Pauza

Imi cer iertare tuturor cititorilor...
Spre marea mea uimire constat si eu ca nu am mai postat nimic de vreo 3 luni :( Dar din cauza unor circumstante noi aparute cred ca o sa neglijez " Confesiunile " mai mult timp ( imi vine greu uneori sa respir, nemaivorbind de tastarea butoanelor ca sa mai inventez si sensuri si cuvinte )... Imi iau o pauza...
Pina la urmatorul solilocviu,
Fiti fericiti.



Augustina

" 26 de ore de după... " sau " Teoria celor 3 absurdităţi "

  Viaţa în fond este plină de absurdităţi...

  Şi există una, cea mai mare dintre toate: cînd vezi... trăieşti, exişti, respiri, eşti plin de visuri, de speranţe, de planuri pentru viitor, de un mare crez al tău, şi eşti mulţumit de tot ceea ce ai, eşti obişnuit cu tot ceea ce ai şi eşti liniştit în cuibul ăsta al tău clădit timp de ani de zile... pînă într-o zi...  Pînă în ziua în care apare cineva şi îţi răstoarnă violent tot ce ştiai tu despre viaţă, o răsturnare atît de euforică şi de îmbătătoare în acelaşi timp încît trupul tău se alipeşte strîns de trupul celui de al doilea momentan... Descoperi că pînă acum ai trăit de fapt înjumătăţit, şi din culpa Marii Regăsiri şi Marii Reîntregiri tot crezul tău şi toate visurile tale nu mai au nici un rost în sigurătate... Timp de 20 de ani poţi să trăieşti, să îţi doreşti lucruri, să cazi, să te ridici în linişte, şi apoi apare un omuleţ fără de care nu îţi mai poţi imagina viaţa, fără de care nu poţi să îţi mai doreşti lucruri, să cazi sau să te ridici.

   Ei uite, că după absurditatea aceasta mai urmează una...

 Începeţi să creaţi, să procreaţi, să naşteţi, să clădiţi: O mare iubire. Orişicare bariere între voi doi se dizolvă pe zi ce trece tot mai mult astfel încît nu mai există nici un secret şi nici o ruşine în pielea dezgolită sau de gîndul pe care îl purtaţi - Eu sunt tu şi Tu eşti eu.  Cea mai frumoasă etapă a unei iubiri este cea de Sinceră Visare – cînd tot viitorul tău îl asociezi cu trupul de alături pentru care ai făcut o pasiune profundă deja: mâinile care vreai să îţi mîngîie spatele dezgolit pentru totdeauna, guriţa pe care vreai să o poţi săruta întotdeauna, vocea cu care vreai să te trezeşti întotdeauna...  Trupul de alături îţi este cel mai bun prieten şi cel mai tandru amant... trupul de alături promite să aibă grijă de tine, trupul de alături spune că îi place cum miroase pielea ta, trupul de alături îţi aminteşte mereu cît de frumos eşti, trupul de alături are încredere în tine şi trupul de alături te îmbrăţişează cînd eşti prăbuşit – şi aici are loc " Logodna ", marea promisiune a sufletelor voastre de devotament, de iubire veşnică, degetele se încălcesc complicat în palmele voastre strînse şi vă treziţi cu mîinile prinse dimineaţa, vă prindeţi în secret mîinile în stradă şi adormiţi cu ele seara căutîndu-vă ochii de după ele... de parcă între palme aţi ţine jurămîntul, copiii pe care vi-i doriţi în viitor, casa, curtea pentru care deja aţi gîndit amplasarea florilor, şi multe - multe alte seri în care veţi adormi la fel.

  ... Pînă într-o zi... cînd în stradă palmele par să nu se mai intersecteze în aer, cînd gura pe care ai vrut să o săruţi pentru totdeauna devine amară, cînd trupul de alături nu îţi mai promite nimic şi nici nu te mai îmbrăţişează cînd eşti prăbuşit...

      Te doare.

  Te taie în carne şi te întrebi: Cum de s-a ajuns pînă aici ? Iar trupul de alături e mai rece şi mai străin ca niciodată... Aceasta e absurditatea: Cum după o mare iubire poate să urmeze un mare nimic ?

   Te zbaţi, trupul tău se îndoaie în durere şi se dezdoaie în lacrimi... fiindcă s-ar putea să nu-l mai vezi niciodată pe care pe care l-ai iubit atît de mult... Tot gîndul ţi-e doar despre el şi nu-ţi vine a crede că ţi se întîplă... Amintirile care îţi apar în faţa ochilor te storc de viaţă tot mai mult, dar mai presus de toate, nu îţi poţi răspunde la întrebarea: Şi acum ce fac eu mai departe ? De parcă ai fi trăit toată viaţa alături de acel om şi abia acum eşti înjumătăţit... De parcă nu ai fost niciodată sigur... De parcă pînă la venirea lui ai ştiut că anume el o să fie -  Cam gîndurile astea îţi vin în primele 26 de ore de după o despărţire... Mai departe intuieşti doar că o să fie mai rău.

