ELIBERATĂ/ Dor de aer dulce

M-am trezit în dimineaţă înaintea sorelui...M-am aşezat lîngă geam,mi-am cuprins genunchii,iar apoi mi-am strecurat degetele prin părul auriu şi le-am lăsat să se piardă în el...Senzaţia de moale mă linişteşte în timp ce liniştea din jur mă face să panichez din cauza haosului din capul meu...Îmi apuc fîşii de păr tot mai nervoasă,respir tot mai adînc şi îmi reţin pleoapele închise pentru mai mult de două secunde...În cap îmi răsună:"Să ai grijă de ea...","Încerc...".Cît de bucuroasă sunt pentru faptul că iubeşte...Şi nu ar trebuit să fiu...Şi totuşi mă simt mai uşoară şi mai liberă ca oricînd în viaţă...Cît de dulce e aerul şi cît de caldă devinde noaptea rece....Iar mai presus de toate cît de norocoasă e ea...Nu simt nici ciudă,nici ură...Doar un mic regret-că n-am ştiut mai înainte,atunci nu m-aş fi epuizat într-atît de mult încît să nu încapă viaţă în mine ca să-mi trăiesc drumul ci doar ca să mă bucur pentru al lui...
În spitalul în care am stat îmi tot dădeau pastile ca să alunge moartea din mine...Dacă ştiam că avea să fugă din suflet deîndată ce îl ştiam fericit...În schimb am băgat în mine atîtea că m-am uscat pe atît de mult încît nu mă mai pot scula din patul alb...Îmi pare podeaua rece ca şi un gheţar şi plus am uitat cum să-mi mişc picioarele...E sadic...ar fi trebuit să-mi spună că e fericit! Din neştire...Din speranţă....Să fi fost boala mea adevărată sau imaginară? Ţin minte febra! Ţin minte cum mă dureau venele în mine cînd mă gîndeam la el! Şi ca să-l suport,ca să nu-mi piară lumina din suflet făceam ce imi zicea o soră medicală care tot venea pe la mine cu o mutriţă lipsită de orişicare expresie:am băut apă şi am înghiţit,am băut apă şi am înghiţit! Era mai frig cînd îl iubeam,corpul meu işi pierdea tot mai mult imunitatea cu fiecare pastiluţă albă...Acu poate că am uitat cum să trăiesc fără a-l mai iubi...Nu-mi permite bunul simţ să mai rîvnesc la el...
De patul meu se apropie acea soră medicală...E frumoasă-radiază fericire...poate că e de bine...Îmi mîngîie fruntea îmi şopteşte cu vocea lui:"Încerc,încerc,încerc...",iar poi,revenind straniu la o voce femenină şi blîndă,îmi spune să trag cît mai tare în mine aerul...Cică a aerisit camera...Şi am tras lacom din el...şi anume atunci am înţeles că e dulce şi anume atunci am înţeles cît de mult mi-a fost dor de el(de aer)...Şi anume atunci am deschis ochii şi m-am coborît din aşternut...şi anume atunci m-am aşezat în faţa gemului aşteptînd soarele...şi am închis pleoapele-cred că a durat mult mai mult de cele 2 secunde-şi pe cînd le-am desfăcut, lamele galbene solare mi-au tăiat retina,dar nu mă doare-Sunt eliberată.



(ca şi fon muzical va propun :http://www.youtube.com/watch?v=vM2cvLKjNZs )

