...
stătea tolănită pe canapeaua mică şi în camera mică a apartamentului ardea vag
o lampă poziţionată exact lîngă canapea, şi întunericul o făcea atît de
seducătoare în ochiilui.
Şi-a întins puţin pieptul înainte inspirînd zgomotos
şi lacom aerul îmbibat cu parfumul lui, cu dubiile lui, cu curiozitatea lui "
Ce urmează mai departe ? ... ". Anterior urcaseră scările sperînd la o
simplă partidă de sex cu o necunoscută, fără să bănuiască că ar putea să
primească puţin mai mult- o confesiune.
Şi-a întors
leneş ochii mari şi albaştri către el, îşi pierde degetele albe prin părul
blond zburlit de vîntul lui 25 ianuarie de afară şi îi zîmbeşte uşor, de parcă
numaice a desoperit bărbatul cu umerii laţi, sprincenele dese şi bine arcuite,
buzele pline uşor umezite şi ochii mici căprui, care pedeasupra mai purta şi
cravata neagră şi îngustă lărgită pe pieptul său masiv, în sufrageria
apartamentului său nou.
- - Deci... întrerupse Ana liniştea,
şoptindu-l printre dinţii săi albi.
- - Deci ? părea să afirme Paul schizînd un
zîmbet, urmărindu-i fiecare milimetru al trupului ei care părea să se zbată
lin, fusta rochiei care se ridica tot mai sus făcîndu-i ademenitoare dantela neagră a colanţilor negri, cît de mult şi-ar fi dorit să îşi înfingă unghiile
în ea, să îi rupă elasticul colanţilor şi să îşi urce mîna cître chiloţii ei ca
să le pipăie materialul, să îi strivească sînii plini în palme şi sfîrcul ei
întărit... – nimic mai mult.
- - Frumoasă petrecere de Crăciun, nu crezi
? întrebă Ana în micile sale încercări de politeţe.
- - Crezi că îmi pasă ?
- - Nu, nu cred... şopti Ana zîmbind, atît
de resemnată, atît de împăcată cu tot ce se întîmplă.
- - Eşti o femeie frumoasă, Ana, încerca să
o complementeze Paul cu o curiozitate crescîndă.
- - Din păcate toate sunt, Paul... îi
răspunse Ana cu aceeaşi politeţe şi zîmbi larg.
Şi zîmbetul ăla ! Anume zîmbetul ăla l-a
împins spre păcatul de întreba mai multe... nu înţelegea de ce ar fi zimbit.
Brusc trupul cu care pur şi simplu avea să şi-o tragă căpătă suflet
pe dinăuntru, brusc era plin cu ceva.
- - Atunci ce fel de femeie eşti tu, Ana ?
Ana îşi ridică fruntea către tavan şi
expiră uşurată... de parcă aşteapta întrebarea asta de la cineva... de atît de
mult timp. Îşi muşcă buzele, închiseseră strîns de tot ochii – de parcă ar fi
duruto, iar apoi privi trupul lui Paul ascuns în beznă, muschii pieptorali
încordaţi, coatele sprijinite de genunchi, chipu-i frumos – audienţa de care
avea nevoie, îşi aprinse o ţigară, suflă lent fumul din plămînii ei şi începu
să vorbească, de parcă alunga din ei, odată cu para albă şi amintirile...
-
Fumez de un 1 an şi 5 luni...
începuserăm de la 21... tîrziu, nu ? Ei uite că fumez... Cred că dacă am
început atît de tîrziu riscul ca să mor de cancer e unul destul de mic...
printre altele ar fi o moarte uşoară...
- - Uşoară ? exclamă Paul amuzat.
- - Mult mai uşoară decît să mori de inimă
din cauza unor amintiri, reproşă Ana liniştită... Ziceai că sunt o femeie
frumoasă... cu toate suntem frumoase... nu toate suntem mame, ori o sa fim
vreodată mame, în schimb rămînem a fi frumoase... La 20 am vrut sa fiu şi eu
mamă, la 21 mi-au venit minţile în cap... cred.
Urăsc Crăciunul, fiindcă niciodată nu
poţi să îl sărbătoreşti singură. Fiindcă presupune existenţa unei "
familii " fie ea cît de mică, pentru a-l sărbători – nu am aşa ceva.
De fiecare dată după ce mă fut, plîng.
Idee nu am de ce. Pur şi simplu plîng. Sper să nu te deranjeze prea mult asta.
Îşi îndreptă mîna sigură pe sine, lent, voluptos către fustă, o ridică
mai mult şi începu să se mîngîie între picioare... Strîngea pleoapele şi şoptea
zîmbind: " Plîng... plîng de fiecare dată... ". Orişicare femeie e
predestinată unui singur bărbat, Paul... dar tu sigur nu ştii asta, nu cred că
te-ai gîndit vreodată la asta. Pînă acel bărbat nu o refuză. Şi anume atunci
hotărîm să îl pedepsim, murdărind locul care a fost doar al lui, şi-şi
strînseseră vaginul mai tare în pumn...dar şi atunci îi aparţinem.
