiile roz în carnea cefei...Regăsindu-mi chipul şi mai distrus,în grandioasă ciudă mi-am lovit pumnii în oglindă făcînd-o să cadă din ramă în mii de bucăţi...Îmi plimb nervoasă degetele pe toată pilea,pe talie,pe umeri, pe piept căutînd să o rup în mii de bucăţi şi să evadez din trupu-mi mult prea sec de viaţă,de lumină,de fericire- sicriul care mă sufocă!
În schimb,epuizată mă probuşesc peste cioburi simţind cum mi se înfing în carne,rugîndu-mă să se înfigă şi mai mult! Rugîndu-ma să fiu în agonia morţii şi nu în agonia reîntoarcerii la viaţă! În durerea plecarii şi nu a reîntoarcerii! Nu mai vreau să renasc...Oricum de fiecare dată ţip de groază...
Îi implor lui Dumnezeu că dacă există şi mă aude să nu mă mai arunce pe pămînt!Îi jur că nu cerşesc nici un milimetru din Rai,şi cu o frică isterică îl rog :"Numai nu Pămîntul!...Te implor!...Fie Iadul! Iadul să fie!...Numai nu pamîntul..."...
Trec orele şi înţeleg că Dumnezeu a ales viaţa pentru mine...Ridic un ciob de lîngă mine îl întorc ca să-mi văd chipul...Însîngerat şi doborît,citesc pe buze:"Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte..."...La oriznt roşeşte vag soarele ca eventual să se stingă,mă ridic îngreunată de haos ca eventual să cad din nou...Strîng cioburile ca eventual să le mai sparg o dată...Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte...











o confesiune mai veche pentru care am prins curajul postarii abia acum..

" Impresii " din iubire...

• " Imi place cind ma priveste cum urmaresc indurerata rasaritul si nu ma intreaba de ce,imi place cind imi plimb virful degetelor pe chipul lui si nu intreaba de ce,cind imi saruta fruntea fara nici un motiv,cind ne plimbam nasurile pe ceafa si parul unui altuia surizind sau cind stind undeva in multime sau singuri pe aleea din parc si vazind cum inchid ochii-evadez si incep a respira mai des,isi apropie buzele de urechea mea si imi sopteste linistitor :"sunt aici..."...si nu ma intreaba unde am fost..."

• "El se apropie lent de ea, îşi strecură vîrful degetelor pe talia ei şi îşi plimbă vîrful nasului şi a buzelor pe linia cefei ei...iar ea tremura,îşi închidea ochii nu de iubire,ci de durere şi frică,asemenea unui animal mic care se simţi o pradă...
  O întoarse brusc spre el şi îşi aplecă capul să o sărute...
  -Te rog...şopti ea implorătoare...Te rog nu-mi face asta...
  -Dar te iubesc...
  -Nu mă iubeşti...Te joci...îşi plimbă palma pe pieptul lui...îşi luă şuierînd aer în piept şi cu ochi-i albaştri şi tulburi îi privi pe ai lui căprui-înflăcăraţi...Nu mă iubeşti...Eventual ai să te plictiseşti...Ai să te plictiseşti de ochii mei, de buzele mele şi de parfumul meu...Iar eu o să rămîn să te iubesc..."

• "Am auzit despre soare...Cică e frumos...Ai spus că ai să mi-l arăţi...În schimb noaptea de atlas a devenit de cărbune şi mi-ai stins pînă şi stelele...Ia-le! Uite,ţi-ai uiat luna singuratică!...Uite,ţi-ai uitat infinitul de zile pline de visare...Uite, ai uitat iarba moale şi verde şi roua de pe buzele mele...Stai,nu pleca...M-ai uitat pe mine...
  În schimb şi-a luat roua,cică îi e mai mereu sete...;M-ai lăsat într-o cutie de beton armat şi ai scris pe ea:"Pentru mîine.." ... "

• "Pune ceva parfum pe linia gîtului şi îl pulberizează lin pînă la sîni,apoi strecoară puţin pe încheietura mînii stîngi şi apoi o sprijină uşor de cea dreaptă...Schiţînd un zîmbet în oglindă,îşi strecoară degetele subţiri prin părul de culoarea mierii şi iese din casă...Dar gîndul îi este oricum la el...şi o făcea ca şi atunci cînd pleca la el...deşi acum pleaca la altul..."

August. Sh.


http://www.youtube.com/watch?v=N6O2ncUKvlg

lumina fara lumina

Nu stiu sa dau nume durerii care si-a prins radacini in carnea mea acum...Stiu doar ca doare...Si doare si doare...Nu stiu sa o explic, nu-i inteleg inceputul si sunt terifiata de posibilul ei sfirsit...O sa moara si EUL meu odata cu ea? Cit de mult o sa salvez din el? O sa ramin pustie,o sa tinjesc dupa mine insumi, ori materia mea extra-dimensional-umana,din contra, o sa se amplifice?
Stau la priveghile unui mort cu sicriul inchis...Intotdeauna exista posibilitatea ca sicriul sa fie pustiu...Si sper ca e pustiu,sper ca totul e doar in capul meu si ca imi fac griji degeaba si sper ca nu ma mint,ci ca ma linistesc,ma aduc la adevar cind imi spun in fiecare dimineata: "nu o sa ma pierd pe mine insumi...o sa scriu si o s-o fac grandios,cum n-a mai facut-o nimeni niciodata,nu o sa ma pierd pe mine insumi.."...Anume in asa momente simt disperata nevoie de a-mi face tatuajul ala la incheietura mainii stingi- ca sa nu uit de mine insumi ! Ma mai salveaza doza de poezii ale lui Adrian Paunescu de care mai dau seara inainte de culcare cind nu sunt epuizata mortal,ci aproape... Si cartea asta...Simt deja atita incertitudine absurda! Cu cit mai mult se retine cu atit mai dubioasa sunt in privinta ei desi in trecut abia asteptam clipa! In criza de identitate am ajuns sa neg tot ce am fost, ba nu..." sa neg" e prea dur spus...sa uit. Si doare!...
E ciudata dorinta de a vomita sufletul din mine...Ma culc si ma trezesc cu ea...Ma uit in oglinda si imi privesc ochii incercind sa gasesc in ei un raspuns,dar nu gasesc nici macar lumina...nemaivorbind de un raspuns.

