am gasit ceva pierdut prin fisier ) "Născută"

...alerg! Alerg nebună spre tine,viaţă! Evadez de timp...gata,nu-l ştiu!Nu am făcut cunoştinţă cu timpul niciodată! Evadez de feţe de oameni care nu mă mai plictisesc,ci mă sufocă! Evadez de vocile din capul meu şi alerg tot mai repede ca tot ce aud să fie doar bătăile inimii care e gata să crape! Evadez de superficialitate şi resemnare, într-u rebeliune,profunzime şi libertate! Nu am nevoie de nimic mai mult decît de mine însumi.O să mă trezesc într-o dimineaţă fără să am cea mai mică idee unde m aflu,cu răsăritul în faţă şi asfalt sub picioare,sau cu mai mult noroc-iarbă verde şi proaspătă,şi o să fiu fericită ! O să zîmbesc şi o să mă ridic să-mi continui mai departe hoinăririle iniţiatice.
Nu am nevoie de nimic mai mult decît de un creion,o foaie albă şi încălaţăminte comodă...să merg mult spre tine,viaţă şi să scriu...

întîrziaţi

În secolul 21 pur şi simplu nu a mai rămas timp...Suntem doar noi în goana lui,pentru a-l cîştiga...şi într-o mare pierdere a nosatră,iar într-un final...chiar şi a sufletului...O s-o scriu repede căci nu am timp...Am ajuns pănă şi să respir în grabă...
-Hey,mi-au zis că am cancer şi aş vrea mult să vii să te văd...
-Pare rău,frate...nu am timp...

-Salut! Dă-mi o îmbrăţişare!
-Îmi pare rău,nu am timp.

Sau undeva într-o luncă,în ceaţa dimineţii şi a luminii de culoarea mierii,ea culcată pe braţul lui...se cuibări sfioasă în pieptul lui,apoi se ridică brusc şi plecă...
-Stai,rămîi...se auzi strigînd tînărul din urmă.
-Scuză-mă,a strigat ea din depărtare întorcîndu-se puţin stîngaci,dar nu am timp,şi îşi ridică braţele şi umerii în aer...nici un fel de regret pe chipul ei...de parcă ceea după ce fuge ar fi fira-l naibii mai important...
...Undeva e mama pe care ai uitat-o singură în casă...şi în sfîrşit vii şi tu la ea ca să te privească pentru 5 min să vadă cît de mult a pierdut din tine,să o săruţi pe frunte şi să o laşi cu ochii tulburi şoptindu-i la ureche scuza aia penibilă,că nu ai timp...Ar fi bine să-ţi faci de pe acum pentru înmormîntare.
...La un moment dat te opreşti în stradă fiindcă la vitrina unui magazin ai văzut ceva ce ţi-a amintit de ceea ce obişnuiai să fii...ai văzut o chitară,ca cea la care obişnuiai să cînţi sfidînd timpul şi oprindu-l în loc,amintindu-ţi de nonşalanţă,de fericire,de linişte...Te-ai oprit fiindcă ai văzut o mamă aruncîndu-şi în aer fetiţa creaţă şi ţi-ai scos din buzunar poza şifonată a mamei tale,şi ţi-e ciudă că acum vii mai des la cruce decît obişnuiai să vii la ea,şi-ţi aduci aminte de mirosul părului ei şi de mîinile care îţi mîngîiau înainte de culcare chipul...Te-ai oprit fiindcă ai văzut un cuplu îmbrăţişîndu-se euforici şi ţi-ai adus aminte de maniera lui sau a ei drăguţă de a-şi muşca buzele cînd te privea şi de zîmbetul ăla pe care doar tu ştiai să i-l aduci,îţi aduci aminte de forma palmelor cu care îţi strîngea ceafa ca să-ţi apropie suflarea de a ei sau de a lui şi de cum îşi închidea ochii cînd vă sprijineaţi frunţile...
În cap sună melodii triste,durerea se strecoară lin în piept împungîndu-ţi jucăuş inima,vine moartea şi îţi face semn să vii,iar tu îi spui :
-Îmi pare rău...dar nu am timp...Las' că ne întîlnim la o cafea săptămîna viitoare,ok? bafta !

HERO.

Fiecare din noi e un erou...
...ai conștientizat vreodata importanța unui zîmbet?... te-ai gindit vreodată ca poate azi,prin acel zîmbet ai salvat o viață?...un zîmbet în plus pe față echivalează cu o viață în plus pe pămînt...
...și ai trecut azi în stradă pe lîngă o roșcată creață cu ochi gigantici și verzi,și înainte ca să reușească să-și aplece capul,fiind prea aproape unul de celălalt ,din inerție,i-ai zîmbit...Roșcata,sau Cătălina,care ieri seara își număra în palmă zecile pastile de diferite culori-curcubeul morții,care nu mai găsea motive sau motivare să mai rămînă,să se rețină...care ieri își simți mîna tremurînd bolnavicios în încercarea de a o apropia de gură și nu-i reuși,de aia amînă hotărîtă plecarea pe mîine...pînă te-a văzut pe tine...Un zîmbet sincer,cald și promițător de viață cu care ai amăgit-o că viața e frumoasă deși ieri te-ai culcat plîngînd în pernă...dar nu mai contează,căci Cătălina,grație neoboselei tale de a-ți arcui colțurile buzelor,a hotărît să trăiască...
Impresia contează,actul mut al promisiunii,fiindcă dacă nu ne-am promite lucruri,care ar mai fi rostul să trăiești? Și deși poate nu te-ai gîndit niciodată la asta,dar mîine și Cătălina o să zîmbească cuiva,și o să-l umple de curaj,de dorința,curiozitatea nebună de a simți zîmbetul pe buzele sale fiindcă fericirea străină,fie ea și trucată,ademenește,ispiră!
Pînă la urmă,oamenii fiind niște ființe sociale,devine o reacție în lanț,interacționăm continuu și ne spunem,ne mintem cu colțurile ridicate ale buzelor: „ viața e frumoasă”...Și nu mai contează că e o minciună pentru cel care o trădează,contează că pe cineva l-a motivat să meargă spre asta...O dată motivînd,mai devreme ori mai tîrziu,o să te motiveze și cineva pe tine...la un colț de stradă,în metrou,în parc un copil zîmbindu-ți și acoperindu-și fața cu plamele mici, sau în timp ce cineva oprește accensorul ca să intri și tu...chiar dacă ieri ar fi putut fi ultima zi din viața ta și azi iți pare o îtîmplare...azi poate fi revelația,a doua gură de aer.
Salvează şi fii salvat...

