mi se invinetesc ochii, iubite, de toate cele pe cite le-am vazut, si buzele - de toate promisiunile tale atit de greoaie.

Abur.

…nu pleca...mai stai, Soare...
Ascunde-te sub cearşeaful meu şi îmbrăţiţează-mă...îmbrăţişează-mă să simt cum îţi patrund razele în fiecare por al pielii mele umplîndu-mă cu viaţă,cu tine,cu mine...Rămîi...Rămîi, Soare, rămîi...
Rămîi ca să-mi frigi buzele şi ca să mă faci abur...în dulcele amor al dimineţii de la amiază,asfinţit şi seară! Să mă faci abur în promisiunea de a mă iubi şi ieri, şi azi, şi mîine, în mîngîierile grijulii şi sărutările liniştite pe frunte, în braţele tale înfometate de mine, în priviea care mă răscoleşte curioasă de parcă ai fi vrut să ştii mai mult decît faptul că te iubesc, în sunetul respiraţiei tale cînd îmi lipesc pieptul de corpul tău...ca să mă încălzesc. Ca să dispar . Ca să mă nasc.

Rămîi.

Femeia.

      Femeia care iubeşte e adesea abordată cu mult scepticism şi analizată la rece – de parcă ar exista o urmă de dubiu în divinitatea puterii sale de sacrificiu, în sinceritatea emoţiei sale, de parcă în secolul 21 nu ar putea să existe aşa ceva... şi ca un mare miracol fiind, gîndirea logică masculină în toată duritatea sa vine grăbită să o descfreze în formule, de parcă iubirea ar fi un dioxit sau un sulfat sau mai nu ştiu eu ce de ceva. Şi nimeni nu se îndură să creadă... Că ea poate iubi mai mult decît iubeşti tu – adică mai mult decît îşi iubeşte ea propria persoană, că ea poate crea din tine universuri întregi ( dilatîndu-şi crezarea, orizontul, speranţa, că e Dumnezeiască: că e într-o continuă naştere, într-o continuă facere – şi din iubirea care este mai face două, din ceea cît dă mai dă dublu fiindcă pe lîngă amantă e şi mamă – fiindcă e de natura ei să multiplice la pătrat ) de aia ajunge uneori ajunge să te sufoce cu psihologia ei complexă, cînd totul e atît de simplu – seara nu ţi-e doar iubită, îţi este  şi doică.

    Mulţi bărbaţi şi-au pierdut suspansul miracolului, a minunii, pe cînd femeia, femeia care iubeşte, creşte întotdeauna minunea în sine.

Purgatoriu

      ... stătea tolănită pe canapeaua mică şi în camera mică a apartamentului ardea vag o lampă poziţionată exact lîngă canapea, şi întunericul o făcea atît de seducătoare în ochiilui.

Şi-a întins puţin pieptul înainte inspirînd zgomotos şi lacom aerul îmbibat cu parfumul lui, cu dubiile lui, cu curiozitatea lui " Ce urmează mai departe ? ... ". Anterior urcaseră scările sperînd la o simplă partidă de sex cu o necunoscută, fără să bănuiască că ar putea să primească puţin mai mult- o confesiune.

  Şi-a întors leneş ochii mari şi albaştri către el, îşi pierde degetele albe prin părul blond zburlit de vîntul lui 25 ianuarie de afară şi îi zîmbeşte uşor, de parcă numaice a desoperit bărbatul cu umerii laţi, sprincenele dese şi bine arcuite, buzele pline uşor umezite şi ochii mici căprui, care pedeasupra mai purta şi cravata neagră şi îngustă lărgită pe pieptul său masiv, în sufrageria apartamentului său nou.

-       -  Deci... întrerupse Ana liniştea, şoptindu-l printre dinţii săi albi.

-      -   Deci ? părea să afirme Paul schizînd un zîmbet, urmărindu-i fiecare milimetru al trupului ei care părea să se zbată lin, fusta rochiei care se ridica tot mai sus făcîndu-i ademenitoare dantela neagră a colanţilor negri, cît de mult şi-ar fi dorit să îşi înfingă unghiile în ea, să îi rupă elasticul colanţilor şi să îşi urce mîna cître chiloţii ei ca să le pipăie materialul, să îi strivească sînii plini în palme şi sfîrcul ei întărit... – nimic mai mult.

-         -  Frumoasă petrecere de Crăciun, nu crezi ? întrebă Ana în micile sale încercări de politeţe.

-         -  Crezi că îmi pasă ?