RENAŞTERE

-Foc!Foc!!!
-Arde! Să aducă cineva apă!
În mijloc stă un obiect mare şi sferic în flăcări...Şi toate nuanţele de roşu îl înghit cu văpăi uriaşe care se dizolvă în aer...Şi mai că ar fi absurd dar se pare că obiectul ăla are glas...Şi plînge...Plînge şi urlă isteric,un ţipăt ascuţit care zgîrie urechea şi te trece prin tine,te taie şi îţi lasă doar tremurici...Îl doare...Ars de viu....
În jurul lui,împrăştiaţi în dezordine şi panică,printre clădirile gigantice ale unui imperiu fabulos,sunt mii de omuleţi...şi fiecare din ei are tatuat pe spaţiul dintre sprîncene ceva...Un nume se pare,scris cu o caligrafie frumoasă...Uite cum trece "Gratitudinea","Ambiţia","Visarea" pînă şi "Frica" se pierde prin mulţime,iar "Curajul" stă mort pe pămînt,cu corpu-i deformat de la cît de călcat în picioare e de mulţime...
Îmbrăcate în haine şi voaluri negre orientale din care abia de se desluşesc ochii la fel de întunecaţi,"Suferinţa","Revolta","Dorul de sine","Epuizarea" şi "Agonia" plîng în semn de doliu şi fac neîncetat plecăciuni către corpul gigantic care arde şi urlă...
"Iertarea" se grăbeşte cu gălezile de apă şi pe chip i se putea citi durerea... "Resemnarea" oftă cu greu spunînd:"E vina voastră..." şi o urmă leneşă pe "Iertarea" de parcă nu dori prea mult să o ajungă din urmă şi doar "Speranţa" alergă ca o nebună mobilizîndu-i pe cei din jur....Fiecare găleată nu făcea nimic decît să transforme în aburi cîteva fîşii de foc...Dar vocea implora prin strigătu-i ajutor,şi Speranţa înţelegînd că nu are încotro...că totul e aproape pierdut...înainte de a muri şi ea din cauza decepţiei,observă corpul batjocorit al Curajului,îl ridică în braţe şi se îndreptă încet spre sfera incendiat...Se aplecă umilă şi-i vorbi cu voce joasă asemnea unei rugi pe care nimeni nu trebuie să o audă:"Te implor...Ai CURAJ ca să începi tot din nou,ai Curaj să trăieşti şi să exişti în pofida durerii...Şi te implor...Să ai Răbdare şi să nu te avînţi în sentimente negre...Ei sunt şacalii care te pîndesc,care îţi urmăresc însetati orice urmă de slăbiciune...Supune-i şi nu deveni prada lor..."...Şi în tot răstimpul ăsta urletul ascuţit al sferei şi ruga Speranţei străbăteau mii şi mii de nivele şi spaţii pînă s-au oprit sub forma unui ecou în urechea unei fiinţe cu ochii mari şi albaştri,părul blond şi des,şi un zîmbet larg pe faţă care ascundea toată drama din interiorul său...Închise ochii pentru o secundă şi...
...În interior,Speranţa chemă Răbdarea...De pe sferă au început să cadă bucăţi grele şi masive de cărbuni negri...S-au ferit de cîteva ori,apoi au luat un cuţi şi şi-au tăiat palma...Au presurat cîteva picături peste corpul rece al Curajului şi l-au arencat în mijlocul flăcărilor...Deodată,cu rapididatea a cîtorva milisecunde sfera a explodat emanînd o lumină albă,asemenea unei lame,transformînd în cenuşă tot ce era în jur...Şi s-a lăsat linişte...În jur nu mai e nimic...Spaţiu plan şi de un alb pur...Răsună un sunet straniu şi liniştit,de o frecvenţă înaltă...Iar în locul unde era corpul gicantic acu e un alt obiect rotund şi mic cît un grăunte,dar de o lumină galbenă orbitoare...Leagănul vieţii...

disconfort existential

1.

Intrăm cu toţii în lume cu un fel de :"Bonjour,je suis l'artiste ;) "...Căci în secolul 21 am ajuns să concluzionăm că trebuie să ne protejăm esenţa...Esenţa,lumina aia epuizabilă din care fură hain cu toţii...Şi atunci schiţăm un zîmbet,şi Voila! Ne încadrăm formal în societate...Păstrează zîmbteul...Nimănui nu-i pasă de cîte ori ţi-ai privit îngîndurată venele,nimănui nu-i pasă că ieri putea să fie ultima zi din viaţa ta...Nimănui nu-i pasă că cineva în iteriorul tău urlă înebunit,că e sufocat de lanţul gros de la gît,mîini şi picioare,şi o plăcuţă pe mijlocul lui pe care e gravat:"Obligat de a trăi"...Şi nimeni nu o să recunoască că ieri a înfrînt moartea,că noaptea se culcă în pat cu depresia care la stors de forţă...Şi parcă azi e mai palid,"Nu cred că are ceva",şi parcă e mai trist,"Păi aşa i-a venit azi"....Şi uite că a trecut o lună cu:"Nu cred că are ceva"...Şi uite că într-o zi nu mai e..."Ce tragedie!..Păi nu-mi amintesc să fi avut ceva.."...

(nota: În secolul 21,suicidul din cauza depresiei,este a treia cauză a morţii pentru oamneii între 15 şi 24 de ani,şi a şasea cauză a morţii copiilor între 5 şi 14 ani...Doar în Statele Unite,peste 7 milioane de femei suferă de depresie clinică... )

"Aş vrea la cavoul meu lumea să apalude...N-a ştiut nimeni...Cred că criticii teatrului francez ar fi putut exclama doar un singur lucru:"Geniale!"..."

E rece metalul din jurul trupului meu...Dar sărut plăcuţa cu o dorinţă disperată de a iubi viaţa...Pînă atunci mă mai culc şi seara asta cu ea...Mîine o să-mi pun un fon de ten mai întunecat ca să-mi astupe albul bolnăvicios si cearcanele de sub ochi...