Fiindcă după ce ai iubit atîta, ştii că o altă Mare Absurditate este că o să fie bine...

lutul

Trupul meu capătă desăvîrşire doar în braţele tale... ca lutul în mîinile unui sculptor îndrăgostit de viziunea creaţiei sale.   Între degetele tale se modelează gurguiul dulce al sînului plin, cu mâinile tale îmi rotunjeşti umerii mici, iar gura ta o lasă întredeschisă pe a mea – ca să îţi poţi ascunde sufletul în pieptul meu – în vasul marginile căruia le netezeşti cu sărutări.Cu vîrfurile degetelor treci prin frunte arcuindu-mi sprîncenele şi îmi confesezi emoţionat: " Eşti frumoasă "... apoi îţi cobori năsucul mic pe gîtul meu şi îl pierzi pe la spate – jucîndu-te...Ca să îmi dai culoare, te ridici în vîrfurile degetelor ca să furi din albastrul cerului şi îmi pictezi grijuliu irisul cu el, cu visuri şi cu speranţe înalte – ca să îţi seamăn ţie... şi şopteşti deasupra lor " scumpa ... " ca să le dăruieşti lumină.Mă strîngi uşor de pieptul tău, ca inima mea să audă cum bate a ta şi să înveţe ritmul, iar palmele tale desfăcute larg îmi veghează tandru şi grijuliu spatele. 

 În braţele tale...  trupul meu iubeşte, e cald, e dulce şi e mai viu.


Recital:

http://www.youtube.com/watch?v=jLyJNYzKPeg

AER

peste 2 ani, dupa ce am publicat-o în România, vine si aceasta pe pagina mea de blogg !

  Stau în mijlocul mulţimii şi se adună nori grei şi cenuşii deasupra capului meu...Se mişcă cu toţii împrejur şi sunetul paşilor lor mă înebuneşte....E amplificat de sute de ori în capul meu şi am impresia că imi zguduie creierul...Doar eu stau nemişcată cu mâinile strânse la urechi....Dar nimeni se pare că nu dă o iotă şi nu are de gînd să se oprească....Sunt sadici?...Nu...Pur şi simplu orbi...

  Devine tot mai puţin aer...Am impresia că mi-l fură fiecare om chiar de lângă gura mea...Îl ispiră atât de zgârcit şi răutăcios...Unica muritoare născută fără dreptul de a-l avea în piept...De a-l simţi răcoros cum îi stinge agonia,flăcările,iadul!

  Începe să tune şi muşuroiul de oameni devine tot mai grăbit...Îmi sparge timpanele fi-ral naibii!Se mişcă pe atât de repede încât îmi taie ochii şi încep să sângereze...Se scurg câteva picături pe bluza de mătase gri formînd buline roşii...Şi din mulţime se opreşte o blondă zâmbăreaţă şi dulce zicându-mi"Vai ce bluză frumoasă ai.De unde ai luat-o?"Fir-al naibii de blondă!Nu vede în ce stare îmi sunt ochii...Vede doar bucata aia de mătase pătată cu roşu...N-are nimeni treabă cu sufletul,ci doar cu ambalajul tău...De parcă asta ar fi în secolul 21 suflet...Dar mă rog...Bine că a plecat văzând că nu-i răspund...Dacă mai stătea aş fi plesnit-o..

   M-am aşezat pe nişte trepte reci şi am închis strâns pleoapele....Ferice e cel ce e orb şi surd!Dar oricum rămâne tot mai puţin aer şi agoniei din piept i se mai adună şi sufocarea lentă...Cu ochii închişi visez la o noapte de atlas...Liniştită şi enigmatică undeva sub un nuc cu miros de primăvară...În schimb stau pe beton încercând să-mi stăpînesc durerea...

  Simt cum mi se ridică febra...Încercând să ascund semnele unui boom apocaliptic interior,zîmbesc celor din jur...Începe să plouă...Cu stropi mari şi reci ca gheaţa....Uhh....Ce uşurare!Dar ploaia nu vine singură...Prin zgomotul picăturilor care se izbesc de asfalt şi a paşilor enervanţi se mai aud paşi liniştiţi şi lenţi...Nu se apropie de mine....Dar cred că i-aş fi distins şi la un kilometru distanţă...Sunt diferiţi din păcate..."Nu....te rog...."am spus abia şoptind şi epuizată...Apoi m-am sufocat...Mulţimea mi-a luat tot aerul..."E mai bine aşa... "M-am gândit eu..."Acum o să-i rămână lui mai mult..." .