- - Cui ai aparţinut tu, Ana ? întrebă Paul
intuind corect întrebarea.
Şi atunci, din ochii limpezi şi uriaşi
ai Anei izbucni o lacrimă plină care i-a udat obrazul. Îşi fixă privirea către
bezna din faţa ei uitînd pentru cîteva clipe de prezenţa străinului şi afirmă scurt, lipsită de orişicare emoţie " Nimănui.
".
Lui Paul îi crăpă orişicare fărîmitură de răbdare, imaginea femeiei
tolănită pe canapea, decolteul adînc care trăda prea mult din pielea ei
mătăsoasă, picioarele desfăcute, gleznele ei subţiri care atîrnau în aer,
dantela, mirosul parfumului ei, dorinţa ei atît de evazivă şi în acelaşi timp
mult prea certă! Se ridică agresiv de pe scaunul pe care stătea, îi strînseseră
încheieturile mîinilor, iar Ana... era prea scufundată în sine pentru a se
putea împotrivi, nu îi păsa. Nu i-a păsat niciodată.
... Afară ningea... afară era iarnă, afară era ianuarie, afară era
frig... Anei îi era frig. Trupul dezgolit care stătea deasupra ei, respiraţia
lui, respiraţia, gîfîitul care devenea tot mai greţos... era rece, era atît de
rece, şi îi era frig.
La sfîrşit şi-a întors depresată trupul
şi liniştită, fără a scăpa vre-un suspin, plîngea, cu ochii larg deschişi, de
parcă ar fi văzut o crimă. Era pustiită, iarăşi. Era un alt act de sinucidere
de al ei cu care s-a obişnuit deja. Martirică.
- - O să te sun mîine, îi spuse Paul în timp
ce se îmbrăca.
- - Ştii, Paul... sunt 3 tipuri de
promisiuni pe care le fac bărbaţii: promisiuni în care nu cred ei, promisiuni
în care nu credem noi... şi promisiuni în care ne dorim foarte mult să credem.
Nici tu, nici eu nu cred în promisiunea asta. Să închizi uşa bine după tine.
Ana stătea încremenită în pat, se simţi ca un copil înfricoşat... şi nu
vroia să se mai ridice din el. În schimb stătea liniştită şi ascultă paşii străinului... îl auzi plimbîndu-se prin
cameră, auzi cum şi-a tras pantalonii pe el, cum şi-a închis fermoarul, auzi
cum îi luneca cămaşa pe piele, cum tuşi – de 2 ori, şi într-un final auzi şi
cum se loviseră uşa... a închis-o... bine. Şi se simţi uşurată... întotdeauna
se simţea uşurată după plecările străinilor.
În sfîrşit putea să închidă ochii... să
şi-i odihnească de tot ce a văzut. De tot ce a făcut.
... sărbătoreau Crăciunul. Era
aproximativ tot colectivul de la Ministerul unde abia se angajaseră. Avea un
post micuţ, dar îşi dorea mult să avanseze şi o încînta faptul că a ajuns cel
puţin acolo. Mulţi şi-au adus soţii, soţiile, partenerii... totuşi mai erau şi
cîţiva din ăia – singuri. Ana era demult singură... şi nu putea rezista
tentaţiei de autodistrugere. Cel puţin când vedea pe vre-o unul care îi amintea
de El... cîtuşi de puţin. Azi a regăsit culoarea pielii lui şi sprîncenele lui...
păcatul ei că îl ţine minte atît de bine, în detalii, păcatul ei că încă îi mai
este dor.
Rochia neagră cu un decolteu adînc îi scotea
în evidenţă doar frumuseţea albă a pielii, culoarea aurie a părului şi
albastrul ochilor şi o făcea să radieze, aparenţa cu care obişnuia să se
deghizeze cu o mare grijă de fiecare dată o făcea irezistibilă, şi nu îşi dorea
niciodată să dea mai mult de atît. Îndrăzneala ei, uşurinţa cu care începea
discuţia, şampania şi Paul deveniseră foarte încîntat de faptul că pînă la urmă
a venit la petrecere... fără să bănuiască că femeia din faţa lui pur şi simplu
a găsit în el cîteva detalii pe care le iubea atît de mult... cîndva... în
trecut. Dealtfel nu ar fi avut atîta noroc.
În următoarea clipă Ana se trezi în faţa blocului ei şi auzea cum
bărbatul cu pielea celui pe care l-a iubit achita taxiul... şi începu lent să simtă
cum frustrarea şi o greoaie tristeţe i se strecura prin vene şi îi inunda tot
trupul... dîndu-i o uşoară dorinţă de vomă – mereu se începeau aşa toate actele
ei de sinucidere... cu toţi bărbaţii.
