Despre asa-zisa POEZIE

Prostii!Absolut prostii!Pai cum asa??? E ca si cum te-ar impune cineva sa scrii cu mina stinga!Ca si c ind te-ar impune sa treci la o alta credinta!"Fie scrii ca noi,fie nu scrii de fel,caci,ma rog,nu o sa acceptam ceea ce faci!".
Pasii care se fac in literatura din Basarabia acum imi par stingaci,uriti chiar!Poezia asta noua e superficiala si fara orisicare limite morale!Pai cum frate,sa se ajunga peste ani sa studieze copii de cls 7 despre sex sau gindaci de bucatarie???Aspiratii inalte,metafizice,nu gluma!
Parerea mea e ca omul contemporan devine tot mai limitat si tot mai superficial...Neputind sa inteleaga marea filozofie Schopenhauer,chiar Blaga etc. si avind o mare dorinta de a face poezie a permis crearea perioadei in literatuta a "Marii decaderi",sau "Marelui Rahat"!Pai cum sa numesti tu poezie versuri gen"tata,tu trebuie sa mori/..../dar trebuie sa mori"???.Mi s-a reprosat de mai multe ori ca literatura nu are nsite reguli fixe,se permite scrierea a orice atita timp cit este estetic...Pai de aia si avem anomaliile pe care le avem acum!
Da,cu totii stim ca uneori viata ne f*te(sry pu expresia vulgara :( ),dar de ce trebuie sa facem din asta carti???De ce trebuie sa scriem despre sexul vulgar,de ce trebuie sa injuram in poezie??Sa facem carti din asta si culmea ele sa se vinda!Cititorii si cumparatorii incurajeaza dezvolatarea unor noi curente decazute!Unii chiar cred ca fac ceva bun si fac aceleasi magarii mai departe!
Nu facem poezie adevarata,cu metafore,cu sens profund,cu tendinta filozofica,cu un ritm sau o rima fiindca nu ne mai duce capul!Asta e concluzia!Vorbesti cu scriitorii de astazi despre suflet si te privesc ciudat!Stai ca aspiratiile inalte sunt povesti!dar cine mai crede in asa ceva???Si ce e ala sufelt??
Asta e si diferenta...Artistii adevarati cred in asa ceva...Cei care nu se pot adinci in destul in sine sau in anumite intrebari existentiale sunt simplii oameni...Nu pretindeti sa fiti artisti,sunteti simpli oameni...Oameni care scriu despre lucruri cotidiene care chipurile i-au marcat!Pe mine un gindac de bucatarie nu ma marcheaza cu nimic,pe mine problema sidei sau a cancerului nu ma marcheaza cu nimic.Oamenii au trait cu toate astea si inainte de astazi!Un artist nu o sa spuna niciodata despre gunoiul care miroase sau despre o vizita la un doctor!Istoria poeziei ne-a demonstrat ca artistul se detaseaza de tot superficialul asta si e in cautarea de sine,a unui rost existential,creator de mituri,conceptii si idei si nu un povestitor al unor impresii!
Citiva indivizi,asa-zisi "poeti" nu o sa schimbe ceea ce sa chinuit sa se creeze cu secole,si anume definitia poeziei:"modalitate a literaturii care exprima mesajul artistic cu ajutorul imaginilor expresive,al unui limbaj concentrat,al afectivitatii,al rimei,al ritmului"(RoDEx).
Lansarea unei carti nu va face scriitori.Scrierea a citorva versuri nu va face poeti.Am mai zis si o mai zic:Poezia nu e pentru fiecare si e adresata exclusiv sufletului!Nu fiecare poate face poezie,de aceea nu caliciti poezia,nu fiecare o poate intelege,dar asta nu inseamna ca trebuie sa declarati ca este prosteasca!Cum nu e fiecare al doilea matematician,sau fizician,nu e fiecare al doilea poet!Poezia nu se face fiindca e la moda sau cool,poezia se face fiindca asa simti!Garantez,ca niciunul care scrie despre mizerie(ok,fie) dar intr-un mod anume foarte josnic ca si exprimare literara si ca si conceptii,nici unul care scrie despre cum vede un gindac,sau impresia sa ca a stat pe plaja...nu va rezista in istoria literaturii.Oamenilor nu le este interesant sa plaseze ca si personalitati in istorie oameni!Ei plaseaza pe cei diferiti(amintiti-va de Eminescu cu aspiratiile sale inalte,Blaga cu "Trilogiile "sal etc.),nu pe cei comuni!


Imi cer iertare pu duritate,dar nu mai suport batjocora asta.

