... şi atunci obişnuiesc să creez dimensiuni. Aud cum degetale tale lovesc strunele subţiri ale unei chitare, îţi văd chipul aplecat deasupra obiectului care îţi strigă iubirea şi îmi imaginez că e sufletul meu acolo în braţele tale – şi tu îl faci să cînte.
Şi nu mi-aş putea imagina, iubite să fie altcineva în loc ! Nu roşcată, nu brunetă, ci eu – nu blondă, ci aurie... chitară aurie, aurie ca şuviţele de păr în care obişnuiai să ascunzi săruturi şi toporaşi în primăvară, inspirînd parfumul dulciu al lor adînc în tine. E locul meu acolo.
Te privesc cum zîmbeşti fiecărui sunet tot mai clar şi mai îndrăzneţ... şi îmi amintesc că e acelaşi zîmbet ! Acelaşi ca şi atunci cîn obişnuiam să îţi mărturisesc " te iubesc " – de fiecare dată tot mai îndrăzneţ pînă la afirmaţia certă ca o definire a proprie-mi existenţe, a propriului rost: Te iubesc – aici mă nasc, aici încep şi pînă aici mă opresc, nimic mai mult şi nimic mai puţin. Zîmbeşte-mi întotdeauna aşa, iubite – Revelator. Urmăresc praful care îl scuturi de pe strune cu vîrfurile degetelor tale, de parcă existenţa ta m-ar purifica pe mine, dizolvă în aer trecutul, tot ce ştiam vreodată, şi te face pe tine unicul spaţiu temporal, unicul adevăr, reducînd totul la degetele alea ale tale... care lovesc strunele şi mă fac să îţi confesez " te iubesc ".
Culcă-te seara în pătuţ iubite şi aşează chitara lîngă tine... încălceşte-ţi degetele în strunele ei, iar dimineaţa, trezindu-te, ai să mă găseşti pe mine, cu sînu-mi stîng înflorit în palma ta – cică degetele au prins rădăcini în inima mea... şi o să te trezesc şoptindu-ţi într-o notă clară " te iubesc ".
