Pasind in viitor...Uitind trecutul

Sunt undeva departe,într-un spaţiu plan şi pustiu...Şi pe la spatele meu se aude un ţipăt...Îmi zgîrîie urechea strigînd în ea:"Ai iubit!Te-ai căit!Ai comis greşeli!Ai suferit!Nu ţi-ai preţui viaţa!Nici pe tine nu ai ştiut să te preţuieşti!Ai plîns!Ai plîns mult!Prea mult pentru nimicuri...!"...Simt cum mi se prelinge ceva pe obraz...Îl ating grăbită şi înălţîndu-mi palma la soare văd că e roşie...Nebună de frică mă forţez să mă mişc din acel loc,dar nu pot!...Mîinile şi picioarele îmi sun prinse de nişte fire sure,semi-transparente şi foarte subţiri,care la fiece adiere a vîntului care răscoleşte prin ele,încep a emana sunete foarte înalte dar plăcute...La cît de subţiri sun firele acelea,cu cît mai mult mă zbat cu atît mai mut mă doare...De parcă ar fi mii de ace înfipte în carnea mea,care se înfig şi mai adînc cu fiece mişcare a trupului meu...!...Nu am ce face....În dorinţa de a evita agonia apocaliptică a miilor de ace străbătîndu-mă,stau suspendată de firele subţiri cu faţa la cîţiva centimetri distanţă de pămîntul crăpat de secetă...Încerc să îmi fixez privirea asupra unui obiect care se arată în depărtare,dar fără nici un rost căci cu fiece secundă vederea mi se înrăutăţeşte tot mai mult,pielea mi-e tot mai arsă de soare şi pentru a-mi distrage atenţia de la toată nebunia asta mă concentrez asupra vocii ascuţite care mă tot acuza de ceva...
" Ai iubit!Te-ai căit!Ai comis greşeli!Ai suferit!Nu ţi-ai preţui viaţa!Nici pe tine nu ai ştiut să te preţuieşti! Ai plîns!Ai plîns mult!Prea mult pentru nimicuri!......E doar vina ta...Cine ţi-a spus să te avînţi în furtuni?Vezi,acum nu ţi-a mai rămas nimic în suflet!Eşti pustie!Te-a secat suferinţa pe care singură ţi-ai aduso la pargul tău prin nechibzuinţa ta!Doar tu eşti de vină pentru apusul tău,pentru inima şi orgoliul tău frînt!Şi pentru faptul că nu mai crezi în mîine!... "Vocea devenea isterică de fiecare dată,la fiecare nouă reluare a aceleiaşi fraze...Dar deîndată ce ajungea la cuvîntul "Mîine" abia de se mai auzea...Mi-a trebuit mult timp şi concentrare să-mi dau seama care a fost acel ultim cuvînt... "Mîine" m-am gîndit plină de entuziasm. "Mîine!"M-am forţat şi mi-am ridicat capul către ceea ce încercam să desluşesc mai demult,era un copil cu părul blond,răruţ şi creţ,cu ochii mari,strălucitori şi albaştri şi cu un zîmbet plin de fericire...Şi îmi făcea plină de entuziasm din mînă să vin să o urmez...Eram eu în copilărie,era sufletul meu,sau poate era speranţa...Era speranţa naivă ca şi un copil fiindca reapare mereu crezînd că poate de data aceasta o să supravieţuiască...Speranţa plăzmuită sub forma esenţei mele...Înseamnă ca ea era esenţa mea în tot pustiul sentimentelor existenţiale acum?Posibil...Fiindcă deîndată desluşindu-i chipul i-am desluşit şi vocea veselă şi emotiv de dulce...Îmi striga plină de insistenţă:"Mîine! Mîine!...Vina la mine acu!"şi îmi întindea larg braţele tropăind des din picioare "Acuuuuu!".
Nu puteam să-i rezist! Mă trăgea la ea cu o forţă magnetică supranaturală!Zîmbetul ei promiţător de viaţă şi fericire!Atît de tentant...!Pe măsură ce făceam paşi mici în întîmpinarea ei apărea iarbă verde sub picioarele mele...Vocea devenea tot mai vagă...Mă forţam încet să înaintez rupînd firele pe care abia de le mai simţeam...Apoi mi-am îndreptat spatele am inspirat adînc aerul răcoros adus de vînt şi am pornit grăbită către acea copilă...Întorceam capul din cînd în cînd în urma mea,dar nu vedeam nimic decît o ceaţă groasă şi un cer negru plin de tunete,iamgine care devenea tot mai neclară...
Am prins surîzînd copiliţa de mîna,iar ea m-a întrebat:"Mai este?","Nu,a fost..."i-am răspuns uşurată...A fost negru...Apoi am sărutat-o pe frunte,iar ea m-a imitat mulţumită şi am pornit înverzîndu-ne drumul pe măsură ce picioarele noastre,mai ales al ei inocent de micuţ şi drăguţ,atingea pămîntul mort şi uscat...