-        -   Nu, nu cred... şopti Ana zîmbind, atît de resemnată, atît de împăcată cu tot ce se întîmplă.

-         -  Eşti o femeie frumoasă, Ana, încerca să o complementeze Paul cu o curiozitate crescîndă.

-          - Din păcate toate sunt, Paul... îi răspunse Ana cu aceeaşi politeţe şi zîmbi larg.

   Şi zîmbetul ăla ! Anume zîmbetul ăla l-a împins spre păcatul de întreba mai multe... nu înţelegea de ce ar fi zimbit. Brusc trupul cu care pur şi simplu avea să şi-o tragă căpătă suflet pe dinăuntru, brusc era plin cu ceva.

-          - Atunci ce fel de femeie eşti tu, Ana ?

Ana îşi ridică fruntea către tavan şi expiră uşurată... de parcă aşteapta întrebarea asta de la cineva... de atît de mult timp. Îşi muşcă buzele, închiseseră strîns de tot ochii – de parcă ar fi duruto, iar apoi privi trupul lui Paul ascuns în beznă, muschii pieptorali încordaţi, coatele sprijinite de genunchi, chipu-i frumos – audienţa de care avea nevoie, îşi aprinse o ţigară, suflă lent fumul din plămînii ei şi începu să vorbească, de parcă alunga din ei, odată cu para albă şi amintirile...

-          Fumez de un 1 an şi 5 luni... începuserăm de la 21... tîrziu, nu ? Ei uite că fumez... Cred că dacă am început atît de tîrziu riscul ca să mor de cancer e unul destul de mic... printre altele ar fi o moarte uşoară...

-        -   Uşoară ? exclamă Paul amuzat.

-        -   Mult mai uşoară decît să mori de inimă din cauza unor amintiri, reproşă Ana liniştită... Ziceai că sunt o femeie frumoasă... cu toate suntem frumoase... nu toate suntem mame, ori o sa fim vreodată mame, în schimb rămînem a fi frumoase... La 20 am vrut sa fiu şi eu mamă, la 21 mi-au venit minţile în cap... cred.

Urăsc Crăciunul, fiindcă niciodată nu poţi să îl sărbătoreşti singură. Fiindcă presupune existenţa unei " familii " fie ea cît de mică, pentru a-l sărbători – nu am aşa ceva.

De fiecare dată după ce mă fut, plîng. Idee nu am de ce. Pur şi simplu plîng. Sper să nu te deranjeze prea mult asta.

  Îşi îndreptă mîna sigură pe sine, lent, voluptos către fustă, o ridică mai mult şi începu să se mîngîie între picioare... Strîngea pleoapele şi şoptea zîmbind: " Plîng... plîng de fiecare dată... ". Orişicare femeie e predestinată unui singur bărbat, Paul... dar tu sigur nu ştii asta, nu cred că te-ai gîndit vreodată la asta. Pînă acel bărbat nu o refuză. Şi anume atunci hotărîm să îl pedepsim, murdărind locul care a fost doar al lui, şi-şi strînseseră vaginul mai tare în pumn...dar şi atunci îi aparţinem.

-       -   Cui ai aparţinut tu, Ana ? întrebă Paul intuind corect întrebarea.

Şi atunci, din ochii limpezi şi uriaşi ai Anei izbucni o lacrimă plină care i-a udat obrazul. Îşi fixă privirea către bezna din faţa ei uitînd pentru cîteva clipe de prezenţa străinului şi afirmă scurt, lipsită de orişicare emoţie " Nimănui. ".

  Lui Paul îi crăpă orişicare fărîmitură de răbdare, imaginea femeiei tolănită pe canapea, decolteul adînc care trăda prea mult din pielea ei mătăsoasă, picioarele desfăcute, gleznele ei subţiri care atîrnau în aer, dantela, mirosul parfumului ei, dorinţa ei atît de evazivă şi în acelaşi timp mult prea certă! Se ridică agresiv de pe scaunul pe care stătea, îi strînseseră încheieturile mîinilor, iar Ana... era prea scufundată în sine pentru a se putea împotrivi, nu îi păsa. Nu i-a păsat niciodată.

   ... Afară ningea... afară era iarnă, afară era ianuarie, afară era frig... Anei îi era frig. Trupul dezgolit care stătea deasupra ei, respiraţia lui, respiraţia, gîfîitul care devenea tot mai greţos... era rece, era atît de rece, şi îi era frig.