acolo.

....dacă aş reveni la acea secundă,acea zi sau acel loc nu ar fi nimic decît o mare pustietate....Toate casele ar fi dărîmate,cu pereţi surupaţi şi presuraţi împrejur...cu iarbă galbenă-uscată şi cer plumburiu...Aceal loc ar fi atît de departe,pierdut în timpul deja trecut,încît şi vîntul ar uita unde se află şi de aceea nu se aude hoinărind prin spaţiu...E absolut nimic...Ca şi fiece secundă care trece...E gata,e deja consumat...Nu te poţi rîntoarce în trecut şi găsi culori,culorii vii şi puls,numai în cazul în care hotărăşti să-ţi laşi inima trecutului şi să trăieşti în continuare în lipsa de culori...
Mă reîntorc zilnic în speranţa de a regăsi măcar ecoul unor voci...dar de fiecare dată e tot mai linişte,tot mai mort...timpul e tot mai tăcut şi-mi povesteşte tot mai puţine...Există unele imagini care ne marchează în viaţă,asta pînă cînd nu se întîmplă o metamorfoză în interiorul nostru care le neagă importanţa...sau pînă cînd timpul nu hotărăşte asta...Intru într-o cameră şi găsesc acolo o fetiţă cu părul creţ şi blond,culcată pe o canapea,şi ascunsă pînă la ochii gigantici şi albaştri într-o pătură,iar lîngă ea o bătrînă aşezată pe un scaun,cu o basma bej cu flori mărunte şi negre şi chipu-i grijuliu...povestindu-i o legendă...Mă aşez turceşte pe poadea de fiecare dată între ele,nu mă observă niciodată,şi privesc...ascult...Înainte totul era atît de sătul de culori şi de nuanţe şi de lumină...treptat totul devine cenuşiu şi vocea bătrînei devine tot mai vagă...azi urmăresc un film mut alb-negru în care doar ochii copilei au rămas albaştri-sticloşi şi pătrunzători...am ascultat cu atenţie atunci se pare că...şi totuşi uit...
Mă reîntorc la unele momente pe care le-am îngheţat...şi plimbîndu-mă prin coridorul pustiu al şcolii,în ziua de 20 mai 2010 văd doi tineri...cu frunţile sprijinite una de alta...el prinzîndu-i suav tîmplele între mîinile sale...Fac cercuri împrejurul lor...dintr-o parte părul ei blond şi al lui întunecat,aproape negru,se privesc destul de interesant în contrast...şi un lucru mă reţine de fiecare dată...expresia feţelor lor,atît de diferită...ochii lui închişi şi completaţi cu buze arcuite într-un zîmbet cald şi ai ei strînşi şi pierduţi în suferinţa mută a chipului...Mă aşez turceşte şi privesc moleculele de praf din aer oprite între ei,scăldate în lumina soarelui lui mai,şi pe măsură ce îi privesc milimetru cu milimetru aud inima bătîndu-mi tot mai tare în piept,de parcă ar fi regăsit fericită ceva...Îmi aplec fruntea şi oftînd îi spun:"Ştiu,micuţa...ştiu...".Pînă ce,din toată experienţa de a trăi e unica imagine de acest gen la care mă întorc de fiecare dată cu şi mai mare dor...de aceea poate şi culorile îi trec mai greu...
Uneori pur şi simplu avem nevoie să ne întoarcem...fie chiar şi la dărîmături,să ne luîm cîte o pietricică în buzunar şi să sperăm că în viitor o să întîlnim imperii...







on my wave :

http://www.youtube.com/watch?v=IBJCZo-H3e4

suflet

Ştii cum e să te trezeşti în dimineaţă şi să înţelegi că eşti pustiu? Ştii cum e să ţi se lărgească pupila de frica că te-ai ucis?! Ştii cum e să te trezeşti în dimineaţă şi primul lucru pe care să-l faci e să plîngi ? Să plîngi fir-al naibii! Să plîngi fiindcă nu mai e suflet în tine! L-ai ucis,l-ai zdrobit cu realitatea asta titanică odată cu renunţarea la cel mai mare vis al tău : Să fii tu însuţi.
Mi-e dor de el...Mi-e dor de zilele lungi şi leneşe de visare,de pulsul,de viaţa din vene! De meditaţie,de observarea detaliilor şi de pasionala căutare a fericirii ! De momentele în care putea să răsară spontan un surîs pe faţă fiindcă am priceput frumosul din jur! Fiindcă viaţa a trecut prin suflet şi el i-a răspuns! Ca în clipele alea în care stai tolănită pe iarbă urmărind cum cad florile de cieş deasupra ta,scăldate în lumină...şi tu inspiri dulceaţa...Acum totul s-a redus la o simplă existenţă biologică. Nu mai e suflet în mine nici măcar pentru ca să fiu depresată! Nu simt nimic...nu mai sunt nimic...din cauza fricii de a-mi urma visele...Aerul pe care îl inspir şi-a pierdut tot gustul...Nu mai e aer...e pur şi simplu 20,95% oxigen, 0,03% bioxid de carbon şi 78,09% azot...Uhhh...Cum să mă regasesc,oare?