Eternitate

   

fiindcă am găsit-o prin laptop şi fiindcă îmi place, v-o prezint şi vouă.

  Daca as sti ca maine ar fi ultima zi din viata mea...ca odata cu primile raze ale diminetii,strecurindu-se prin geam o sa-mi pierd suflarea...as vrea ca in acea noapte dinainte,sa adorm in bratele tale...as vrea sa ma tii strins inspirindu-ma in tine cu fiecare git de aer pe care il iai plimbindu-ti fata prin parul meu...As vrea sa imi stringi cit de tare mainile in palmele tale ca sa te simt,ca sa simt prin durere viata care ma iubeste atit de mult deindata ce mi te-a adus ...Ai fi

cuibul meu si altarul meu de ultima ruga...sunetul plaminilor tai flaminzi de mine si a inimii tale care imi striga numele din pieptul tau,mi-ar fi cintece de leagan,amortindu-mi lent fiecare nerv ca sa nu simt dimineata...Linga tine moartea capata un rost...Linga tine ideea mortii ma umple de curaj si fiece lacrima ar fi doar de fericire...

  Incerc sa iti spun ceva...incerc sa iti multumesc pentru pulsul din vene,si tu grabit iti sprijini gura de gura mea si apoi imi saruti coplesit de grija si durere ochii,fruntea...si atunci imi dau seama ca n-ar fi trebuit...micuta de mine...de aia imi aplec capul spre pieptul tau si ascult mai departe cintecul de leagan adormind in promisiunea ta de eternitate, in grandiosul iubirii tale anestezice,fir-al naibii!-in bratele tale: scutul anti-glont,in bratele tale ascunsi de Dumnezeu si de moarte,nu stie nebuna ca am murit demult...dealtfel nu pot explica nici decum atita fericire,atit de straina vietii.Lasa sa vie...o sa gaseasca doar 2 cadavre impietrite de demult...

Brâncuşi - Sărutul

Parfumul

Bărbaţii îşi poartă femeile precum îşi poartă parfumul. Şi astfel:
există parfumuri pe care le ascund după oglindă sau pe care le folosesc ocazional şi parfumuri fără de care nu ies dimineaţa din casă - fiindcă îi completează. 
Parfumuri pentru care au o mare slabiciune şi altele care chiar le displac.
Parfumuri faţă de care îi leagă o amintire caldă şi altele alese ocazional.
Parfumuri pe care se tem să le epuizeze - fiindcă ştiu că e puţin probabil să mai găsească altul la fel şi parfumuri pentru care nu dau o iotă...
În fine, parfumuri mai dulci şi mai uşoare, iar altele mai complicate ca şi percepţie olfactivă...
Există bărbaţi care niciodată nu o să îşi schimbe parfumul, şi îl poartă cu mîndrie ani de-a rîndul - iar asta îi face atît de frumoşi... şi bărbaţi care lunar îşi procură altele...
Bărbaţi care aleg ambalajul şi apoi îşi dau seama că nu suportă mirosul sau cei care obligatoriu o să îşi presoare cîteva picături pe încheietura mîinii, o să-şi apropie nasul şi o să inspire adînc în plămîni mirosul şi cărora nu o să le pese de sticluţă... fiindcă i-a cucerit parfumul.
Relaţia dintre bărbat şi parfumul său o fi una complicată, dar să nu epuizaţi niciodată lichidul din sticluţă dacă nu vă place să-l purtaţi, s-ar putea să-i placă alt cuiva, şi la cît aţi vandalizat pulverizatorul să rămînă vasul gol - goluţ...iar dacă vă place, ba mai mult - chiar iubiţi senzaţia apei parfumate pe pielea dv-stră şi mirosul ei, dacă aţi găsit cu adevărat parfumul care vă place, atunci să îl purtaţi cu grijă fiindcă sunteţi norocoşi

.

mi se invinetesc ochii, iubite, de toate cele pe cite le-am vazut, si buzele - de toate promisiunile tale atit de greoaie.

Abur.

…nu pleca...mai stai, Soare...
Ascunde-te sub cearşeaful meu şi îmbrăţiţează-mă...îmbrăţişează-mă să simt cum îţi patrund razele în fiecare por al pielii mele umplîndu-mă cu viaţă,cu tine,cu mine...Rămîi...Rămîi, Soare, rămîi...
Rămîi ca să-mi frigi buzele şi ca să mă faci abur...în dulcele amor al dimineţii de la amiază,asfinţit şi seară! Să mă faci abur în promisiunea de a mă iubi şi ieri, şi azi, şi mîine, în mîngîierile grijulii şi sărutările liniştite pe frunte, în braţele tale înfometate de mine, în priviea care mă răscoleşte curioasă de parcă ai fi vrut să ştii mai mult decît faptul că te iubesc, în sunetul respiraţiei tale cînd îmi lipesc pieptul de corpul tău...ca să mă încălzesc. Ca să dispar . Ca să mă nasc.