La sfîrşit şi-a întors depresată trupul şi liniştită, fără a scăpa vre-un suspin, plîngea, cu ochii larg deschişi, de parcă ar fi văzut o crimă. Era pustiită, iarăşi. Era un alt act de sinucidere de al ei cu care s-a obişnuit deja. Martirică.

-         -  O să te sun mîine, îi spuse Paul în timp ce se îmbrăca.

-          - Ştii, Paul... sunt 3 tipuri de promisiuni pe care le fac bărbaţii: promisiuni în care nu cred ei, promisiuni în care nu credem noi... şi promisiuni în care ne dorim foarte mult să credem. Nici tu, nici eu nu cred în promisiunea asta. Să închizi uşa bine după tine.

   Ana stătea încremenită în pat, se simţi ca un copil înfricoşat... şi nu vroia să se mai ridice din el. În schimb stătea liniştită şi ascultă paşii străinului... îl auzi plimbîndu-se prin cameră, auzi cum şi-a tras pantalonii pe el, cum şi-a închis fermoarul, auzi cum îi luneca cămaşa pe piele, cum tuşi – de 2 ori, şi într-un final auzi şi cum se loviseră uşa... a închis-o... bine. Şi se simţi uşurată... întotdeauna se simţea uşurată după plecările străinilor.

În sfîrşit putea să închidă ochii... să şi-i odihnească de tot ce a văzut. De tot ce a făcut.

   ...  sărbătoreau Crăciunul. Era aproximativ tot colectivul de la Ministerul unde abia se angajaseră. Avea un post micuţ, dar îşi dorea mult să avanseze şi o încînta faptul că a ajuns cel puţin acolo. Mulţi şi-au adus soţii, soţiile, partenerii... totuşi mai erau şi cîţiva din ăia – singuri. Ana era demult singură... şi nu putea rezista tentaţiei de autodistrugere. Cel puţin când vedea pe vre-o unul care îi amintea de El... cîtuşi de puţin. Azi a regăsit culoarea pielii lui şi sprîncenele lui... păcatul ei că îl ţine minte atît de bine, în detalii, păcatul ei că încă îi mai este dor.

  Rochia neagră cu un decolteu adînc îi scotea în evidenţă doar frumuseţea albă a pielii, culoarea aurie a părului şi albastrul ochilor şi o făcea să radieze, aparenţa cu care obişnuia să se deghizeze cu o mare grijă de fiecare dată o făcea irezistibilă, şi nu îşi dorea niciodată să dea mai mult de atît. Îndrăzneala ei, uşurinţa cu care începea discuţia, şampania şi Paul deveniseră foarte încîntat de faptul că pînă la urmă a venit la petrecere... fără să bănuiască că femeia din faţa lui pur şi simplu a găsit în el cîteva detalii pe care le iubea atît de mult... cîndva... în trecut. Dealtfel nu ar fi avut atîta noroc.

    În următoarea clipă Ana se trezi în faţa blocului ei şi auzea cum bărbatul cu pielea celui pe care l-a iubit achita taxiul... şi începu lent să simtă cum frustrarea şi o greoaie tristeţe i se strecura prin vene şi îi inunda tot trupul... dîndu-i o uşoară dorinţă de vomă – mereu se începeau aşa toate actele ei de sinucidere... cu toţi bărbaţii.

   Intraseră în bloc, era în faţa treptelor, păşi evaziv pe prima şi numără în gînd " unu.. " – în capul Anei apăruseră imagini ! Mii de imagini haotice care păreau să se organizeze cronologic cîte puţin!
 D. ...

Era tînără... era atît de tînără. Avea 19 ani, abia îl cunoscuseră dar deja îl iubea atît de mult.

El o petrecea către universitate, iar ea, mai copilăroasă, îl privi în ochi şi i-a spus: " să vezi cum nu o să rezistăm mai mult de 3 luni ! Nu am fost cu nimeni mai mult de 3 luni ! ", D. în schimb îi strînseseră şi mai mult mîna micuţa pe care o ţinea, privea exact îaninte către zebră şi dădu întristat din cap în semn de protest. Ana i-a zîmbit zgomotos... au rezistat mai mult de 3 luni.