......
Stau întinsă pe beton...Îmi plimb vîrful degetelor prin el,închid ochii şi de la amintiri atît de vii simt fire subţiri şi verzi mîngîindu-mi epiderma,strecurîndu-se printre ele...zâmbesc.
Şi brusc răceala betonului devine suportabilă,şi brusc inima în piept se aude cum bate timidă,parcă nu dă crezare nici ea la ceea ce simte pielea,de aia e precaută...Simt cu prin venele reci curge rapid sînge fierbinte! Simt cum în cap mi se strecoară amintirea nopţilor de nesomn şi de eliberator scris,amintirea zorilor de lumină pe care le întîlneam cu o ceaşcă de cafea la geam în plin etuziasm,amintirea cerţilor cu viaţa! –revolta,durerea,analiza,rebeliunea...Amintirea ochilor verzi...da! a ochilor verzi...a liniei cefei,a fiecărui milimetru din faţă şi am impresia că îmi plimb lin şi suav virful nasului şi buzele prin ea...îmi dau lacrimi,lacimi fierbinţi...în numele unei regăsiri,"eşti aici!" aş striga în plină durere,dar îmi muşc buzele şi mă alint în continuare cu tine...Îţi prind faţa între mîini regăsind în ea tot ce am nevoie! : inspiraţia,setea de viaţă,şi inima prinde curaj! O aud! Îmi strigă! Şi pe măsură ce îmi pierd degetele în părul tău negru şi des,văd...Văd cum în abisul din pieptul meu izbucnesc mici scîntei de lumină,agresiv şi îndrăzneţ! "El e! El e!" strig euforică,şi nu-mi pot stăpîni rîsul isteric de fericire!
Te privesc în ochi,în culoarea care mă renaşte şi îi şoptesc reflecţiei mele perfecte în plin tremurici :"el e..."...
Mă cuprinzi spontan sufocîndu-mă în forţa braţelor tale,îmi cuibăresc chipul în umărul tău şi scînteiele devin flăcări! Flăcări care izbucnesc sălbatic! Şi eu îmi încălcesc braţele în jurul fiinţei tale de frica animalică de a-ţi da drumul şi de a te pierde din nou!fiindcă tu...mă renaşti...
Am început să observ din nou împrejur existenţa timpului...îţi imaginezi,am început chiar să îl aud? Creierul s-a trezit dintr-un somn lung şi greoi şi acum pricep de mii de ori mai intens fiece sunet,fiece culoare,fiece trăire! Şi sunt fericită!
Mă vezi atît de vie şi de agitată şi încerci să mă linişteşti...Îţi apropii buzele de urechea mea şi îmi spui blînd : "Cişşş....Aici...acum o să fie bine",şi fir-al naibii! Nu ştiu de ce! Dar la auzul vocei tale,am avut impresia că totul e atît de real : regăsirea,renaşterea! Încît am deschis ochi...Şi totul în jur nu era decît umezeală,frig şi beton...Simţeam adrenalina,inima care dă gata să se spargă! Bătăile tot mai rapide şi mai rapide,pereţii care îi crăpau încet! Mi se dilată pupila de frică într-atît de mult încît ai impresia că ochii nu-mi sunt albaşti,ci negri! Încerc să te caut înebunită,dar nu te găsesc şi inima e aproape gata să cedeze! La un moment de descurajare îmi ţintesc ochii la încheietura mîinii drepte....Cicatricile lungi,late şi urîte pe lîngă venele verzui-albastre...Şi atunci amintindu-mi de mine i-am şoptit inimioarei:"Gata,micuţa...gata...Cişşş...viaţa ne iubeşte..."....Ideea morţii,salvarea de ea mi-a dat iluzia că trăiesc pentru un motiv...şi inimioara a înţeles...Liniştindu-se şi bătînd acum calm pentru a menţine cîtuşi de puţină sensibilitate în mine,în amintirea ispititoare a scînteiei m-am ridicat şi am pornit în căutarea ta....

Colectat intr-o saptamina )

Dare to Dream !



Imaginează-ţi pentru o secundă că nimic nu mai contează...Imaginează-ţi că azi eşti liber să faci tot ce îţi doreşti şi imaginează-ţi că nu-ţi pasă! Imaginează-ţi că viaţa te iubeşte la nebunie şi că tu o iubeşti şi mai mult deîndată ce te-a ales pe tine să te naşti! Imaginează-ţi că azi te duci la fiecare persoană pe care o iubeşti şi îi sufoci într-o îmbrăţişare călduroasă,că suni pe o anumită persoană din simplul motiv că ţi-e dor să-i auzi vocea! Imaginează-ţi că te trezeşti în dimineaţă cu parfumul lui sau al ei în părul tău şi ţi-e sete nu de o cafea,ci de o sărutare!
Imaginează-ţi că azi eşti fericit ! Iar deîndată ce îţi imaginezi...totul este posibil...Dă-i drumul gîndului să zboare! Şi niciodată,dar niciodată...să nu te întrebi unde te-ar putea duce...