Rămîi.

Femeia.

      Femeia care iubeşte e adesea abordată cu mult scepticism şi analizată la rece – de parcă ar exista o urmă de dubiu în divinitatea puterii sale de sacrificiu, în sinceritatea emoţiei sale, de parcă în secolul 21 nu ar putea să existe aşa ceva... şi ca un mare miracol fiind, gîndirea logică masculină în toată duritatea sa vine grăbită să o descfreze în formule, de parcă iubirea ar fi un dioxit sau un sulfat sau mai nu ştiu eu ce de ceva. Şi nimeni nu se îndură să creadă... Că ea poate iubi mai mult decît iubeşti tu – adică mai mult decît îşi iubeşte ea propria persoană, că ea poate crea din tine universuri întregi ( dilatîndu-şi crezarea, orizontul, speranţa, că e Dumnezeiască: că e într-o continuă naştere, într-o continuă facere – şi din iubirea care este mai face două, din ceea cît dă mai dă dublu fiindcă pe lîngă amantă e şi mamă – fiindcă e de natura ei să multiplice la pătrat ) de aia ajunge uneori ajunge să te sufoce cu psihologia ei complexă, cînd totul e atît de simplu – seara nu ţi-e doar iubită, îţi este  şi doică.

    Mulţi bărbaţi şi-au pierdut suspansul miracolului, a minunii, pe cînd femeia, femeia care iubeşte, creşte întotdeauna minunea în sine.

Purgatoriu

      ... stătea tolănită pe canapeaua mică şi în camera mică a apartamentului ardea vag o lampă poziţionată exact lîngă canapea, şi întunericul o făcea atît de seducătoare în ochiilui.

Şi-a întins puţin pieptul înainte inspirînd zgomotos şi lacom aerul îmbibat cu parfumul lui, cu dubiile lui, cu curiozitatea lui " Ce urmează mai departe ? ... ". Anterior urcaseră scările sperînd la o simplă partidă de sex cu o necunoscută, fără să bănuiască că ar putea să primească puţin mai mult- o confesiune.

  Şi-a întors leneş ochii mari şi albaştri către el, îşi pierde degetele albe prin părul blond zburlit de vîntul lui 25 ianuarie de afară şi îi zîmbeşte uşor, de parcă numaice a desoperit bărbatul cu umerii laţi, sprincenele dese şi bine arcuite, buzele pline uşor umezite şi ochii mici căprui, care pedeasupra mai purta şi cravata neagră şi îngustă lărgită pe pieptul său masiv, în sufrageria apartamentului său nou.

-       -  Deci... întrerupse Ana liniştea, şoptindu-l printre dinţii săi albi.

-      -   Deci ? părea să afirme Paul schizînd un zîmbet, urmărindu-i fiecare milimetru al trupului ei care părea să se zbată lin, fusta rochiei care se ridica tot mai sus făcîndu-i ademenitoare dantela neagră a colanţilor negri, cît de mult şi-ar fi dorit să îşi înfingă unghiile în ea, să îi rupă elasticul colanţilor şi să îşi urce mîna cître chiloţii ei ca să le pipăie materialul, să îi strivească sînii plini în palme şi sfîrcul ei întărit... – nimic mai mult.

-         -  Frumoasă petrecere de Crăciun, nu crezi ? întrebă Ana în micile sale încercări de politeţe.

-         -  Crezi că îmi pasă ?

-        -   Nu, nu cred... şopti Ana zîmbind, atît de resemnată, atît de împăcată cu tot ce se întîmplă.

-         -  Eşti o femeie frumoasă, Ana, încerca să o complementeze Paul cu o curiozitate crescîndă.

-          - Din păcate toate sunt, Paul... îi răspunse Ana cu aceeaşi politeţe şi zîmbi larg.

   Şi zîmbetul ăla ! Anume zîmbetul ăla l-a împins spre păcatul de întreba mai multe... nu înţelegea de ce ar fi zimbit. Brusc trupul cu care pur şi simplu avea să şi-o tragă căpătă suflet pe dinăuntru, brusc era plin cu ceva.

-          - Atunci ce fel de femeie eşti tu, Ana ?

Ana îşi ridică fruntea către tavan şi expiră uşurată... de parcă aşteapta întrebarea asta de la cineva... de atît de mult timp. Îşi muşcă buzele, închiseseră strîns de tot ochii – de parcă ar fi duruto, iar apoi privi trupul lui Paul ascuns în beznă, muschii pieptorali încordaţi, coatele sprijinite de genunchi, chipu-i frumos – audienţa de care avea nevoie, îşi aprinse o ţigară, suflă lent fumul din plămînii ei şi începu să vorbească, de parcă alunga din ei, odată cu para albă şi amintirile...