  " Şase... " continua Ana să numere în continuare în gînd treptele şi prin faţa ochilor îi trecuseră o altă imagine... stăteau tolăniţi unul lîngă celălat, goi şi era atît linişte, atîta împăcare, atîta împlinire... stări pe care nu le-a mai găsit cu nimeni în cearceaf. Abia o fcuseră pentru prima oară... el îi ştergea grijuliu obrazul de rimelul prelins din cauza durerilor mici şi o privea radiant de fericire... niciodată nu avea să îi uite expresia chipului, ochii lui albaştri licărind de bucurie... şi cum i-a şoptit la ureche " eşti a mea, scumpa... eşti a mea... eşti soţia mea " – de parcă s-ar fi logodit atunci, de parcă patul le-ar fi fost altar în ziua aceea luminoasa a lui august... şi îi plăcea atît de mult gîndul că era a lui...

" Douăzeci... "... certurile... certurile groaznice cînd se învinuiau de lucruri mult prea dureroase, cînd spunea prea multe lucruri în care nu credea, cerţile care le rupeau carnea inimii... şi cum în următoarele clipe se trezea în maşină zburînd către el... D. trăia în afara oraşului... cum se oprea în faţa porţii, iar el o aştepta afară... ştiind că o să vină, şi o întîmpina cu o strînsă îmbrăţişare – de fiecare dată, iar apoi făceau dragoste... şi cum după, obişnuia să se joace cu degetele pe trupul lui, să îi mîngîie pieptul cu palma larg deschisă, inspirînd lacom pe nări mirosul pielii lui... cum îşi strecura vîrfurile degetelor în guriţa lui, iar el i le muşca jucăuş... şi o iubea. Şi îl renăştea... după fiecare ceartă.

" Treizeci şi trei " număra Ana, iar din urmă stătea străinul care îi privea lacom posteriorul... dar nu reuşi să se gîndească prea mult la asta fiindcă deja vizualiza o altă amintire... cum după ce făceau dragoste D. obişnuia să îi cînte din chitară, iar ea născocea rime... şi născoceau melodii... Cum îi promitea copii, şi casă... şi cum se vroia mamă...

" Patruzeci şi doi "... dar certurile se amplificau... deveneau tot mai multe şi mai multe, tot mai greu de depăşit, dar se iubeau nebuneşte, disperat... fără a le reuşi uneori să ajungă la compromisuri... cuvintele tăiau mai adînc... durerea ţinea mai mult... pînă într-o zi n-au mai îneles ce a fost... au ştiut doar că a durut mult prea tare... şi pe cînd Ana l-a vrut înapoi, D. nu a mai vrut-o... nu i-a mai rămas putere să o iubească... şi atunci Ana se simţi trădată.

... şi atunci Ana a deschis uşa apartamentului...

    Începu să fumeze, să rătăcească din bărbat în bărbat... fiindcă pur şi simplu nu mai vedea nici un rost în nimic. Uneori era unul cu ochi albaşti, alteori altul cu culoarea părului lui... dar niciodată nu a mai fost el. Şi promisiunea în care şi-a dorit foarte mult să creadă " Pentru totdeauna " cînd leneveau unul lîngă celălalt, încălcîndu-şi degetele mîinilor... nu s-a mai adeverit... fiind una dintre cele mai greoaie amintiri care atîrna de inima ei.

  Adoarme de fiecare dată plîngînd după ce îşi murdăreşte trupul fiindcă niciodată nu se vroia aşa... se vroia mamă, se vroia doar a lui. Dar e prea distrusă de cînd a plecat... şi nu se vrea salvată.

    Mîine o să se trezească iarăşi cu el în cap... sperînd că şi el se trezeşte la fel de gol după ce îşi murdăreşte trupul cu altele... sperînd că într-o bună zi... o să se regăsească.

soul beat: http://www.youtube.com/watch?v=0eMgNYnQr1I&feature=related

Purgatoriu

Purgatoriu.

    În viaţă se întîmplă uneori să iubeşti. În viaţă se întîmplă uneori să iubeşti foarte, dar foarte mult... Şi în viaţă se întîmplă uneori să doară.

   Şi cînd iubeşti, seara nu adormi niciodată singur... Adormi cu gustul lui sau al ei pe buzele tale, adormi cu mirosul parfumului pe care l-a purtat pe nările tale, adormi cu memoria reliefului corpului pe palmele tale, adormi cu sunetul vocii atît de dragi în urechi... şi pînă la urmă sufletul tău face dragoste cu imaginea trupului la care ţii nebuneşte, obsesiv, bolnav, dulce. Face dragoste cu părul lui, cu zîmbetul lui, cu privirea lui, maniera lui de a te atinge – şi tu adormi, întregită.