Eternitate.



Daca as sti ca maine ar fi ultima zi din viata mea...ca odata cu primile raze ale diminetii,strecurindu-se prin geam o sa-mi pierd suflarea...as vrea ca in acea noapte dinainte,sa adorm in bratele tale...as vrea sa ma tii strins inspirindu-ma in tine cu fiecare git de aer pe care il iai plimbindu-ti fata prin parul meu...As vrea sa imi stringi cit de tare mainile in palmele tale ca sa te simt,ca sa simt prin durere viata care ma iubeste atit de mult deindata ce mi te-a adus ...Ai fi cuibul meu si altarul meu de ultima ruga...sunetul plaminilor tai flaminzi de mine si a inimii tale care imi striga numele din pieptul tau,mi-ar fi cintece de leagan,amortindu-mi lent fiecare nerv ca sa nu simt dimineata...Linga tine moartea capata un rost...Linga tine ideea mortii ma umple de curaj si fiece lacrima ar fi doar de fericire...
Incerc sa iti spun ceva...incerc sa iti multumesc pentru pulsul din vene,si tu grabit iti sprijini gura de gura mea si apoi imi saruti coplesit de grija si durere ochii,fruntea...si atunci imi dau seama ca n-ar fi trebuit...micuta de mine...de aia imi aplec capul spre pieptul tau si ascult mai departe cintecul de leagan adormind in promisiunea ta de eternitate, in grandiosul iubirii tale anestezice,fir-al naibii!-in bratele tale: scutul anti-glont,in bratele tale ascunsi de Dumnezeu si de moarte,nu stie nebuna ca am murit demult...dealtfel nu pot explica nici decum atita fericire,atit de straina vietii.Lasa sa vie...o sa gaseasca doar 2 cadavre impietrite de demult...







Dublu...



Îmi șterg buzele de tine...și la propriu și la figurat,Viață! Trec agresiv cu dosul palmei,te înjur și scuip. Dă să ne imaginăm că nu ne-am cunoscut niciodată,că nu ți-am cunoscut parfumul, și că nu ți-ai plimbat palmele pe linia cefei fele. Să ne imaginăm pentru o secundă că suntem doi străini care nu am fost niciodată meniți să fim împreună...Să ne imaginăm,că nu ai făcut niciodată ca sîngele să-mi alerge nebun prin vene......Să ne imaginăm că nu am văzut niciodată soarele,că niciodată nu am privit stelele plină de tine,de promisiunile tale! și că habar nu am ce gust are aerul în plămînii mei...că niciodată nu ți-am aparținut. Brusc simt cum îmi crapă capul de durere,de presiune,de un sunet ascuțit care îmi taie timpanul,îmi apuc înebunită tîmplele,firele crețe de păr blond între degete și în plină durere dispar...Mă diminuez brusc într-o copilă de 16 ani cu ochi gigantici și sticloși,apoi într-un homo sapiens nu mai mare de 9 ani și intensiv tot așa...în descreștere ...pănă ajung la un embrion-un omuleț roz-străveziu cu degete minuscule și o inimă care bate agresiv în plină dorință de tine! În plină luptă pentru tine! Pînă cînd inimioara se oprește și în locul ei izbucnește o lumină albă și se aude un zgomot constant de o singură notă înaltă...Renunț la tine! Acceptîndu-mi responsabilitatea deplină în fața actului de sinucidere! Te urăsc,urăsc comedia marelui regizor de sus! Cît de logică e moartea mea...Şi ce farsă mare poate să fie uneori naşterea...