-          Fumez de un 1 an şi 5 luni... începuserăm de la 21... tîrziu, nu ? Ei uite că fumez... Cred că dacă am început atît de tîrziu riscul ca să mor de cancer e unul destul de mic... printre altele ar fi o moarte uşoară...

-        -   Uşoară ? exclamă Paul amuzat.

-        -   Mult mai uşoară decît să mori de inimă din cauza unor amintiri, reproşă Ana liniştită... Ziceai că sunt o femeie frumoasă... cu toate suntem frumoase... nu toate suntem mame, ori o sa fim vreodată mame, în schimb rămînem a fi frumoase... La 20 am vrut sa fiu şi eu mamă, la 21 mi-au venit minţile în cap... cred.

Urăsc Crăciunul, fiindcă niciodată nu poţi să îl sărbătoreşti singură. Fiindcă presupune existenţa unei " familii " fie ea cît de mică, pentru a-l sărbători – nu am aşa ceva.

De fiecare dată după ce mă fut, plîng. Idee nu am de ce. Pur şi simplu plîng. Sper să nu te deranjeze prea mult asta.

  Îşi îndreptă mîna sigură pe sine, lent, voluptos către fustă, o ridică mai mult şi începu să se mîngîie între picioare... Strîngea pleoapele şi şoptea zîmbind: " Plîng... plîng de fiecare dată... ". Orişicare femeie e predestinată unui singur bărbat, Paul... dar tu sigur nu ştii asta, nu cred că te-ai gîndit vreodată la asta. Pînă acel bărbat nu o refuză. Şi anume atunci hotărîm să îl pedepsim, murdărind locul care a fost doar al lui, şi-şi strînseseră vaginul mai tare în pumn...dar şi atunci îi aparţinem.

-       -   Cui ai aparţinut tu, Ana ? întrebă Paul intuind corect întrebarea.

Şi atunci, din ochii limpezi şi uriaşi ai Anei izbucni o lacrimă plină care i-a udat obrazul. Îşi fixă privirea către bezna din faţa ei uitînd pentru cîteva clipe de prezenţa străinului şi afirmă scurt, lipsită de orişicare emoţie " Nimănui. ".

  Lui Paul îi crăpă orişicare fărîmitură de răbdare, imaginea femeiei tolănită pe canapea, decolteul adînc care trăda prea mult din pielea ei mătăsoasă, picioarele desfăcute, gleznele ei subţiri care atîrnau în aer, dantela, mirosul parfumului ei, dorinţa ei atît de evazivă şi în acelaşi timp mult prea certă! Se ridică agresiv de pe scaunul pe care stătea, îi strînseseră încheieturile mîinilor, iar Ana... era prea scufundată în sine pentru a se putea împotrivi, nu îi păsa. Nu i-a păsat niciodată.

   ... Afară ningea... afară era iarnă, afară era ianuarie, afară era frig... Anei îi era frig. Trupul dezgolit care stătea deasupra ei, respiraţia lui, respiraţia, gîfîitul care devenea tot mai greţos... era rece, era atît de rece, şi îi era frig.

La sfîrşit şi-a întors depresată trupul şi liniştită, fără a scăpa vre-un suspin, plîngea, cu ochii larg deschişi, de parcă ar fi văzut o crimă. Era pustiită, iarăşi. Era un alt act de sinucidere de al ei cu care s-a obişnuit deja. Martirică.

-         -  O să te sun mîine, îi spuse Paul în timp ce se îmbrăca.

-          - Ştii, Paul... sunt 3 tipuri de promisiuni pe care le fac bărbaţii: promisiuni în care nu cred ei, promisiuni în care nu credem noi... şi promisiuni în care ne dorim foarte mult să credem. Nici tu, nici eu nu cred în promisiunea asta. Să închizi uşa bine după tine.

   Ana stătea încremenită în pat, se simţi ca un copil înfricoşat... şi nu vroia să se mai ridice din el. În schimb stătea liniştită şi ascultă paşii străinului... îl auzi plimbîndu-se prin cameră, auzi cum şi-a tras pantalonii pe el, cum şi-a închis fermoarul, auzi cum îi luneca cămaşa pe piele, cum tuşi – de 2 ori, şi într-un final auzi şi cum se loviseră uşa... a închis-o... bine. Şi se simţi uşurată... întotdeauna se simţea uşurată după plecările străinilor.

În sfîrşit putea să închidă ochii... să şi-i odihnească de tot ce a văzut. De tot ce a făcut.