 Niciodată trupul nu e mai plin în singurătatea sa decît atunci cînd iubeşte, îtîlnirea a 2 trupuri e doar o confirmare a desăvîrşirii lui, o dovadă faptică, dar adevărata iubire nu are loc cînd îndrăgostiţii se sărută, se mîngîie, se alintă - Adevăratul act de iubire se mărturiseşte seara, în propriu-ţi cearceaf, înainte de culcare, cînd fiece celulă din tine e în plină memorie a celuilalt trup.

   ... În viaţă se întîmplă uneori ca trupul pentru care ai crescut cea mai profundă pasiune să se răcească... Şi atunci, te zbaţi, seara, în aceleaşi cearceafuri, cu propriu-ţi suflet care îl cerşeşte ca pe un drog, un somnifer înainte de culcare. Te încîlceşti, de descălceşti, te zbaţi, te oboseşti, te enervezi în patul unde noaptea trecută ai adormit cu gustul lui şi cu sunetul respiraţiei lui – şi astăzi nu mai e. – Te stingi cîte puţin.

   Şi seara, în acelaşi pat te compleşesc amintirile, cele mai minuscule detalii, secretele voastre mici şi suferinţa se amlifică înjunghiindu-ţi întreg corpul ca mii de cuţite pentru fiecare gînd despre el trecut prin cap... şi te doare. Şi el nu o să se mai întoarcă. Şi te doare şi mai mult.

   Seară de seară, săptămîni, luni... până într-o zi n-o să te mai doară- Şi asta, acum, e unica ta speranţă... şi ăsta e unicul tău crez.

* Purgatoriu -loc unde se crede ca sufletele celor morti, cu pacate mai mici, se purifica prin suferinte inainte de a intra in paradis. 

http://www.youtube.com/watch?v=opP4PcZ7aN4

noiembrie.

   ... îmi amintesc şi astăzi de prima minciună pe care mi-ai spus-o.

Era primăvară, în martie mai exact... şi aveam abia 19 ani ( fărăr 5 luni 20 în august, nu că ar avea importanţă cred că...). Aerul mirosea a floare, aerul mirosea a tine – dulce. Stăteam pierduţi în parc, undeva pe o bănculiţă mărturisindu-ne iubirea în mîngîieri... şi eram micuţă, şi te iubeam, şi era pentru prima oară cînd iubeam atît de mult.

Stînd aşezat pe bănculiţă m-ai strîns tare de mijloc, ţi-ai ridicat bărbia ca să îmi vezi mai bine chipul şi zîmbitor mi-ai spus: " Ştii, o să mă însor cu tine ! ". Eu în schimb ţi-am apropiat capul de pieptul meu cald, l-am reţinut aşa pentru cîteva clipe şi ţi l-am sărutat greoi... " Ba nu... nu o să te însori... mă minţi..." ţi-am şoptit într-o uşoară tristeţe la ureche – împăcată încă atunci cu adevărul pe care îl cunoşteam deja...

Timul a trecut... şi ne-am iubit. ne-am iubit. ne-am iubit...

... şi nu te-ai mai însurat.

octombrie.

   Îmi fac culcuş din bucăţile din trupul tău rămase... Îmi fac culcuş din ceea ce am iubit atît de mult. Din pielea şi carnea care îmi încălzea trupul în nopţile reci pline cu stele. Îmi fac culcuş din buzele tale,  din albastrul ochilor tăi, din zîmbetul tău şi mirosul dulceag al pieptului pe care îmi odihneam sufletul. Îmi fac culcuş din promisiunile tale de iubire, din promisiunile tale de veşnicie – păcat că a veşnicia durează atît de puţin. Îmi fac culcuş din copiii pe care nu i-am avut niciodată, din cărămida casei pe care nu am mai văzut-o niciodată, din inelul pentru care nu mai găseai niciodată metal. Şi adorm... adorm liniştită pe movila asta mare de Tine, de parcă încă mă iubeşti. De parcă încă eşti. De parcă aud copiii lunecîndu-se pe faianţa din casă. De parcă aş fi fericită.

   Lipindu-mi-se greoi ochii, îmi strecor degetele prin fragmentele de zile însorite de toamnă – eu, tu, şoseaua. Înaintînd cu maşina spre soare, atît de împliniţi, de îndragostiţi, atît de încrezători... şi nu înţeleg de ce nu ne-am mai întors înapoi... împreună.

   Noapte bună, scumpule.

          .

   

http://www.youtube.com/watch?v=90mzH1kvznQ - good lyrics.

iertare

... prinde-mă.