frumos de dimineaţă! :D

Vin de la universitate…Am aflat nota de la examenul de engleza şi sunt pur şi simplu încîntată !Am hotărît să merg pe jos azi...m-am gîndit că mi-ar plăcea mult să fiu ceva timp singură cu gîndurile mele,cu vocile din capul meu...Mi-am pus muzica în căşti la volum mediu-cel puţin ca să depăşească zgomotul maşinilor,trec rapind printre oameni pînă ajung pe cărarea aia lunga,aproape pustie şi înconjurată de copaci foarte înalţi,de lîngă parc şi mă ascult...
"Am început ziua de azi atît de bine ! În localul preferat de lîngă liceul absolvit,servit o ceaşcă mare de cafea lîngă o persoană atît de plăcută ! Îmi place de Dumitru...E ok,un pic indecis,dar e doar mai bine aşa...îmi place aşa...Doamne cît de bun e aerul ăsta,cît de dor îmi era de el ! Am impresia că se strecoară primăvara cu cel mai mare tupeu în luna lui ianuarie !
...cît de bine e cînd e linişte...şi îmi place atît de mult parfumul pe care îl port ! toată lumea care mă îmbrăţişa azi pur şi simplu mă sorbeau în ei !Cît de bine e să fii singură !Mi-e dor de scris...Aş scrie chiar în secunda asta ! Termin sesiunea şi mă apuc să continui romanul ăla...Vine vara şi dispar pentru o lună în leagănul meu ...Cît de dor mi-e de munţi !De dimineţile răcoroase,de aerul de după ploaie !De tolanitul leneş pe iarba aia verde din dealurile mătuşii Niţa Lupului !
...hmm I love my blog ! :D Şi din zi în zi e tot mai vizitat! Hmm...asta nu-mi prea place,cred...
...Hmm...cît de fain sună şi piesa asta din căşti...Mă şi văd:Tolănită în iarba aia şi G. lîngă umărul meu...încălziţi de soare,uşori în fericirea noastră ca păpădia suflată de vînt...le şi văd!Sunt o grămadă! Sunt peste tot! Sunt în părul lui negru şi des...I le scot grijulie una cît una,iar G. îşi sprijină vîrful nasului de ceafa mea,mă inspiră tandru în el şi mi-o sărută...
Încă 4 luni...Încă 4 luni...Încă 4 luni pînă la tine...Tre să-mi iau chitară!Tre să-mi iau chitară!Tre să-mi iau chitară!
....Unii ochi sunt fenomenal de frumoşi! Atît de luminoşi ca pe cei de dimineaţă ai lui D. nu am mai văzut niciodată! "Pff! Parcă tu n-ai nimic de a face cu asta!" o şi văd replicînd pe Dănuţa:)...Hmm-nu vreau să ştiu :)...
Hey !Inimoară...Ce mai faci ? Te iubesc atît de mult...atît de mult,nebuno !Iubesc să trăiesc prin tine !Tu eşti ochişorii mei !Compasul meu micuţ ! Îţi mulţumesc,nebuno pentru fiece direcţie pe care mi-ai arătat-o...".Pe cînd m-am deşteptat din visarea mea,mi-am dat seama de surîsul discret de pe buze...Mergînd trec pe lîngă un băieţel micuţ care îmi zîmbeşte înapoi muţumit şi euforic! Cît de scump e!!! În aceeaşi secundă îmi dau seamă că seamănă enorm de mult cu un prieten din copilărie! "El e! El e!" mi-am auzit vocile din cap zguduindu-mi timpanele!Deodată mi-au apărut rapid secvenţe din trecut în cap : jucatul cu îngheţata,alergatul prin locurile pe care doar noi le ştiam,cum micuţă veneam la poarta casei lui şi îl strigam să iasă afară să ne jucăm,cum stăteam ascunşi în primăvară sub copacii de cireşi încărcaţi cu flori albe,euforia,pulsul,viaţa,copilăria!Mă apucă din nou un dor imens al locurilor alea,al leagănului,al munţilor mei,al satului ăla românesc!Şi exact în momentul în care am vrut să-l strig pe nume mi-am spus dezamăgită:"...stai! Stai,Augustina...e mare deja...e însurat deja...e mare...nu e el...".Am trecut cu vreo 20 cm de băieţel şi m-am întors surprinzîndu-l făcînd acelaşi lucru! Mi-am atins arătătotul de vîrful nasului de cîteva ori,mi-am ridicat bărbia şi i-am zîmbit larg,se opri pe loc,îmi flutură grăbit din mînă şi rîse zgomotos,apoi se grăbi să o ajungă pe mama sa din urmă...Copilaşul ăla chiar mi-a făcu ziua!
Se înserează cîte puţin,îmi grăbesc pasul,îmi muşc euforică buzele inspirînd poteca,copacii visele în mine! Acasă,acasă,acasă!...Sunt extenuată,dar fir-al naibii,atît de fericită! :D Suflă vîntul şi exact în direcţia mea "mmm!pur şi simplu îmi ador parfumul!:D " !




p.s : piesa din căşti! :))) http://www.youtube.com/watch?v=gKxnsY2dBaY

teoria Visului sau Ocupaţia: consumator de vise

Spre deosebire de ceilalţi îmi place pur şi simplu să mă opresc în loc şi să privesc totul împrejur de parcă abia am descoperit acel loc,deşi cu siguranţă am trecut pe acolo de sute,de mii de ori! Trăiesc din vise...Visele mă menţin în viaţă,şi atîta timp cît o să pot crea 2 la 1 distrus,o să exist! Visele sunt minciuna aia care îţi aduc zîmbetul în cele mai sumbre clipe ale vieţii,visele sunt drogul pe care îl iau ca să scap de realitate,anestezicul pe care mi-l înfing în venă ca să scap de durere...
"Mâine o să fie bine...","Mâine o să scriu ceva şi mai bun!...","Viaţa mă iubeşte!", "O să-mi încîlcesc braţele în jurul gîtului lui şi o să-i şoptesc zîmbăreaţă cît de mult îl iubesc...şi el,o să mă iubească", "O să-mi reuşească!O să-mi reuşească!O să-mi reuşească!"...
Iar odată cu fiece vis împlinit mă descoper pe mine,şi fiece vis creat,tot mai îndrăzneţ şi mai îndrăzneţ,îmi pun la încercare curajul de a merge spre el.
Visează acei care înţeleg că realitatea nu e cel mai bun loc pentru ei,visează optimiştii care ştiu că viaţa o să ne lovească,dar care îşi spun:"hey,putea să doară mai tare..." fiindcă undeva,într-un colţ întunecat al sufletului,o iubesc! Visează acei care şi-au dat prea multe întrebări în viaţă şi au găsit prea puţine răspunsuri,dar ştiu că n-au încotro şi viaţa trebuie trăită.
Visez fiindcă sunt motivată de toate cele scrise.
Eu sunt tot ce s-a împlinit vreodată şi ce n-o să se împlinească niciodată din buzunarele mele pline cu vise. Şi atîta timp cît o să visez absolutul cu cel mai mare tupeu,în timp ce restul o să fie plaţi,comozi şi totalmente seci,în ochii lor o să fiu stranie.
Visul în sine reprezintă pentru mine Regăsirea,refugiul în mine,iar regăsirea în sine este punctul culminant al căutării de sine....şi mă caut prin actul scrisului,prin fiecare cuvînt pe care îl scriu,ca în final,după ce citesc textul să-mi spun:"uite-mă...","aici eram... : )".

Prea curînd...