   ...  sărbătoreau Crăciunul. Era aproximativ tot colectivul de la Ministerul unde abia se angajaseră. Avea un post micuţ, dar îşi dorea mult să avanseze şi o încînta faptul că a ajuns cel puţin acolo. Mulţi şi-au adus soţii, soţiile, partenerii... totuşi mai erau şi cîţiva din ăia – singuri. Ana era demult singură... şi nu putea rezista tentaţiei de autodistrugere. Cel puţin când vedea pe vre-o unul care îi amintea de El... cîtuşi de puţin. Azi a regăsit culoarea pielii lui şi sprîncenele lui... păcatul ei că îl ţine minte atît de bine, în detalii, păcatul ei că încă îi mai este dor.

  Rochia neagră cu un decolteu adînc îi scotea în evidenţă doar frumuseţea albă a pielii, culoarea aurie a părului şi albastrul ochilor şi o făcea să radieze, aparenţa cu care obişnuia să se deghizeze cu o mare grijă de fiecare dată o făcea irezistibilă, şi nu îşi dorea niciodată să dea mai mult de atît. Îndrăzneala ei, uşurinţa cu care începea discuţia, şampania şi Paul deveniseră foarte încîntat de faptul că pînă la urmă a venit la petrecere... fără să bănuiască că femeia din faţa lui pur şi simplu a găsit în el cîteva detalii pe care le iubea atît de mult... cîndva... în trecut. Dealtfel nu ar fi avut atîta noroc.

    În următoarea clipă Ana se trezi în faţa blocului ei şi auzea cum bărbatul cu pielea celui pe care l-a iubit achita taxiul... şi începu lent să simtă cum frustrarea şi o greoaie tristeţe i se strecura prin vene şi îi inunda tot trupul... dîndu-i o uşoară dorinţă de vomă – mereu se începeau aşa toate actele ei de sinucidere... cu toţi bărbaţii.

   Intraseră în bloc, era în faţa treptelor, păşi evaziv pe prima şi numără în gînd " unu.. " – în capul Anei apăruseră imagini ! Mii de imagini haotice care păreau să se organizeze cronologic cîte puţin!
 D. ...

Era tînără... era atît de tînără. Avea 19 ani, abia îl cunoscuseră dar deja îl iubea atît de mult.

El o petrecea către universitate, iar ea, mai copilăroasă, îl privi în ochi şi i-a spus: " să vezi cum nu o să rezistăm mai mult de 3 luni ! Nu am fost cu nimeni mai mult de 3 luni ! ", D. în schimb îi strînseseră şi mai mult mîna micuţa pe care o ţinea, privea exact îaninte către zebră şi dădu întristat din cap în semn de protest. Ana i-a zîmbit zgomotos... au rezistat mai mult de 3 luni.

  " Şase... " continua Ana să numere în continuare în gînd treptele şi prin faţa ochilor îi trecuseră o altă imagine... stăteau tolăniţi unul lîngă celălat, goi şi era atît linişte, atîta împăcare, atîta împlinire... stări pe care nu le-a mai găsit cu nimeni în cearceaf. Abia o fcuseră pentru prima oară... el îi ştergea grijuliu obrazul de rimelul prelins din cauza durerilor mici şi o privea radiant de fericire... niciodată nu avea să îi uite expresia chipului, ochii lui albaştri licărind de bucurie... şi cum i-a şoptit la ureche " eşti a mea, scumpa... eşti a mea... eşti soţia mea " – de parcă s-ar fi logodit atunci, de parcă patul le-ar fi fost altar în ziua aceea luminoasa a lui august... şi îi plăcea atît de mult gîndul că era a lui...

" Douăzeci... "... certurile... certurile groaznice cînd se învinuiau de lucruri mult prea dureroase, cînd spunea prea multe lucruri în care nu credea, cerţile care le rupeau carnea inimii... şi cum în următoarele clipe se trezea în maşină zburînd către el... D. trăia în afara oraşului... cum se oprea în faţa porţii, iar el o aştepta afară... ştiind că o să vină, şi o întîmpina cu o strînsă îmbrăţişare – de fiecare dată, iar apoi făceau dragoste... şi cum după, obişnuia să se joace cu degetele pe trupul lui, să îi mîngîie pieptul cu palma larg deschisă, inspirînd lacom pe nări mirosul pielii lui... cum îşi strecura vîrfurile degetelor în guriţa lui, iar el i le muşca jucăuş... şi o iubea. Şi îl renăştea... după fiecare ceartă.

" Treizeci şi trei " număra Ana, iar din urmă stătea străinul care îi privea lacom posteriorul... dar nu reuşi să se gîndească prea mult la asta fiindcă deja vizualiza o altă amintire... cum după ce făceau dragoste D. obişnuia să îi cînte din chitară, iar ea născocea rime... şi născoceau melodii... Cum îi promitea copii, şi casă... şi cum se vroia mamă...