Cad de pe prăpastie, iubite... prăpastia aia despre care am vorbit de mii de ori, prăpastia aia despre care ne-am promis că o să ne prindem, prăpastia aia stîncoasă cu vîrfuri de pietre ascuţite şi umede care despica vise, prinde-mă iubite... mi-e frică.

... prinde-mă. Mi-a alunecat talpa de ultimile tale cuvinte şi sufletul şi-a pierdut echilibrul – cad. Mă tem de moarte, iubite ! – Mă tem să mă trezesc a doua zi dimineaţa ştiind că Tu nu ai să mai fii. Mă tem să-mi deschid pleoapa ştiind că nu o să îţi mai aud niciodată vocea, nu o să-ţi mai ating niciodată pielea, nu o să-ţi mai văd niciodată zîmbetul, nu o să mă mai striveşti niciodată într-o îmbraţişare de pieptul tău, nu ai să îţi mai plimbi niciodata buzele de obrazul meu ca să îmi culegi lacrimile, nu ai să-mi mai ascunzi sînul înflorit de după palma ta larg deschisă ca să cuprinzi cu ea tot sufletul din mine... Cad, scumpule! Cad ! Şi mi-e atît de frică...

... prinde-mă. Prinde trupul ăsta plin de tine – trupul care ţi-a inspirat parfumul şi s-a umplut lent cu el de parcă s-ar umple cu viaţă ! Prinde trupul cu care te-ai învelit atîtea nopţi, prinde sufletul ăsta umil care nu ştie de mîndrie, de orgoliu, sufletul care e atît de neajutorat fără tine.

Cad stelele din urma mea, iubite... se îneacă în mare tot universul nostru, tot ce am clădit şi am înălţat atît de greu... Iar tu ? Tu stai, scumpul meu undeva pe vîrf de stîncă şi îmi cînţi cîntece funerare scăpînd lacrimi pe spatele meu, spatele pe care cîndva ai pierdut atîtea sărutări... în loc ca să mă prinzi.

Te iubesc şi te implor: Salvează-mă. Salvează-mă, iubite.

sursa mea de inspiratie si un fon muzical destul de potrivit: http://www.youtube.com/watch?v=gEsUiQIyzd8

requiem for a soul.

the boy who can make you laugh.

the boy who will watch you fall asleep.

the boy who can make you feel safe.

the boy who will never cheat on you.

   Nu aş putea sa îţi fac nimic decît dragoste, şi în pumnul nostru încleştat s-ar naşte nu sudoare, ci lumină în timp ce ne iubim... Aş culege de pe genele tale stele şi de pe guriţa ta numele meu, iar într-un final m-aş dizolva pe pielea ta... fiindcă trupul tău mă descompune în parfumul pe care îl îmbraci în dimineaţă.

the boy who broke your heart.

http://www.youtube.com/watch?v=hy6mNzpFn-g

ineluş

     Presoară-mi sticlă pe jos. Spune-mi că mă iubeşti şi fă-mă să calc pe ea, fiindcă tu iubeşti numai cînd vezi cum curge sînge din tălpi.

Presoară-mi pe jos trupuri de femei transpirate de străduinţa ta şi culcă-mă pe ele de parcă mi-ar fi pat... şi spune-mi poveşti ca să adorm mai repede: că sunt unica, că doar pe mine mă iubeşti, că te împlinesc, că nu ai putea exista fără mine, că m-ai căutat o viaţă... fiindcă se întîmplă să dau prea multe întrebări -Presoară-mi minciunile astea pe gene făcîndu-le tot mai grele şi lipeşte-le definitiv, iar eu o să te iubesc.

... şi fără să ştiu o să te iubesc ! o să iubesc mirosul pielii tale fără să bănuiesc cît de multe alte mirosuri le-a absorbit în ea ca să te facă ceea ce eşti... o să iubesc mirosul ăla dulciu şi o să-l simt pe nări cînd o să-mi fie dor de tine, fără să bănuiesc că nu-ţi aparţie, fără să bănuiesc cît de murdar şi plin  eşti de ele... fără să îmi pot imagina ce bag în mine.

Aranjează-mi pe jos strune de chitară amestecate cu petalele de flori pe care mi le aduceai după ce mă vedeai plîngînd din cauza ta... pune-mă să îţi aleg vreo şase, ajustează-le la chitara ta neagră, întinde-le la fel de necruţător cum îmi întinzi mie fiecare firicel de nerv, şi cîntă-mi serenade... la fel cum le cîntai şi altora... spunîndu-mi " ţi-am compus o melodie "...

