Cămaşa lui

   Se întîmpla în toamnă... pe cînd soarele căzuseră pe asfalturi – tot soarele.

   Era dimineaţă... şi m-am trezit în cămaşa lui. Cred că mă îmbrăcaseră seara în ea cînd m-am cuibărit în braţele lui şi i-am spus că mi-e frig.

M-am luptat să înfrîng lenea dulce, să mă ridic din pat, iar după m-am făcut comodă la geam, purtînd cămaşa lui...

   Cămaşa albă, şifonată, largă, pe care se încălcea parfumul lui şi parfumul meu ( pe care tot insistă întotdeauna să îl port ) într-un deliciu olfactiv – cămaşa noastră.

Pe sub cămaşa lui înfloresc şi se îmbujorează vîrfurile sînilor pe care i-a sărutat şi pe care a adormit de mii de ori, sînii pe care îşi culca obosit capul şi buzele sale năşteau viitorul nostru atît de detaliat descris, atît de viu, atît de real. Pe vîrfurile alea rozovii s-au odihnit toate: şi prăbuşirile şi visurile sale.

Pe sub cămaşa lui sunt şi visurile mele, visurile pe care le protejează el de viaţă, de ghinion şi de supărările mele cînd mai că le-aş da cu piciorul – şi atunci vine el, îmi îmbrăţişează gleznele, mi le sărută şi îmi şopteşte " Mai rabdă... "... Mă cuprind jucăuşă, îi strîng şi mai mult cămaşa de pielea mea şi îi aud vocea în cap: " Mai rabdă... ".

   Pe sub cămaşa lui nu doare, pe sub cămaşa lui găsesc răspunsuri, pe sub cămaşa lui subţire e atît de cald, că tot te gîndeşti că n-a mai rămas nici o frunză pe copaci afară... Pe sub cămaşa lui pielea mea îi strigă numele, şi tot ce e mai bun în mine creşte doar pe sub cămaşa lui: speranţa, grija, iubirea, dăruirea de sine, fiindcă doar sub ea sufletul meu se simte în siguranţă.

... şi nu cred că există o femeie mai frumoasă decît cea care dimineaţa se alintă, se dezmiardă, înfloreşte, prinde viaţă  în cămaşa bărbatului său.

http://www.youtube.com/watch?v=Dxk0f8uKHaI