Poveste de iarnă

Nu ţin minte să-mi fi tăiat venele,
Dar încheieturile oricum sîngerează,
Şi nu ţin minte să-mi fi curs lacrimile
Dar chipul ud ître genunchi se îngreunează.

Ţin minte doar o poveste
Ce-n cap aievea-mi răsuna...
Şi cum pe neprins de veste
Gîndul aripa-mi mîna...
Şi fiecare cuvînt al ei îmi dădea putere,
Şi mă făcea să-naintez sfidînd orice durere.
Povestea mi-a promis fericire,
Cu fulgi de zăpadă calzi şi vînt cu miros dulce,
Mi-a promis linişte în tărîmul ascuns în neştire,
Mi-a spus să închid ochii,"Inima ştie unde te duce..."
Nebune aripi,nebune!
Nicicînd nu le-am văzut aşa să bată...
Le zgîriau crengile copacilor înalţi şi le smulgeau din pene,
Prostuţul suflet...Crtezut-a că lumescul poate să-l străbată...
Crezut-a că poate fi iubit şi să iubească,
Crezut-a că poate zări lumina cerească...
Crezut-a că poate destinul să îl mintă,
Că poate scăpa de mirosul cenuşii visului ars,
Dar înaintînd triumfaşă în zarea infinită
N-am dat de nimic mai presus de nimicul rămas...

Agonie în piept,prostească dezamăgire!
Ma pierd în ciudă,în sete şi mintea e tulbure...
Nu ţin minte să-mi fi tăiat venele,
Dar încheieturile oricum sîngerează,
Şi nu ţin minte să-mi fi curs lacrimile
Dar chipul ud ître genunchi se îngreunează.

În oglinda

-Salut...
-Salut!
-Tu cine esti?
-Hmm...Eu? Păi...mi se spune Fericire...
-Dar eşti hidoasă...
-Şi cine ţi-a spus că eram frumoasă?De fapt sunt diferită...Pentru tine poate că sunt hidoasă,pentru alt cineva nu...
-Dar...
-Cişş...Întinde-mi mîna...Vezi...Pune-ţi mîna pe obrazul meu
-Eşti caldă ... :)
-Acum respiră aerul...
-Dar nu ştiu să respir....:(
-Respiră copilă....
-E dulce...
-Vezi...Doar că de acum înainte eşti muritoare...Ţi-ai pornit ceasul atingîndu-mă...
-Nemernico! De ce?!
-Fiind că ai şi tu dreptul la mine!
-Opreşte ceasornicul...
-Nu,nu pot...Tre' să plec...
-Nu!Nu pleca! De ce pleci?
-Ca să nu treacă secundele,zilele,anii degeaba.Caută-mă!
Şi m-am trezit cu o oglindă gigantică în faţă în care îmi vedeam tot trupul şi o lacrimă prelingîndu-se pe obraz...Am zîmbit...Am înţeles...

Pasiune pentru umbre

Intotdeauna in viata mea ma indragosteam doar de umbre.E mai usor asa...Nefiind bine definite le defineam eu cu viziuni idealiste si perfecte asupra personalitatii lor gen :e amuzant,e intelegator,e destept,e sarmant etc. etc. etc.Ca pina la urma toate sa se contopeasca cu exteriorul,fizicul,imaginea mea de vis : inalt,brunet,ochii verzi,sprincene dese bine arcuite,zimbet strengar....Si nu le nascoceam eu pe toate,ca printr-o minune toate umbrele se interescau ca si aspect fizic...Aspectul pe care il ador atit de mult la un barbat...
Dar e foarte bine s-ar fi gindid o fata.Fizicul e exact ‘your best dream ‘ si personalitate e exact cum ti-l doresti…Mda…Aici e problema:”exact cum ti-l doresti”…Problema cu umbrele e ca de fapt niciodata nu ajungi sa le descoperi esenta,adevarata personalitate…De aia incepi a nascoci,sau a vedea exact ceea ce vrei sa vezi.Dar cum naiba sa nascocesti va intrebati logic ?Nu, nu e nimic de tipul stai tolanit pe canapea si ti-l imaginezi oarecum,e umpic mai complicat.Ii deduci personalitatea din discutii,concluzionezi... Si gresit de cele mai numeroase cazuri :)
Se spune ca noi ne repetam propriile greseli fiiind ca ne place sa facem asta...recunosc imi place sa ma indragostesc de umbre fiind ca am impresia ca detin controlul.
Acu va intrebati firesc :Care umbre ?Care-i faza cu umbrele ?Explic :Umbre sunt personalitati pe care le cunosti superficial dar pe care le iubesti cu toata intensitatea(caci asa esti predispus spiritual,predispus spre intensitate emotionala).
Ca si concluzie pot sa aduc o metafora :Sa ne imaginam ca ai o bucata de pinza alba de o forma perfecta si incepi a picta pe ea.Pictezi o adevarata capodopera,utilizezi si combini culorile intr-un mod fascinant,indraznet...Depui suflet si iti reuseste ceva pe atit de uimitor icit iti sporeste dragostea pentru acea pictura...Si pina la urma pictura se distruge de la sine,nu rezista caci pinza se pare ca era de o calitate proasta...Acum constati cine e pinza...Iar sentimentul meu dominant e eterna dezamagire...