... iar spre sfîrşit... spre sfîrşit, iubite... presoară-mi la picioarele însîngerate inele... zeci, mii, sute de inele de logodnă, spunîndu-mi că mă vreai pentru totdeauna ! Azi ai dispărut... şi stînd în movila asta de amintiri, mă aplec, pentru prima dată, ca să iau un inel de pe jos, în amintirea ta îl îndrept către deget... şi spre marea mea uimire realizez că-mi este mic !

... se pare că întotdeauna a fost... păcat că doar azi mi-am dat seama.

Melodia care m-a inspirat ! e şi un fon muzical foarte bun :)

http://www.youtube.com/watch?v=10ASG55dj_c

metaforă

... şi atunci obişnuiesc să creez dimensiuni. Aud cum degetale tale lovesc strunele subţiri ale unei chitare, îţi văd chipul aplecat deasupra obiectului care îţi strigă iubirea şi îmi imaginez că e sufletul meu acolo în braţele tale – şi tu îl faci să cînte.

Şi nu mi-aş putea imagina, iubite să fie altcineva în loc ! Nu roşcată, nu brunetă, ci eu – nu blondă, ci aurie... chitară aurie, aurie ca şuviţele de păr în care obişnuiai să ascunzi săruturi şi toporaşi în primăvară, inspirînd parfumul dulciu al lor adînc în tine. E locul meu acolo.

   Te privesc cum zîmbeşti fiecărui sunet tot mai clar şi mai îndrăzneţ... şi îmi amintesc că e acelaşi zîmbet ! Acelaşi ca şi atunci cîn obişnuiam să îţi mărturisesc " te iubesc " – de fiecare dată tot mai îndrăzneţ pînă la afirmaţia certă ca o definire a proprie-mi existenţe, a propriului rost: Te iubesc – aici mă nasc, aici încep şi pînă aici mă opresc, nimic mai mult şi nimic mai puţin. Zîmbeşte-mi întotdeauna aşa, iubite – Revelator.

    Urmăresc praful care îl scuturi de pe strune cu vîrfurile degetelor tale, de parcă existenţa ta m-ar purifica pe mine, dizolvă în aer trecutul, tot ce ştiam vreodată, şi te face pe tine unicul spaţiu temporal, unicul adevăr, reducînd totul la degetele alea ale tale... care lovesc strunele şi mă fac să îţi confesez " te iubesc ".

     Culcă-te seara în pătuţ iubite şi aşează chitara lîngă tine... încălceşte-ţi degetele în strunele ei, iar dimineaţa, trezindu-te, ai să mă găseşti pe mine, cu sînu-mi stîng înflorit în palma ta – cică degetele au prins rădăcini în inima mea... şi o să te trezesc şoptindu-ţi  într-o notă clară " te iubesc ".

http://www.youtube.com/watch?v=KqL37GagyDw 

   de parcă aş sta la margine de prăpastie... şi tu eşti pămîntul de sub picioare, desculţă îmi adîncesc degetele în tine ca să mă ţin, ca să nu cad.
şi nu cresc... nu prind aripi, şi nici nu mă fac mai mică, nu mă transform, nu mă pierd, nu mă regăsesc, pur şi simplu încerc să prind rădăcini în tine ca să nu cad... în faţa mea nu e nimic decît infinitul, fără început şi fără de sfîrşit, cerul imens în care nu-i înţeleg marginile, doar nuanţele norilor – da parcă ţi s-a luat albastrul ochilor şi l-au dizolvat creînd dimensiuni. De frica necunoscutului tac. De frica necunoscutului nu păşesc înainte... de parcă nici nu aş vrea să ştiu cum e fără tine – dar eşti pămînt, rece ca pămîntul, mut ca pămîntul, greu ca pămîntul, şi iubindu-te... iubindu-te visez să mă adîncesc în tine decît să cad în spaţii străine. Iubindu-te îţi dăruiesc grai, îţi gîndesc iubiri, îţi proiectez suflete şi desenez lacrimi sincere pe obrazul tău... pînă cînd o să mi se termine creioanele, culorile, viaţa... şi o să vreau să sar.Şi necunoscutul o să îmi pară mai cunoscut ca tot ce am ştiut vreodată. Fiindcă eşti pămînt, iubite... eşti pământ.

lovedust

    Mişcă-ţi buzele tremurînde deasupra frunţii mele, de parcă nu ai şti cum să îmi faci dragoste. Strecoară-ţi mîna sub mine ca să-mi mîngîi spatele cu palma ta caldă... şopteşte-mi la ureche " te iubesc ... te iubesc... te iubesc  ". Respiră. Respiră... tot mai des şi mai des, dilatîndu-mi cu suflarea ta pupila-mi, preschîmbîndu-mi albastrul ochilor în negru, ca să te uiti prin el şi să vezi inima mea undeva la prăpastia fiinţei mele, strigîndu-ţi numele. Respiră.