Mă sufocă mai mult ca orice gîndul că mă apropii de 20 de ani...A mai rămas juma de an şi cad în panică văzînd timpul atît de nerăbdător şi atît de neascultător...Dar mai presus de frica ascendentă care ma aduce la un punct critic,e stropul de luciditate,de fărimitură a vieţii pe care o pricep cu cea mai mare exactitate :
Nu trebuie de ratat momentul! Unele lucruri se fac la anumite vîrste...Şi acum am impresia că am ratat un lucru mare:...La fiecare vîrstă iubeşti diferit,şi niciodată nu o să iubesc aşa cum aş fi putut iubi la 18 sau la 16...ştiu că o să iubesc altfel-o să iubesc cu picioarele pe pămînt...
Am ratat momentele care umplu cu adevărat valiza de amintiri a vieţii...Nu am avut parte de clipe în care să fi stat amîndoi tolăniţi în iarbă,jucîndu-ne cu degetele printre care se strecoară razele de soare şi citindu-ne ochii....imaginîndu-ne cum o să fim împreună pentru totdeauna,în plină naivitate şi în plină lipsă a fricii că lucrurile se schimbă...întotdeauna.Clipe în care să fi mers pe şosea cu 180 la oră,evadînd de oraş,de aglomeraţie,de oameni fiindcă nu ne pasă şi fiindcă...pur şi simplu...ne iubim...Clipe în care el să devină cămaşa pe care o port în dimineaţă,muzica care apare din senin în cap şi pe care o ador,parfumul pe care să-l tot caut în plete şi dorul care mă aduce la lacrimi pe semne ce înţeleg că parfumul dispare...Clipe în care să nu ne pese de nume şi de realizările pe care le poartă fiindcă tot ce pricepe creierul nostru hipnotizat e prenumele,prenumele care ni se pare cel mai frumos existent pe lume! Clipe în care să adormim îm braţele unui altuia sub cerul plin de stele după ce înainte de asta am încercat să le numărăm şi să le împărţim copilăreşte între noi...Clipele în care "te iubesc" să nu fie bine gîndit,analizat în sine şi pus la dubii,ci să fie unul spontan şi sincer,spus la cel mai nepotrivit moment!
Cît de mult mi-am dorit clipe din astea!
Nici o dragoste nu e mai sinceră şi mai mare,mai ameţitoare şi mai uimitoare ca dragostea de pînă la 18 ani...Dacă nu ai cunoscut absolutul cu toată durerea şi fericirea lui aduse le extreme,nu ai să-l cunoşti niciodată...
Pînă la 18 iubeşti cu toată fiinţa ta! Cu tot universul din tine! Cu tot entuziasmul şi cu toată inima! Inspirînd în tine drogul amorului cu toată hapsînitatea...După 18 se strecoară creierul...După 18 niciodată n-ai să te avînţi să iubeşti pe cineva,practic un necunoscut, cu toată sinceritatea şi încrederea fiindcă simţi că trebuie să fiţi împreună!Fiindcă dintr-o dată adori fiecare milimetru din el!După 18 îţi pui întrebări şi eşti oarecum mai precaut,după 18 n-ai să iubeşti niciodată fără să cunoşti bine persoana,deşi ţi-ai dori la nebunie să poţi...Şi cred că pe măsură ce înaintăm mai mult în vărstă,şi creierul înlocuieşte tot mai mult inima....
Te învinuiesc pentru faptul că nu ai fost acolo cînd am fost de 16 sau de 17! Te urăsc pentru asta! Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă implorîndu-mă să uit că sunt de aproape 20...







dedicat,surorii mele :Corina.

amintire.

Se apropie lent de mine şi îmi pişcă cu vîrful dinţilor ceafa,spijinindu-şi apoi buzele de pişcătură,coborînd astfel liniştit spre umeri...Simt cum mă inspiră adînd în el şi la un moment dat pare să-mi zică ceva,iar eu închid ochii-în cap răsunîndu-mi o voce total diferită de a lui-alta,antitetică suavităţii lui...Şi îi deschid nedumerită găsindu-l cuprinzîndu-mă strîns în umerii lui...îi simt parfumul,ca deîdată ce clipesc să-mi străpungă nasul alt parfum-mai dulce şi mai discret...Speriată şi confuză îi desfac braţele şi apoi îl găsesc îngrijorat de reacţia mea exact în faţă...Mă priveşte cu ochii cărprui nedumeriţi de parcă întrebîndu-mă implorător:"Am făcut ceva?",şi privindu-i îmi dau seama la un moment dat că acel căprui se dizolvă lent în verde,şi că buzele pline se subţiază,că părul castaniu-deschis se nuanţează în unul tot mai închis şi că apropiindu-se spre mine pentru o sărutare,idee nu am pe cine o să sărut...

if i die young...