Speranţa

din lipsa de inspiratie o sa postez creatii mai vechi.Totusi,acest soliloc imi daruie speranta ca o sa trec peste seceta interioara si cit mai curind posibil o sa scriu ceva valoros....

p.s textul nu abordeaza aceasta tema...e total diferit ca si sens de situatia in care ma aflu in prezent...doar ca imi place foarte mult...sper sa va insufle si voua speranta cind aveti nevoie de ea...

E seară şi plouă mărunt…Stau cu fruntea aplecată deasupra încheieturii mînii drepte...Cos cu fire subţiri şi argintii ,numite de producătorul lor: "Speranţa",venele de la mînă....De după pletele care lunecă lin de pe umărul alb,se poate desluşi un zîmbet...Un zîmbet deplin,larg şi sincer-Fericire.Pe măsură ce prind fibrele musculare,pielea,locurile se cicactrizează rapid şi de acolo izbucneşte o lumină albă şi moale...Mi-am sprijinit buzele de locurile pe unde trecuse cîndva lama şi mi-am lipit încheietura de obraz..."Nu mai fac..."am şoptit surîzînd..."Nu mai fac,nu mai fac,nu mai fac!".
Mă ridic lent şi plină de triumf,iar în spatele meu,la fel de lent răsare soarele.Îmi ridic chipul către cer şi îi şoptesc:"Opreşte ploaia..."şi ploaia s-a oprit...Cad în genunchi,îmi iau adînc aer în piept şi expir uşurată şi euforică.Mă ridic încă o dată,dar mi-e greu...Am stat prea mult timp lată pe pămînt,urmărind cum îmi sîngerează mîna, şi am uitat cum să lupt cu presiunea aerului...
Privesc de pe jos drumul lung pe care mai am să îl parcurg,iau musorelul de aţă pe care e scris"Speranţa" şi îl arunc pe cît de departe posibil,urmărind firul lung de aţă care se desprindea din el,strălucind ca şi mii de cristale în soare..."Acum trebuie să mă duc după el!Scoală!Scoală!!!"
Fiecare osicior din mine simţea presiunea...Am scos un urlet de durere şi am început să îmi forţez picioarele.
Încă mi le forţez şi îmi sărut în continuu mîna,cicatricele ei...Înaintez zîmbind şi luptînd cu presiunea joasă...Mi-am adus soarele...Gata...Nu mai e mult pînă şi aerul o să fie mai uşor şi sufletul meu mai înalt...

Cenuşă

Arde...Arde,soare,căci nu mai ai ce arde...Mi-e totuna!Mi-e totuna de fiecare celulă din corpul meu...Ştii de ce?!Fiindcă sunt pustii!Nu mai au nucleu,a disparut deîndata ce a plecat el din viaţa mea...Şi l-a luat crezînd că nu o să am nevoie...Crezînd că nu o să am nevoie a plecat...Nu i-a păsat şi nu cred că ştie că mie îmi pasă...
Uite,soare,îţi întind mîna,arde-o!Nu o să simt că mă frige,pot să n-o mişc o eternitate...Ia-o,dacă nu am chipul lui alături să i-l mîngîi nu am nevoie de ea...Şi ochii!Arde ochii,te implor! Ca în caz de o să-l reîntâlnesc să nu-l mai văd...El mă scurge de viaţă de fiecare dată,iar eu nebună şi îndrăgostită alerg mereu în întâmpinarea lui parcă implorându-l să o facă...Sadică?!Nu,soare...Îndrăgostită...Şi te implor să îmi arzi şi coardele vocale ca să nu-l mai strig niciodată,mai ales că mi-e frică de întuneric,nu că vine înapoi,dar îşi întoarce spatele şi chipul,şi văzându-i chipul mi-aş vinde şi sufletul numai ca să pot să îmi scald vîrful nasului în mirosul pielii feţei sale...
Fă-mă cenuşă,soare!Sunt pustie,fără vise,fără mîdrie,fără cea mai mică speranţă de a-l întoarce,şi fără el...nu mă vrea...Şi cînd mă faci cenuşă,soare,te implor spune vîntului să mă sufle în partea lui ca să-i pot cuprinde tot trupul cu mine,ca să-i intru în porii pielii şi în plămîni măcar pentru cîteva secunde pînă mă va expira...Măcar o dată aş vrea să îl domin,soare, şi să fiu una cu el...Respirînd cu mine,soare,o să-mi simtă mirosul dulce...Şi poate o să mă inspire adînc de tot şi poate nu o să vrea să-mi dea drumul niciodată...Rîvnesc la pieptul lui,soare...Acolo mi-e altarul...Acolo mi-e locul...
Ce să-i fac?Îl iubesc,soare,îl iubesc...