If Today Was Your Last Day Lyrics by Nickelback

Am avut una dintre cele mai cumplite depresii recent...M-a salvat un cintec...Mai ales anumite versuri:"My best friend gave me the best advice/he said each day is a gift and not a given right"M-am gindit mult la ele(o sa postez si clipul peste care am dat din intimplare http://www.youtube.com/watch?v=Pe-Eosmk6oE),de fapt de 3 zile imi tot suna in cap...Ma alina intr-un fel si ma motiveaza in a mai lua o gura de aer sa-i zic asa...Ideea e ca cintecul m-a ajutat sa-mi mai dau o sansa...Lovitura dura in fata au fost cuvintele:"not a given right"...A rasturnat cu totul ideea:"Viata mea-fac ce vreau cu ea.Si daca vreau pot sa ma aduc la extreme ale durerii sau ale fericirii...Pot sa ma distrug sau sa ma renasc"In depresii deobicei ne distrugem...Mi-am dat seama ca viata intr-adevar nu e un drept pe care poti sa ti-l violezi tu insuti...Ideea ca ar fi un dar ma motiveaza sa o continui frumos,si sa lupt pu asta.Gindintu-te ca nu-ti apartine te face sa realizezi ca nu poti sa o stilcesti dupa moftul tau...Tre sa ai grija de ceea ce-ti este imprumutat sau daruit:) desi nu tot timpul tinem cont de asta si sunt sigura ca o sa-mi mai repet greseala...Oricum...
Acu la aproape 1 de noapte....Cu versurile astea in cap imi vin tot felul de impulsuri puternice de genul:sa ma duc la persoana aia la care tin enorm de mult si sa-i zic dintr-o suflare totul,iar apoi sa-l sarut cu toata pasiunea si tandretea in acelasi timp.Sa bat la usa prietenilor mei cu care m-am certat si sa-i imbratisez.Sa ies si sa hoinaresc prin orasul nocturn cu masina.Sa-mi cumpar un bilet spre Rio de Janeiro si sa plec pentru o saptamina :) Sau sa parcurg 600 de km pina-n Maramures,si in zori sa fiu la cimitirul buneilor pe care nu l-am mai vizitat de mai mult de un an... Stiu ca dimineata toate impulsurile astea o sa se spulbere cu prima raza de lumina...Si o sa ma trezesc cu toate ideile astea ca si un vis...Si daca o sa am noroc chiar o sa le visez realizate si nu doar la nivelul unei grandioase dorinte...
Sper ca macar unul din impulsurile astea sa reziste ca si intensitate si sa am curajul in zori pe parcursul zilei sa il duc la un bun sfirsit :) Sper sa am experienta sa duc la un bun sfirsit un impuls chiar in momentul aparitiei sale...Imi imaginez ce de-a sentimente as simti in momentul ala...
Imi spuneam mereu ca mai presus de zilele din viata sunt secundele ei...Ma simt datoare fata de sufletul meu sa iubesc fiece secunda...Viata nu e un drept pe care poti sa-l iai sau nu in consideratie...Pina la urma,desi suna banal,dar firal naibii plin de adevar...E un dar...

Adevăruri

Pe cît de rea e lumea
În ea e alinarea.
În patimi şi mulţimea
Găseşte iar salvarea.

Pe cît de scurtă-i viaţa
Îi îndurăm minciuna.
Îi blestemăm şi faţa
Dar o iubim că-i una.


Pe cît de neînţelept e omul,
E totuşi înţelept
Pe cît de ucigaş amarul
Dar îl păstrăm în piept.

Pe cît de sacră rugăciunea
O spunem fără a crede.
Şi omul nu vede minunea,
Nici Domnul nu ne vede...

Da-ne,Doamne,Timp...

Mi-e frică de timp… De cum se scurge el grăbit,
De dimineţile-începuturi care mă apropie de sfîrşit.
Mi-e frică să-l trăiesc şi trăiesc cu frica de a-l pierde,
Căci mama,şi tata şi fraţii este timpul şi mi-e groază a crede
Că şi ei vor scurşi în clepsidra vieţii
Şi deaceea blestem venirea dimineţii....