Cred că aş vrea să mor tînără...Să nu cunosc ziua de mîine fiindcă ştiu: viitorul e doar derularea trecutului-aceleaşi secvenţe aduse din nou şi din nou şi din nou ca şi un film prost filmat,acelaşi scenariu ieftin,aceeaşi lipsă de imaginaţie...
Ziua de mîine nu îmi promite nimic decît durere...şi atunci nu mai văd rostul să-i simt cîtuşi de puţin parfumul...mai bine îmi adîncesc nasul în puloverul cu guler oranj-pufos şi inspir în mine prezentul eventualului viitor...
Ştiu că mîine n-o să iubesc în toată puterea mea,şi n-o să fiu înţeleasă...(Niciodată înţeleasă,obiect de curiozitate-DA,de precepţie-Dificil/Aproape imposibil...Urasc oamenii care îmi acordă superficialitate şi afirmă că m-au priceput cu uşurinţă...Dacă vezi oglinda străvezie a lacului nu înseamnă că ştii ce se ascunde cu adevărat la fundul lui...) .
Mîine n-o să rîd mai mult şi n-o să plîng mai puţin...Mîine ca şi în orişicare seară îmi voi stropi faţa cu apă rece,mă voi uita la rimelul negru care se prelinge peste obrajii albi şi o să mă urăsc...chiar şi după ce-mi şterg urmele rimelului.
Mîine n-o să mă sui într-un tren,cu un bilet în mînă de pe care să nu fi citit măcar destinaţia şi să evadez...Deşi mîine o să-mi pun căştile în urechi la maxim şi o să mă pierd în oameni şi în mine însumi...
Mîine n-o să plec la 600km ca să cad în faţa crucilor buneilor şi să-mi vărs toate lacrimile pe care le tot ţin în mine,mîine n-o să-l sun pe Sandu ca să-i spun cît de mult l-am iubit,mîine n-o să încerc să număr toate stelele de pe cer şi mîine n-o să mă mulţumesc cu tot ce am scris pînă mîine...
Mîine o să se termine la fel ca şi ieri...Ora 12 de noapte,apucînd epuiază fîşii de păr din cap,muşcîndu-mi buzele,închizînd ochii şi pur şi simplu ascultîndu-mi respiraţia ca să mă asigur că sunt în viaţă...
Sufeltul din mine s-a stins demult...N-a avut răbdare pînă mîine...N-a avut răbdarea să mai asculte o promisiune despre cum o să las dreptul,despre cum o să mă învăţ să cînt la chitară,despre cum o să mă trezesc în dimineaţă şi el o să fie acolo-la marginea patului,aşteptînd în genunchi să mă trezesc...
Aş vrea să ajung să inspir hapsînă în mine aerul de primăvară după ploaie-Să-mi umplu trupul cu CEVA frumos ca pentru ultima clipă pe pămînt şi apoi să-l sting în linişte...N-am ce să mai văd în viaţă...Trăiesc într-o continuă depresie cu care deja m-am obişnuit şi-mi pare naturală...Privesc încheieturile mîinilor şi îmi închipui cum îmi dau drumul sîngelui negru-făcut smoală după 19 ani de asimilare a gunoiului emoţional în mine,şi nu o să mă doară...Ştiu sigur că n-o să mă doară.



















http://www.youtube.com/watch?v=Gu9-5SS8V8M&feature=related

MORTUL.

Îmi strecor lent rochiţa gri pe mine,lăsînd-o să cadă prelingîndu-se pe pielea albă,mă îtind obosită din urmă ca să-mi trag fermoarul lung şi cad epuizată pe patul bombardat cu perne-accesorii bej de diferite dimensiuni si forme...Îmi plimb vărful degetelor prin părul des-auriu,îmi pierd ochii albaştri-sticloşi în podul alb şi mă întreb în şoaptă :"Ce fac...?"...Aş sta aşa pentru totdeauna, ascultînd durerea surdă din mine şi eventual aţipind sub notele ei în simfonie cu bătăile leneşe ale inimii mele,închid ochii şi simt cum se prelinge o umezeală rece pe obrazu-mi drep,trezindu-mă firal naibii mult prea devreme! nelăsînd să treacă măcar 60 secunde de agonie...
Mă ridic nervoasă,expiraţiile-mi devin tot mai sonore,îmi ridic marginea rochiţei,îmi îndrept puţin jartiera neagră,apoi îmi strecor degetele prin tîmple...Sunt muribundă...muribundă...n-a mai rămas un strop de dorinţă,de curiozitate oricît de copilărească sau chiar de pariu cu mine însumi de a ajunge la ziua de mîine...Sufletul îndrăzneşte să moară înaintea trupului-sicriu de lux în arhitectura unei tinere de 19 ani,cu buze mici,de un roz-palid şi pline,încheieturile subţiri ale mîinii, nasul micuţ ,ochi care au adunat tupeist tot oceanul în ei şi o alunică în spatele umărului drept-unica de pe toată suprafaţa corpului ei. Supărată pe naivitatea mea care m-a adus în halul ăsta, pe frica mea de a sfîrşi totul,pe care ar fi trebui să o depăşesc demult,doar laşitatea,doar frica mi-e de vină pentru faptul că mi-am epuizat lumina atît de mult din mine...N-am cîştigat nimic,cu cît mai mult trăiam cu atît mai mult durea...Şi unele lucruri chiar sunt minciuni :"totul o să fie bine...".
Mă tîrăsc practic spre oglindă şi deşi nu se văd, ştiu fîşiile de pe ea- spartă de prea multe ori...
Pe tot obrazul e o linie neagră şi îngroşată,îmi ating vărful arătătorului de cel al limbii în timp ce mă gîndesc cît de mult nu aş vrea să ies pe uşa casei ca să întîlnesc un nou eşec,o nouă farsă a vieţii,un nou obiect atit de nesemnificativ pe lîngă celelalte instrumente de tortură ale ei....În timp ce încerc să şterg linia simt o presiune titanică în piept şi la o împungere ascuţită cad în genunchi ţinînd pleoapele strîns lipite una de alta...În faţa ochilor trec fulgerător de rapid secvenţe din viaţă: îmbrăţişările calde de dimineaţă cu Cristy, cerul roşind la începuturile zilelor de vară, mirosul de vanilie pe care îl ador,primul sărut la care îmi tremurau nebuneşte buzele-de fapt ca şi la miile altele care erau pentru prima oară, adio de la Ana şi Dana la aeroportul din Chişinău, fragmentul ciudat în care Sandu îmi prinsese tîmplele în mîinile sale şi îmi sprijini zîmbind fruntea de a lui şi pomul de crăciun cu beculeţele-i arzînd multicolor în noapţile în care le priveam depresată....M-am ridicat tremurînd,mi-am privit absentă ochii cenuşii-şterşi de culoare şi am şoptit plat :"Gata...s-a dus."

