miercuri, 24 noiembrie 2010

Te respir ca şi cînd te-aş respira pentru ultima oară...te iubesc ca şi cînd te-aş iubi pentru ultima oară...Şi te vreau...Ca şi cînd te-aş vrea pentru ultima oară...
Deschide-mi palma aşa cum făceai de fiecare dată şi strecoară-ţi suav respiraţia prin ea...Iubindu-mă...
Spune-mi că nu există distanţe şi nici destinaţie...că totul e doar în capul nostru şi spune-mi că nu există viitor şi nici trecut,că am stagnat într-un prezent fantom şi etern...Iubindu-ne...
Şi azi e ultima zi şi azi e începutul...Apocalipsa care nu arde,care nu doare,care nu distruge...

Îmi cuibaresc chipul umed în palmele tale,ritmic şi la fiecare secundă renăscînd în sfîrşituri...

http://www.youtube.com/watch?v=q_9sd6kGRuk

luni, 22 noiembrie 2010

Amortita...absolut absenta de la tot ce se intimpla....
cred ca scriu acest textulex ca si scuza fata de mine insumi,imi cer scuze pentru ca mor...N-am scris de saptamini...Si nu vreau sa scriu...Nici macar nu pot...Orice fraza devine absurd de simpla,nu mai pot filozofi,ma doare capul de la simplele incercari...facultatea asta de drept ma epuizeaza,ma stoarce de viata si de lumina! simt tragic lipsa unei doze bune de literatura pu care pur si simplu nu mai am timp...Decit sa postezii porcarii mai bine nu mai postez nimic...Si nu stiu pina cind va dura criza...

Nu pot....nu mai pot! nu simt nimic decit sila! si nu vreau sa mor :( ! nu vreau sa pierd nimic din mine! sunt pe atit de amortita incit nici pu frica nu e loc...O bucate mare de piatra....

si am nevoie de salvare...:(

joi, 4 noiembrie 2010

...

Aerul din încăpere are ceva cu mine....
Se uită larg,se plimbă vîrtej împrejurul trupului meu care capătă o nuanţă tot mai acută de albastru,mă priveşte exct în ochi şi asemenea unui copil mic,jucăuş şi dulce de încăpăţinat îmi zice :"nu!..." Nu vrea să intre în plămîni,priveşte curios cum fuge viaţa din mine şi rîde amuzat cu glasu-i pueril...Îl privesc implorătoare şi abia de-mi întind vîrful degetelor spre el...Acela în schimb se feri dezgustat cu mutriţa-i arogantă,îşi strînsese braţele şi îşi ridică supărat nasul...Oare i-am cerut prea mult?...De ce l-aş fi supărat?...Îşi întoarse chipul spre mine şi a spus bosumflat:"Nu mă meriţi!..."....Fraza îmi răsuna în cap ca un ecou tot mai puternic pe măsură ce creştea o durere insuportabilă în piept... "Nu mă meriţi!..." şi în cap apăru imaginile în care încercam să mă sinucid...Pumnul plin cu pastile de tot felul de culori cărora le ziceam"M&M’s",gîndurile negre care mă trezeau în miez de noapte forţîndu-mă să-mi fac brusc şi nemotivat bagajul...Şi apoi ajungînd la uşă să devin o laşă completă...Implorările de moarte,depresiile...ah,da!Depresiile negre,greoaie care mă afundau în cele mai cumplite,diabolice,întunecate şi demotivante colţuri ale minţii...Dulcile depresii care-mi înălbeau bolnăvicios tenul feţei şi provocau silă la auzul cuvintelor "speranţă","viaţă" sau "a doua şansă"...Ura,ciuda,neputinţa de a înţelege,rebelitatea... "Nu te merit..." a răsunat vocea mea în cap ca şi o concluzie logică a tot ceea ce se întîmpla...Simt cum leşin,dar cineva din urmă mă apucă uşor de umeri şi nu-mi dă drumul să cad...Abia de deschizînd ochii...l-am văzut ca prin ceaţă făcîndu-i nervos semne copilului supărat să se apropie...Apoi îmi sărută îndurerat fruntea şi îl privi cu ochii mari şi verzi(dăruitori de viaţă) plini de severitate...Copilul se apropie docil de trupul meu vînăt şi îmi atinse gura cu vîrful buzelor sale...În următorul moment am respirat adînc,aproape şuierînd de la aerul care-mi dilata plămînii....Am închis ochii lăsîndu-mi nările să se scalde în mirosul aerului proaspă şi după ce trupu-mi însetat aproape se săturase,am desluşit mirosulu unui parfum pe care îl cunoşteam atît de bine,pe care îl iubeam aît de mult...Mi-am ridicat chipul şi era el...El cu ochii săi gigantiţi de un verde intens parcă pictaţi,ochii plini de lumină şi conturaţi cu lacrimi strînse în jurul pleoapelor...nu clipea,mă privea cu chipui-i plin de grijă şi frică parcă cerşindu-mi vocea...Mi-am plimbat,încă obosită, degetele prin şuviţele-i negre şi l-am îmbrăţişat...Şi cu fiecare gură de aer pe care o luam,ascunzînsu-mi nasul în linia cefei lui,îi răspundeam copilului în şoaptă:"Te merit...".