Apropie-ţi gura de urechea mea, ca să îmi dai de ştire că eşti aici - în întregime. Strînge-mi nebuneşte umerii albi cu toată tandreţea forţei tale, de frinca de a nu te pierde în noi, sărută-mi grăbit conturul gîtului şi închide-ţi strîns pleoapele ! eşti praf...

Greutatea trupului tău s-a preschimbat într-un praf auriu şi plin de sclipiri, aşezîndu-te lent peste mine... În liniştea oboselii leneşe te culeg. Te culeg de pe ficare milimetru din mine, găsindu-te pe vîrful nasului, printre gene, la încheieturile mîinilor, împrăştiat pe vîrfurile înflorite ale sînilor, pe glezne, eşti pese tot. Te grămădesc în palmele mele şi în noapte te port afară ca să îţi dau drumul într-un zbor înalt. Şoptesc deasupra mîinilor strînse într-un pumn micuţ, deasupra trupului tău fărîmiţat, o rugă, trădînd sufletul într-o sfîntă şi umilă mărturisire " te iubesc... " . Mă apropii de o prăpastie, ridic uşor mîinile şi zîmbitoare îţi şoptesc " zbori  ", suflîndu-te uşor în aer. Zbori, ridică-te sus, iubite... înalţă-te, dizolvă-te, dispari... împrăştie-ţi praful trupului tău peste stele, eu, o să stau pe pămînt şi o să aştept să cadă, să bombardeze patul meu cu tine - purtător de vise. Zbori, zbori în linişte, sunt aici... te privesc, te veghez, te iubesc. Îprăştie, contaminează tot universul cu noi şi înalţă-te. Înalţă-te din iubire. Zbori, zbori, iubite ! Zbori ca să cazi împreună cu toate planetele şi cu toţi meteoriţii şi cu toate galaxiile pe care le-ai atins, la pătuţul meu. Eşti înalt. Eşti înalt, iubite... Şi dragostea ţi-e înaltă.

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=eg3F4zpOdK8#!    sunetul care m-a inspirat.

... dacă mîine ar fi ultima zi din noi... aş sta întinsă lîngă pipetul tău şi aş număra paşii degetelor mele de la buric pînă la gura ta... privind cum degetele palide paşesc pe pielea ta moale... şi n-aş uita nici un milimetru din tine. Ţi-aş asculta repiraţia şi mi-aş desface larg palma ca să ating cît mai mult din tine... apoi aş închide ochii... Suntem numai noi... două păsări şi zburăm cu viteză, străbătînd norii în toate nuanţele lor, tot mai departe şi mai departe... iar cînd ajungem deasupra lor, ne prindem într-o strînsă îmbrăţişare şi ne dăm drumul... stau culcată deasupra ta şi facem dragoste în aer... în aer mă pierd în tine, mă preschimb în pilea ta, te prefaci în valurile care trec prin carnea mea, iar gura ne este lipită într-o sărutare disperată, tot mai vii şi mai vii, mai plini, mai împliniţi şi mai pulsanţi pesemne ce ne apropiem de moarte. Şi uite că atunci cînd ne-au mai rămas cîţiva milimetri de pămînt eu brusc deschid ochii, pupila-mi neagră detalîndu-se de frica nebună de a te vedea fărîmiţat şi apoi împrăştiat în mii de particole de praf aurit în aer !


Se strecoară un fior rece prin trupul meu şi speriată desfac pleoapele... eşti aici, pe acelaşi cearceaf cu mine... şi afară e noaptea de vară. Eşti aici, şi fără să ma întrebi unde am fost, îţi apropii buzele de urechea mea ca să mă linişteşti, iar vocea ta mai suavă şi mai grijulie ca oricînd îmi şopteşte: " Cişş... sunt aici, iubito..." ... de parcă ai fi fost cu mine.

Dacă mîine ar fi ultima zi din noi... s-ar prăbuşi toate păsările din aer în numele nostru, ar cădea norii de pe cer... iar noi am asculta dezastrul în liniştea îmbrăţişării noastre... fiindca cu tine orice sfîrşit înseamnă început.