Pasind in viitor...Uitind trecutul

Sunt undeva departe,într-un spaţiu plan şi pustiu...Şi pe la spatele meu se aude un ţipăt...Îmi zgîrîie urechea strigînd în ea:"Ai iubit!Te-ai căit!Ai comis greşeli!Ai suferit!Nu ţi-ai preţui viaţa!Nici pe tine nu ai ştiut să te preţuieşti!Ai plîns!Ai plîns mult!Prea mult pentru nimicuri...!"...Simt cum mi se prelinge ceva pe obraz...Îl ating grăbită şi înălţîndu-mi palma la soare văd că e roşie...Nebună de frică mă forţez să mă mişc din acel loc,dar nu pot!...Mîinile şi picioarele îmi sun prinse de nişte fire sure,semi-transparente şi foarte subţiri,care la fiece adiere a vîntului care răscoleşte prin ele,încep a emana sunete foarte înalte dar plăcute...La cît de subţiri sun firele acelea,cu cît mai mult mă zbat cu atît mai mut mă doare...De parcă ar fi mii de ace înfipte în carnea mea,care se înfig şi mai adînc cu fiece mişcare a trupului meu...!...Nu am ce face....În dorinţa de a evita agonia apocaliptică a miilor de ace străbătîndu-mă,stau suspendată de firele subţiri cu faţa la cîţiva centimetri distanţă de pămîntul crăpat de secetă...Încerc să îmi fixez privirea asupra unui obiect care se arată în depărtare,dar fără nici un rost căci cu fiece secundă vederea mi se înrăutăţeşte tot mai mult,pielea mi-e tot mai arsă de soare şi pentru a-mi distrage atenţia de la toată nebunia asta mă concentrez asupra vocii ascuţite care mă tot acuza de ceva...
" Ai iubit!Te-ai căit!Ai comis greşeli!Ai suferit!Nu ţi-ai preţui viaţa!Nici pe tine nu ai ştiut să te preţuieşti! Ai plîns!Ai plîns mult!Prea mult pentru nimicuri!......E doar vina ta...Cine ţi-a spus să te avînţi în furtuni?Vezi,acum nu ţi-a mai rămas nimic în suflet!Eşti pustie!Te-a secat suferinţa pe care singură ţi-ai aduso la pargul tău prin nechibzuinţa ta!Doar tu eşti de vină pentru apusul tău,pentru inima şi orgoliul tău frînt!Şi pentru faptul că nu mai crezi în mîine!... "Vocea devenea isterică de fiecare dată,la fiecare nouă reluare a aceleiaşi fraze...Dar deîndată ce ajungea la cuvîntul "Mîine" abia de se mai auzea...Mi-a trebuit mult timp şi concentrare să-mi dau seama care a fost acel ultim cuvînt... "Mîine" m-am gîndit plină de entuziasm. "Mîine!"M-am forţat şi mi-am ridicat capul către ceea ce încercam să desluşesc mai demult,era un copil cu părul blond,răruţ şi creţ,cu ochii mari,strălucitori şi albaştri şi cu un zîmbet plin de fericire...Şi îmi făcea plină de entuziasm din mînă să vin să o urmez...Eram eu în copilărie,era sufletul meu,sau poate era speranţa...Era speranţa naivă ca şi un copil fiindca reapare mereu crezînd că poate de data aceasta o să supravieţuiască...Speranţa plăzmuită sub forma esenţei mele...Înseamnă ca ea era esenţa mea în tot pustiul sentimentelor existenţiale acum?Posibil...Fiindcă deîndată desluşindu-i chipul i-am desluşit şi vocea veselă şi emotiv de dulce...Îmi striga plină de insistenţă:"Mîine! Mîine!...Vina la mine acu!"şi îmi întindea larg braţele tropăind des din picioare "Acuuuuu!".
Nu puteam să-i rezist! Mă trăgea la ea cu o forţă magnetică supranaturală!Zîmbetul ei promiţător de viaţă şi fericire!Atît de tentant...!Pe măsură ce făceam paşi mici în întîmpinarea ei apărea iarbă verde sub picioarele mele...Vocea devenea tot mai vagă...Mă forţam încet să înaintez rupînd firele pe care abia de le mai simţeam...Apoi mi-am îndreptat spatele am inspirat adînc aerul răcoros adus de vînt şi am pornit grăbită către acea copilă...Întorceam capul din cînd în cînd în urma mea,dar nu vedeam nimic decît o ceaţă groasă şi un cer negru plin de tunete,iamgine care devenea tot mai neclară...
Am prins surîzînd copiliţa de mîna,iar ea m-a întrebat:"Mai este?","Nu,a fost..."i-am răspuns uşurată...A fost negru...Apoi am sărutat-o pe frunte,iar ea m-a imitat mulţumită şi am pornit înverzîndu-ne drumul pe măsură ce picioarele noastre,mai ales al ei inocent de micuţ şi drăguţ,atingea pămîntul mort şi uscat...