Uhh...Abia astept vacanta de iarna!- sa am timp,timp pentru meditatii...Timp pu pretioasa literatura-singe al organismului meu! Sa am timp sa traiesc si sa analizez fiecare particula si molecula a existentei,a vietii si sa nu le respir in mine in graba pu ca am de invatat la ceva ce urasc! As putea parea adolescentina dar nu sunt! Si nu mi-e frica sa o spun desi ar putea suna cliseic(banal) si pompos : dar am ajuns in starea filozofului care nu mai poate filozofi, a scriitorului care nu mai stie sa jongleze cu cuvintele, a omului care nu stie sa aspire...vegetez din cauza aripilor smulse vulgar si mult preamatur din carne...noroc ca mai am o vaga fisie de memorie despre ce prezinta ele...Vreau sa zbor desi am uitat cum se face...Si o sa zbor!


"Nu o sa ma pierd pe mine insumi..."

triumful !

" a miia definitie a vietii pe care v-o propun! :D "

Viata e cind cineva se chinuie 20 de ore sa te nasca…Si urmatorii 20 de ani o invinuiesti ca a facut-o….Viata e cind privind rasaritul nu iti dai seama de importanta lui si cind cunosti apusul visezi la rasarit…Viata e cind mor toti imprejurul tau si tu regreti ca ai uitat sa le spui cit de mult i-ai iubit...De fapt viata e despre a nu spune celor iubiti ca ii iubesti si a spune ca ii iubesti pe cei care nu merita...Viata e despre cautarea asidua a luminii...Cind lumina era intotdeauna exact in "intunericul" tau.....Tot ce trebuia sa faci e sa te indragostesti de el...Simplu...Doar ca pe nimeni niciodata nu il duce capul...Viata e despre adevaruri care ucid si minciuni care salveaza...E ironica...Cred ca mereu a fost asa...Viata e despre dorinta isterica de a transforma realiatatea intr-o amintire si despre regretul ca amintirea nu mai e o realitatea...

Viata are miros de zahar ars…Adica dulce si afumat....adica nu e perfect.Emmm....Viata e alcatuita exact din doua culori :gri si roz...Sigur ca una o domina pe cealalta..dar asta nu insemna ca nu e loc pentru cea de a doua...Doar ca e asa...Mai raruta...De aia cred ca e si foarte scumpa...De aia cred ca cautam pe parcursului intregului timp cit respiram caldarea aia cu vopsea roz...sa ne vopsim peretii intr-asa fel incit sa ne ajunga pina ni s-or raci picioarele ! Fericirea Absoluta...Pfff...Povesti...Pff...Ce copii mai suntem !...Dar cine a spus ca copiii nu pot avea dreptate? : )

Dar cel mai important lucru e ca...Viata are un termen limita...Din pacate...De aia(se adreseaza celor foarte rationali in viata) nu vi se pare total irational sa o epuizam pur si simplu asa ? De ce sa nu iubim orbeste,de ce sa nu sarim cu parasuta,de ce sa nu ne pornim in calatorii in jurul lumii de unii singuri ?Ce ?E periculos ?? Hmmm....Intreb asta cu un zimbet larg pe fata : Dar care e rostul sa traiesti...daca pina la urma mori intreg ?Poate ar trebui totusi sa lasam inima aia sa crape si parasuta aia sa se deschida in aer... ? : D

Revenind incet la vers...

1. Sinucidere.

Tu,tu n-ai ştiut să ierţi
Cînd ţi-am iertat eu atîtea!
Şi n-ai ştiut să îmi promiţi
Cînd ţi-am promis atîtea...

Tu n-ai ştiut să te ridici
Deîndată ce eu m-am ridicat,
Şi te-ai axat pe drumuri mici
În timp ce eu grandiosul l-am căutat!

Tu n-ai ştiu să-mi dai o şasă,
Şi eu atîtea ţi le-am dat...
Ţi-am scris un bileţel lăsat pe-un colţ de masă:
"Să ştii,viaţă- te-am căutat..."...

2. -

“ Deschide-ti ochii”
Si i-am deschis…
“Da-ti drumul lacrimii”
Si obrazul fierbinte mi l-am stins…

Pling luptatorii nascuti sa piarda
Pling si ateii care au ajuns sa creada...
Si oricit s-ar parea ca viata e zadara
Ironic…Gasesti lumina doar cind e noapte-afara.

Si luptatorul se bucura de lupta
Si nu cauta sa mai cistige
Si ateul ajuns sa se roage in soapta
Multumeste...Si nu cauta sa mai explice...

Indragostiti...De viata.

p.s : A fost greu dupa multa proza! :D