Timpul nu te-ntreabă dacă ai reuşit în viaţă să iubeşti,
Dacă ai putut să ierţi,să te ridici şi să mulţumeşti.
Timpul nu te-ntreabă dacă ai reuşit viaţa să-ţi trăieşti,
Nu te-ntreabă daca la toate palatele surpate...
Ai putut pe unul să-l reconstruieşti,
Căci timpul este orb şi surd la toate...

Timpul nu ştie ce e asta greutate,
Cu sudori şi cu patimi să le ai pe toate,
Căci timpul zboară fără grijă şi uşor
Deasupra omului,pînă omul înţelege "O să mor.."

Dă-ne,Doamne,mai mult timp şi lasă-l să treacă...
Căci de n-ar fi timpul n-ar avea omul dorinţa minuni să facă!
Dă-ne,Doamne,Timp...Ca să ne-mplinim un rost în viaţă,
Să reuşim,Doamne,să trăim,şi să mulţumim pentru fiecare dimineaţă...

...

Stă moartă în ploaie...Aşa se crede,aşa se simte...Unicul lucru care-i mai aminteşte de faptul că e vie e răceala picăturilor de ploaie care se izbesc de ea...înseamnă că pielea îi este încă fierbinte...înseamnă că viaţa nu i s-a stors de tot din trup...înseamnă că starea ei poate fi definită cu certitudine ca epuizare sufletească.
Pe al ei îl simte acum lipsit de orice lumină sau vibraţie.Probabil că e primul om care a reuşit să şi-l omoare.În prezent nu prezintă nimic decît o cutie goală cu ochi mari,albaştri şi sticloşi.Privirea absentă îi denotă marele doliu...Nu mai e nimic înăuntru...Acum e în aşteptarea morţii fizice,e în dorinţa nebună a ei!
Dar ce a făcut-o să-şi ucidă sufletul?Sufleţelul pe care şi-l alina înainte de culcare spunînd:"Ai răbdare scumpule" sau dojenindu-l mai des decît alintîndu-l:"Nebunule!Unde te-ai avîntat?!","Gata sufelţelule,gata,te rog nu mă mai duce nicăieri".
Îl iubea şi îl ura deopotrivă.I se părea adesea că se lupta cu el,dar dat fiind faptul că el era esenţa ei n-avea încotro şi-i urmărea vibraţiile care o orbeau,o asurzeau şi o amuţeau.Sufletul o arunca în furtuni,în deşert,în dezamăgiri,în disperări.Aripile nu o ascultau niciodată!Ascultau vocea aceea vagă din piept,iar zborul o umplea de o îmbătătoare euforie.Se avînta în cele mai nemiloase stihii ale vieţii,se aventura în noi speranţe,noi dureri,iar apoi se trezea undeva în mijlocul nimicului rănită,însîngerată,cu coaste rupte,fără aripi şi îl certa,îl blestema lăcrimînd.
Dar apoi tot el o salva...Tot el îi tămăduia rănile,tot el îi oprea hemoragiile şi promiţîndu-i că va fi bine îi creştea aripile şi o avînta într-un alt zbor.
Un copil!Un copil jucăuş şi naiv era sufleţelul meu!Mă trezea la viaţă şi mă omora.Îmi aducea zîmbete şi lacrimi.Şi o făcea de atîtea ori încît pînă la urmă s-a epuizat.Nu ştiam să-l refuz şi astfel l-am lăsat să moară.
Cît de mult mi-aş dori acum să mă avînte într-un alt zbor.Cît de mult aş vrea să pot vărsa o lacrimă sau să arcuiesc capătul buzelor într-un surîs.
Îl strigam într-un timp,dar în piept răsuna doar ecoul propriei voci înspăimîntată de marea pierdere.L-am strigat pînă mi s-a uscat în gît de tot...L-am strigat mult timp mărturisindu-i iubirea şi fiind eu de data aceasta cea care îl încuraja să se aventureze...Degeaba...
Nu există nimic mai greoi în interiorul pieptului decît nimicul.Inspirînd aerul auzi cum şuieră înăuntru...Pustiu...
N-ai putere să te ridici sau să te gîndeşti la ceva...Dominat constant de durere...Nu mai e nici măcar rost în revoltă,în supărare...
Pur şi simplu stau în aşteptare să mor...