marți, 2 noiembrie 2010

apă

E dimineaţă si mi-e frig...In luna lui octombrie stau undeva intr-o lunca,singura,debusolata,muribundă...Mi-e sec sufletul,lipsit de vibratie,de lumina,de viata! E totusi neobisnuit de intuneric pu o dimineaţă...N-are pentru cine să mai lumineze soarele,n-are cine să se mai bucure de el...Trădătorul...Prevestitorul de sfîrşit...O rază cît de mică! Cît de vagă în semn de încurajare! Se pare că universul a obosit să-şi mai vegheze şi să-şi mai încurajeze copilul...În faţa sfîrşitului şi el e lipsit de orice putere...
Privesc cerul cu ochii înecaţi în lacrimi şi îi şoptesc implorătoare:"Te rog..."...În schimb stelele şi planetele se aranjează sub imaginea unui ceasornic cu doar 5 minute rămase de viaţă..."Trădătoare! Prea mule v-am confesat în nopate..."...
Mi-am coborît privirea în jos şi mi-am fixat-o spre spaţiul gol dinaintea mea...Am ridicat mîna,întinzîndu-mi dramatic degetele şi am şoptit liniştită:"Vin-o....Vin-o...Te rog,Inspiraţie,să vii..."...Ceasornicul universului,ajuns la miazănoapte,a început să bată leneş...Unu...Doi...Şi în gît îmi apăru brusc o arşiţă insuportabilă,îmi arde trupul cu fiece secundă..."Apă..." am spus şuierînd....Am încercat să mă apropii de izvor dar zădarnic...Picioarele au prins rădăcini în pămînt...Mi-am ridicat turbată de panică ochii de la izvor şi am încercat să ţip,dar nu ieşi nimic din mine decît un şuierat mai puternic şi mai ascuţit:"Vină! Vină că mor!"...Nouă...Zece...Nici măcat lacrimi nu am putut vărsa din mine...Nu mai aveam vlagă în trup...Doisprezece...Din nicăieri apăru un vînt şi se izbi puternic de mie suflîndu-mi corpul ca pe o cenuşă neagră...Mii de molecule,de particole împrăştiindu-le împrejur la depărtări imense....Dezgolind o sferă de lumină vagă care abia de pulsa,asemenea becului gata să se treacă,acoperindu-se lent cu ţurţuri de gheaţă....Înălţîndu-se lent spre cerul de cerneală neagră şi odată ajuns în cosmos,izbucni o lamă de lumină albă şi căzu jos,exact în locul unde stăteam eu,sub forma unei stele căzătoare,izbind pămîntul şi făcînd o groapă...

......

Din abisul nopţii se apropia lent o tînără....Cu părul alb,drept şi lung pînă la talpă...Despletit şi plutind leneşă în aer...Cu capetele mîinicilor rochiei ascuţite şi la fel de lungi ca şi mantia...E linişte,nici măcar ea nu se aude păşind prin frunzele uscate de toamnă...Se aprope de groapă,îşi aplecă puţin capul ca să-i măsoare cu ochii adîncimea,apoi îşi aplecă urechea,îşi încruntă sprîncenele şi se concentră parcă dorind numaidecît să audă ceva...Răsări copilăroasă,se uită împrejur şi se grăbi,putind în aer,spre izvor...Găsi o găleată părăsită,îşi răsuflecă mîinicile şi pe încheietura mîinii drepte,pe pielea albă şi fină puteai desluşi tatuat cu o caligrafie graţioasă:"Inspiraţie"...
Umple găleata şi o răsturnă în groapă...Apoi din nou se grăbi spre izvor şi din nou arunca apa în groapă...Şi din nou o umplea şi din nou o deşerta....Şi încet,încet,au început să apară primile sclipiri ale unor raze la orizont...Puţin cîte puţin cu fiecare găleată vărsată în groapă...Şi continuau să răsară....




Te joci cu poeţii,Inspiraţie...Şi uneori ne laşi să murim...Şi tot tu-nebuno...Ne dărui viaţă...