" Patruzeci şi doi "... dar certurile se amplificau... deveneau tot mai multe şi mai multe, tot mai greu de depăşit, dar se iubeau nebuneşte, disperat... fără a le reuşi uneori să ajungă la compromisuri... cuvintele tăiau mai adînc... durerea ţinea mai mult... pînă într-o zi n-au mai îneles ce a fost... au ştiut doar că a durut mult prea tare... şi pe cînd Ana l-a vrut înapoi, D. nu a mai vrut-o... nu i-a mai rămas putere să o iubească... şi atunci Ana se simţi trădată.

... şi atunci Ana a deschis uşa apartamentului...

    Începu să fumeze, să rătăcească din bărbat în bărbat... fiindcă pur şi simplu nu mai vedea nici un rost în nimic. Uneori era unul cu ochi albaşti, alteori altul cu culoarea părului lui... dar niciodată nu a mai fost el. Şi promisiunea în care şi-a dorit foarte mult să creadă " Pentru totdeauna " cînd leneveau unul lîngă celălalt, încălcîndu-şi degetele mîinilor... nu s-a mai adeverit... fiind una dintre cele mai greoaie amintiri care atîrna de inima ei.

  Adoarme de fiecare dată plîngînd după ce îşi murdăreşte trupul fiindcă niciodată nu se vroia aşa... se vroia mamă, se vroia doar a lui. Dar e prea distrusă de cînd a plecat... şi nu se vrea salvată.

    Mîine o să se trezească iarăşi cu el în cap... sperînd că şi el se trezeşte la fel de gol după ce îşi murdăreşte trupul cu altele... sperînd că într-o bună zi... o să se regăsească.

soul beat: http://www.youtube.com/watch?v=0eMgNYnQr1I&feature=related

Purgatoriu

Purgatoriu.

    În viaţă se întîmplă uneori să iubeşti. În viaţă se întîmplă uneori să iubeşti foarte, dar foarte mult... Şi în viaţă se întîmplă uneori să doară.

   Şi cînd iubeşti, seara nu adormi niciodată singur... Adormi cu gustul lui sau al ei pe buzele tale, adormi cu mirosul parfumului pe care l-a purtat pe nările tale, adormi cu memoria reliefului corpului pe palmele tale, adormi cu sunetul vocii atît de dragi în urechi... şi pînă la urmă sufletul tău face dragoste cu imaginea trupului la care ţii nebuneşte, obsesiv, bolnav, dulce. Face dragoste cu părul lui, cu zîmbetul lui, cu privirea lui, maniera lui de a te atinge – şi tu adormi, întregită.

 Niciodată trupul nu e mai plin în singurătatea sa decît atunci cînd iubeşte, îtîlnirea a 2 trupuri e doar o confirmare a desăvîrşirii lui, o dovadă faptică, dar adevărata iubire nu are loc cînd îndrăgostiţii se sărută, se mîngîie, se alintă - Adevăratul act de iubire se mărturiseşte seara, în propriu-ţi cearceaf, înainte de culcare, cînd fiece celulă din tine e în plină memorie a celuilalt trup.

   ... În viaţă se întîmplă uneori ca trupul pentru care ai crescut cea mai profundă pasiune să se răcească... Şi atunci, te zbaţi, seara, în aceleaşi cearceafuri, cu propriu-ţi suflet care îl cerşeşte ca pe un drog, un somnifer înainte de culcare. Te încîlceşti, de descălceşti, te zbaţi, te oboseşti, te enervezi în patul unde noaptea trecută ai adormit cu gustul lui şi cu sunetul respiraţiei lui – şi astăzi nu mai e. – Te stingi cîte puţin.

   Şi seara, în acelaşi pat te compleşesc amintirile, cele mai minuscule detalii, secretele voastre mici şi suferinţa se amlifică înjunghiindu-ţi întreg corpul ca mii de cuţite pentru fiecare gînd despre el trecut prin cap... şi te doare. Şi el nu o să se mai întoarcă. Şi te doare şi mai mult.

   Seară de seară, săptămîni, luni... până într-o zi n-o să te mai doară- Şi asta, acum, e unica ta speranţă... şi ăsta e unicul tău crez.

* Purgatoriu -loc unde se crede ca sufletele celor morti, cu pacate mai mici, se purifica prin suferinte inainte de a intra in paradis. 

http://www.youtube.com/watch?v=opP4PcZ7aN4

noiembrie.

   ... îmi amintesc şi astăzi de prima minciună pe care mi-ai spus-o.