FERICIRE

Am deschis ochii si lumina mi i-a ars...Doare,ustura...Am impresia ca arde si sufletul in mine!Sa ma fi pedepsit oare cineva prin asta?Sau poate am fost preitimpinata sa am grija de sufletelul meu,ca tot e ce pe dinafara poate sa patrunda inauntru?Am inspirat adic aerul...Prostesc!Prostesc!Prostesc!Acum imi arde si plaminii si simt cum mi-i face cenusa...Asa m-am nascut eu...Astea au fost primele secunde din viata mea...Nu vorbeam...Cred ca nici macar nu aveam nevoie de glas deidata ce scriam...Am invatat astfel ca sufeltul are ceam mai puternica voce...Nu respiram...Am evitat astfel sa-mi intoxichez organismul cu mizeria lumescului sortit pieirii...As fi pierit si eu...Nu vedeam...As fi fost mult prea tentata sa ma alatur desertaciunii din jur infasurata cu foaie de pirita...Nu vedeam...Si astfel am reusit sa ma refugiez in mine si sa ma pastrez intacta,copilaroasa,pura,vesnica...Am reusit sa ma descoper si sa creez infinite...
Totusi puteam sa aud...Unicul fir care ma unea de lumea din exterior...Am auzit despre dragoste,cica era frumoasa si inaltatoare.Cica te umplea de fericire..."Fericire..."Mi-am soptit eu visatoare...
M-am indragostit..
Infinitele s-au redus la un prezent imposibil fara el,s-a redus absolutul la simpla dorinta umana de a-l avea alaturi...E trecatoare dragostea...M-am alaturat desertaciunii...M-am trezit intr-o dimineata si am inceput sa vad...In oglinda pentru prima oara am vazut ca ochii-mi sunt albastri si senini.Am inspirat sfioasa aerul si era dulce si racoros...Iar glasu-mi...era un clinchet,angelic si blind...Dar....Nu mai puteam scrie...Iar in piept nu mi-a mai ramas nimic decit un gol imens...Apoi dragostea a trecut...Brusc cerul s-a intunecat si totul in jur s-a racit si mi-e frig...S-au inalbit buzele,iar ochii au devenit cenusii si tulburi...Cit de mult imi doresc sa ma refugiez inapoi in mine...Dar gata...Nu mai pot!
Distrofierea mea nu a fost o pedeapsa...a fost salvarea mea de care m-am refuzat in numele unui zvon,unei povesti...

vorbim in limbi diferite

Ea: Culmea prostiei,culmea speranţei!Sunt o visătoare pînă la refuz! Cine se mai apucă să reconstruiască un zid din propriile-i dărîmături cu încă mai multă dragoste şi fericire decît atunci cînd l-a construit prima oară din bucăţi drepte de pietere albe tăiate dreptunghiular?Ce aş putea să construiesc atît de entuziasmată din colţuri sau forme lipsite de o bună definire?Şi măcar dacă aş scrie alt nume pe zidul ăla....Dar e acelaşi...Luate-ar naiba...! E tot aceleaşi....Iubite-ar Dumnezeu!Gîndul meu te înjură,iar mîinile îţi mîngîie grijulii chipul.Urăsc inima că niciodată nu mă ascultă...Te urăsc pe tine!Ba nu...te iubesc la nebunie...Iubesc să te urăsc...Urăsc să te iubesc...E pentru tine totul...Ai milă...scumpule...

El: WTF?!...

definitia vietii

Vise,deliruri,sperante,zbucium,desertaciune,lacrimi,suflari incetinite pentru cateva clipe,putere nascuta din urmarirea miracolelor din jur,din admirarea propriei fiinte in oglinda...Viata e mai mult decat o jumatate din noi,e pulsul,e lupta,e lumina,e blestemul,e binecuvantarea,e cautarea propriei meniri pe care o antelegi deandata ce nu mai pui atatea intrebari,deandata ce inspirand aerul din jur simti cum intreaga lume ti s-a adapostit an piept,iar tu te inveti s-o iubesti...

drumul pe care invat sa-l iubesc

Am mers pe cărarea ta…Nu am ocolit nici un obstacol,şi de fiecare dată căzînd şi rănindu-mi genunchii îmi repetam nebuneşte "Te iubesc,te iubesc,te iubesc!..".Îmi îndreptam privirea către ceruri,apoi priveam înlăcrimată drumul lung şi plin de pietre ascuţite…Apoi zîmbeam zării,plecam fruntea şi din nou înaintam…Treceam prin răsărite şi apusuri,prin ploi şi seninătate, căci tu dulce chin-viaţă îmi eşti în vene,în liniile palmei,în priviri,în inimă şi în întreaga mea fiinţă!Încă mai învăţ să-ţi preţuiesc drumul şi să iubesc fiecare colţ oricît de ascuţit al pietrelor…