Urăsc.

Privesc în oglindă,în linişte,în prăbuşire,în durere surdă...Îmi întind vîrful degetelor spre chipul pe care îl văd,ochii tulburi şi roşii,pielea murdară de negrul de fard prelins în jurul ochilor şi buzele palide tremurînd uşor...Apoi îmi lipesc palma de el pe suprafaţa oglinzii,căutînd să-l mîngîi..."Cişş...Gata,gata,micuţa...Te rog..." În piept mă mă izbi o greutate dureroasă care-mi blocară plămînii şi în plină disperare am urlat isteric,în violenţă explozivă căutînd să-mi înfing ughiile roz în carnea cefei...Regăsindu-mi chipul şi mai distrus,în grandioasă ciudă mi-am lovit pumnii în oglindă făcînd-o să cadă din ramă în mii de bucăţi...Îmi plimb nervoasă degetele pe toată pilea,pe talie,pe umeri, pe piept căutînd să o rup în mii de bucăţi şi să evadez din trupu-mi mult prea sec de viaţă,de lumină,de fericire- sicriul care mă sufocă!
În schimb,epuizată mă probuşesc peste cioburi simţind cum mi se înfing în carne,rugîndu-mă să se înfigă şi mai mult! Rugîndu-ma să fiu în agonia morţii şi nu în agonia reîntoarcerii la viaţă! În durerea plecarii şi nu a reîntoarcerii! Nu mai vreau să renasc...Oricum de fiecare dată ţip de groază...
Îi implor lui Dumnezeu că dacă există şi mă aude să nu mă mai arunce pe pămînt!Îi jur că nu cerşesc nici un milimetru din Rai,şi cu o frică isterică îl rog :"Numai nu Pămîntul!...Te implor!...Fie Iadul! Iadul să fie!...Numai nu pamîntul..."...
Trec orele şi înţeleg că Dumnezeu a ales viaţa pentru mine...Ridic un ciob de lîngă mine îl întorc ca să-mi văd chipul...Însîngerat şi doborît,citesc pe buze:"Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte..."...La oriznt roşeşte vag soarele ca eventual să se stingă,mă ridic îngreunată de haos ca eventual să cad din nou...Strîng cioburile ca eventual să le mai sparg o dată...Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte,Viaţa mă iubeşte...











o confesiune mai veche pentru care am prins curajul postarii abia acum..

" Impresii " din iubire...

• " Imi place cind ma priveste cum urmaresc indurerata rasaritul si nu ma intreaba de ce,imi place cind imi plimb virful degetelor pe chipul lui si nu intreaba de ce,cind imi saruta fruntea fara nici un motiv,cind ne plimbam nasurile pe ceafa si parul unui altuia surizind sau cind stind undeva in multime sau singuri pe aleea din parc si vazind cum inchid ochii-evadez si incep a respira mai des,isi apropie buzele de urechea mea si imi sopteste linistitor :"sunt aici..."...si nu ma intreaba unde am fost..."

• "El se apropie lent de ea, îşi strecură vîrful degetelor pe talia ei şi îşi plimbă vîrful nasului şi a buzelor pe linia cefei ei...iar ea tremura,îşi închidea ochii nu de iubire,ci de durere şi frică,asemenea unui animal mic care se simţi o pradă...
  O întoarse brusc spre el şi îşi aplecă capul să o sărute...
  -Te rog...şopti ea implorătoare...Te rog nu-mi face asta...
  -Dar te iubesc...
  -Nu mă iubeşti...Te joci...îşi plimbă palma pe pieptul lui...îşi luă şuierînd aer în piept şi cu ochi-i albaştri şi tulburi îi privi pe ai lui căprui-înflăcăraţi...Nu mă iubeşti...Eventual ai să te plictiseşti...Ai să te plictiseşti de ochii mei, de buzele mele şi de parfumul meu...Iar eu o să rămîn să te iubesc..."

• "Am auzit despre soare...Cică e frumos...Ai spus că ai să mi-l arăţi...În schimb noaptea de atlas a devenit de cărbune şi mi-ai stins pînă şi stelele...Ia-le! Uite,ţi-ai uiat luna singuratică!...Uite,ţi-ai uitat infinitul de zile pline de visare...Uite, ai uitat iarba moale şi verde şi roua de pe buzele mele...Stai,nu pleca...M-ai uitat pe mine...
  În schimb şi-a luat roua,cică îi e mai mereu sete...;M-ai lăsat într-o cutie de beton armat şi ai scris pe ea:"Pentru mîine.." ... "

• "Pune ceva parfum pe linia gîtului şi îl pulberizează lin pînă la sîni,apoi strecoară puţin pe încheietura mînii stîngi şi apoi o sprijină uşor de cea dreaptă...Schiţînd un zîmbet în oglindă,îşi strecoară degetele subţiri prin părul de culoarea mierii şi iese din casă...Dar gîndul îi este oricum la el...şi o făcea ca şi atunci cînd pleca la el...deşi acum pleaca la altul..."

August. Sh.


http://www.youtube.com/watch?v=N6O2ncUKvlg