Intraseră în bloc, era în faţa treptelor, păşi evaziv pe prima şi numără
în gînd " unu.. " – în capul Anei apăruseră imagini ! Mii de imagini
haotice care păreau să se organizeze cronologic cîte puţin!
D. ...
D. ...
Era tînără... era atît de tînără. Avea
19 ani, abia îl cunoscuseră dar deja îl iubea atît de mult.
El o petrecea către universitate, iar
ea, mai copilăroasă, îl privi în ochi şi i-a spus: " să vezi cum nu o să
rezistăm mai mult de 3 luni ! Nu am fost cu nimeni mai mult de 3 luni ! ",
D. în schimb îi strînseseră şi mai mult mîna micuţa pe care o ţinea,
privea exact îaninte către zebră şi dădu întristat din cap în semn de protest.
Ana i-a zîmbit zgomotos... au rezistat mai mult de 3 luni.
"
Şase... " continua Ana să numere în continuare în gînd treptele şi prin
faţa ochilor îi trecuseră o altă imagine... stăteau tolăniţi unul lîngă
celălat, goi şi era atît linişte, atîta împăcare, atîta împlinire... stări pe
care nu le-a mai găsit cu nimeni în cearceaf. Abia o fcuseră pentru prima
oară... el îi ştergea grijuliu obrazul de rimelul prelins din cauza durerilor
mici şi o privea radiant de fericire... niciodată nu avea să îi uite expresia
chipului, ochii lui albaştri licărind de bucurie... şi cum i-a şoptit la ureche
" eşti a mea, scumpa... eşti a mea... eşti soţia mea " – de parcă
s-ar fi logodit atunci, de parcă patul le-ar fi fost altar în ziua aceea
luminoasa a lui august... şi îi plăcea atît de mult gîndul că era a lui...
" Douăzeci... "... certurile...
certurile groaznice cînd se învinuiau de lucruri mult prea dureroase, cînd
spunea prea multe lucruri în care nu credea, cerţile care le rupeau carnea
inimii... şi cum în următoarele clipe se trezea în maşină zburînd către el...
D. trăia în afara oraşului... cum se oprea în faţa porţii, iar el o
aştepta afară... ştiind că o să vină, şi o întîmpina cu o strînsă îmbrăţişare –
de fiecare dată, iar apoi făceau dragoste... şi cum după, obişnuia să se joace
cu degetele pe trupul lui, să îi mîngîie pieptul cu palma larg deschisă,
inspirînd lacom pe nări mirosul pielii lui... cum îşi strecura vîrfurile
degetelor în guriţa lui, iar el i le muşca jucăuş... şi o iubea. Şi îl
renăştea... după fiecare ceartă.
" Treizeci şi trei " număra
Ana, iar din urmă stătea străinul care îi privea lacom posteriorul... dar nu
reuşi să se gîndească prea mult la asta fiindcă deja vizualiza o altă
amintire... cum după ce făceau dragoste D. obişnuia să îi cînte din chitară,
iar ea născocea rime... şi născoceau melodii... Cum îi promitea copii, şi
casă... şi cum se vroia mamă...
" Patruzeci şi doi "... dar
certurile se amplificau... deveneau tot mai multe şi mai multe, tot mai greu de
depăşit, dar se iubeau nebuneşte, disperat... fără a le reuşi uneori să ajungă
la compromisuri... cuvintele tăiau mai adînc... durerea ţinea mai mult... pînă
într-o zi n-au mai îneles ce a fost... au ştiut doar că a durut mult prea
tare... şi pe cînd Ana l-a vrut înapoi, D. nu a mai vrut-o... nu i-a mai
rămas putere să o iubească... şi atunci Ana se simţi trădată.
... şi atunci Ana a deschis uşa
apartamentului...
Începu să fumeze, să rătăcească din bărbat în bărbat... fiindcă pur şi
simplu nu mai vedea nici un rost în nimic. Uneori era unul cu ochi albaşti,
alteori altul cu culoarea părului lui... dar niciodată nu a mai fost el. Şi
promisiunea în care şi-a dorit foarte mult să creadă " Pentru totdeauna "
cînd leneveau unul lîngă celălalt, încălcîndu-şi degetele mîinilor... nu s-a
mai adeverit... fiind una dintre cele mai greoaie amintiri care atîrna de inima
ei.
Adoarme de fiecare dată plîngînd după ce îşi murdăreşte trupul fiindcă
niciodată nu se vroia aşa... se vroia mamă, se vroia doar a lui. Dar e prea
distrusă de cînd a plecat... şi nu se vrea salvată.
Mîine o să se trezească iarăşi cu el în cap... sperînd că şi el se
trezeşte la fel de gol după ce îşi murdăreşte trupul cu altele... sperînd că
într-o bună zi... o să se regăsească.
soul beat: http://www.youtube.com/watch?v=0eMgNYnQr1I&feature=related