Era primăvară, în martie mai exact... şi aveam abia 19 ani ( fărăr 5 luni 20 în august, nu că ar avea importanţă cred că...). Aerul mirosea a floare, aerul mirosea a tine – dulce. Stăteam pierduţi în parc, undeva pe o bănculiţă mărturisindu-ne iubirea în mîngîieri... şi eram micuţă, şi te iubeam, şi era pentru prima oară cînd iubeam atît de mult.

Stînd aşezat pe bănculiţă m-ai strîns tare de mijloc, ţi-ai ridicat bărbia ca să îmi vezi mai bine chipul şi zîmbitor mi-ai spus: " Ştii, o să mă însor cu tine ! ". Eu în schimb ţi-am apropiat capul de pieptul meu cald, l-am reţinut aşa pentru cîteva clipe şi ţi l-am sărutat greoi... " Ba nu... nu o să te însori... mă minţi..." ţi-am şoptit într-o uşoară tristeţe la ureche – împăcată încă atunci cu adevărul pe care îl cunoşteam deja...

Timul a trecut... şi ne-am iubit. ne-am iubit. ne-am iubit...

... şi nu te-ai mai însurat.

octombrie.

   Îmi fac culcuş din bucăţile din trupul tău rămase... Îmi fac culcuş din ceea ce am iubit atît de mult. Din pielea şi carnea care îmi încălzea trupul în nopţile reci pline cu stele. Îmi fac culcuş din buzele tale,  din albastrul ochilor tăi, din zîmbetul tău şi mirosul dulceag al pieptului pe care îmi odihneam sufletul. Îmi fac culcuş din promisiunile tale de iubire, din promisiunile tale de veşnicie – păcat că a veşnicia durează atît de puţin. Îmi fac culcuş din copiii pe care nu i-am avut niciodată, din cărămida casei pe care nu am mai văzut-o niciodată, din inelul pentru care nu mai găseai niciodată metal. Şi adorm... adorm liniştită pe movila asta mare de Tine, de parcă încă mă iubeşti. De parcă încă eşti. De parcă aud copiii lunecîndu-se pe faianţa din casă. De parcă aş fi fericită.

   Lipindu-mi-se greoi ochii, îmi strecor degetele prin fragmentele de zile însorite de toamnă – eu, tu, şoseaua. Înaintînd cu maşina spre soare, atît de împliniţi, de îndragostiţi, atît de încrezători... şi nu înţeleg de ce nu ne-am mai întors înapoi... împreună.

   Noapte bună, scumpule.

          .

   

http://www.youtube.com/watch?v=90mzH1kvznQ - good lyrics.

iertare

... prinde-mă.

Cad de pe prăpastie, iubite... prăpastia aia despre care am vorbit de mii de ori, prăpastia aia despre care ne-am promis că o să ne prindem, prăpastia aia stîncoasă cu vîrfuri de pietre ascuţite şi umede care despica vise, prinde-mă iubite... mi-e frică.

... prinde-mă. Mi-a alunecat talpa de ultimile tale cuvinte şi sufletul şi-a pierdut echilibrul – cad. Mă tem de moarte, iubite ! – Mă tem să mă trezesc a doua zi dimineaţa ştiind că Tu nu ai să mai fii. Mă tem să-mi deschid pleoapa ştiind că nu o să îţi mai aud niciodată vocea, nu o să-ţi mai ating niciodată pielea, nu o să-ţi mai văd niciodată zîmbetul, nu o să mă mai striveşti niciodată într-o îmbraţişare de pieptul tău, nu ai să îţi mai plimbi niciodata buzele de obrazul meu ca să îmi culegi lacrimile, nu ai să-mi mai ascunzi sînul înflorit de după palma ta larg deschisă ca să cuprinzi cu ea tot sufletul din mine... Cad, scumpule! Cad ! Şi mi-e atît de frică...

... prinde-mă. Prinde trupul ăsta plin de tine – trupul care ţi-a inspirat parfumul şi s-a umplut lent cu el de parcă s-ar umple cu viaţă ! Prinde trupul cu care te-ai învelit atîtea nopţi, prinde sufletul ăsta umil care nu ştie de mîndrie, de orgoliu, sufletul care e atît de neajutorat fără tine.

Cad stelele din urma mea, iubite... se îneacă în mare tot universul nostru, tot ce am clădit şi am înălţat atît de greu... Iar tu ? Tu stai, scumpul meu undeva pe vîrf de stîncă şi îmi cînţi cîntece funerare scăpînd lacrimi pe spatele meu, spatele pe care cîndva ai pierdut atîtea sărutări... în loc ca să mă prinzi.

Te iubesc şi te implor: Salvează-mă. Salvează-mă, iubite.

sursa mea de inspiratie si un fon muzical destul de potrivit: http://www.youtube.com/watch?v=gEsUiQIyzd8