2.
"Continuă să scrii!" asta îmi spun eu în fiecare dimineaţă...Îmi spun cu disperare şi în acelaşi timp cu duritate! Înainte obişnuiam să mă forţez să trăiesc...Acum lucrurile s-au schimbat...trăiesc...dar mi-am pierdut esenţa...Şi băga-mi-aş piciorul în fericire!Mi-e dor de mine însumi!Mi-e dor de dorinţele mele absolute,de latura pe o care o descopeream milimetru cu milimetru la fiecare tremurici al muşchilor la muşcăturile negrului,la pălmuirea vieţii...Îi urăsc mîngîierile,deja mă enervează durata asta continuă a iluziilor şi abia aştept să se prăbuşească! Urăsc lumea din exterior...Petru ce am schimbat-o pe cea de dinăuntrul meu??!
"Mîine o să te doară" am ajuns să îmi promit în fiecare seară...

Uneori iubim in oglinda…

Stau în faţa unei oglinzi imense ,mai bine zis la cîţiva paşi de ea,iar din urma mea răsare triumfător,ba nu-arde roşind cerul cu limbile sale galbene,soarele...Mă privesc în ea dar văd oglindită o altfel de imagine...În loc de trupul de statură mijlocie,părul obişnuit blond şi lung şi o faţă cu o bărbie mică şi ochii mari de un albastru senin în faţa mea stă cineva înalt,cu ochii de un verde profund,trupul bine clădit şi umeri laţi...Buze cărnoase muşcate puţin de dinţii albi,părul des şi negru şi sprîncene bine arcuite..."Tu..." am şoptit uimită. "Tu..." a şoptit şi el concomitent cu mine cu aceeaşi expresie a feţei ca şi a mea...M-am apropiat,ba nu m-am avintat mai aproape de oglindă şi am întins mîna,iar el a făcut la fel,copiindu-mi dramatismul şi entuziasmul,ca pînă la urmă vîrful degetelor noastre arătătoare să se atingă parcă pe suprafaţa oglinzii...Dar era rece...Atît de rece încît le-am simţit cum îngheţau cîte puţin..
Am dat să îi mîngîi chipul şi el şi-a întins mîna să facă la fel,mi-am plimbat palma pe pieptul lui şi el la rîndul său nu s-a reţinut o secundă să facă acelaşi lucru...Chipul îmi deveni înveninat de spaimă,la fel ca şi a lui...cu precizii fixe de milisecunde...Apoi m-am întins curioasă să îl sărut,iar el m-a urmat...Nici mai lent şi nici mai grăbit...şi feţele noastre s-au întîlnit perfect sincron pe acea suprafaţă...Şi era rece...
Apoi soarele din spatele meu a început să apună lin,şi înţelegeam că odată cu pieirea luminii imi este tot mai greu să desluşesc imaginea din oglindă...Panicată am privit imaginea bărbatului din oglindă căutînd un răspuns,o îvoire...Şi crezînd că am găsit-o,m-am aplecat jos,am luat un ciob de sticlă şi m-am ridicat înapoi...Imaginea din faţa mea se pare că a făcut acelaşi lucru fiindcă am văzut-o şi pe ea cu un ciob în aceeaşi mînă ca şi a mea...Am privit-o,mai bine zis îl-am privit încercînd să-i străbat pupila şi retina pentru a-i simţi mirosul,febra sufletului...Dar nu reuşeam...Şi crezînd că oricum nu mai contează,doar îl iubeam,îmi poziţionam lent ciobul către vene şi îl priveam pe el...Pe măsură ce bucăţica aia se apropia de încheieturile noastre vedeam cum îi tremură mîna tot mai tare şi mai tare,tot mai bolnav şi mai nesigur...Mi-am fixat ochii către întreaga sa fiinţă şi am trecut rapid şi adînc prin încheietură,el în schimb scăpă ciobul în jos şi întreaga oglindă se dărîmă în mii de bucăţi în faţa ochilor mei,rănîndu-mi obrajii şi gîtul şi pieptul...
...Stau lată pe jos,printre bucăţi neuniforme din oglindă care nu reflectă nimic decît noaptea făcînd-o astfel şi mai întunecoasă,şi urmăresc,cu fiece secundă tot mai slăbită şi mai stoarsă de viaţă,cum curge un şuvoi roşu printre degetele mele...El n-a putut...
Uneori iubim in oglinda…

Credinţă firavă (poezie)

În faţa oglinzii nu mai stau eu...
Doar ochi-mi curioşi, mari şi albaştri
Întreabă străinul ce zodie e după aştri
Şi ce se mai aude de Dumnezeu,
Că cică în secolul 21 a fost ucis de un ateu...
Iar străinul dă din umeri:"Nu ştiu...N-am fost eu"...
"Să zic acum prea greu îmi este
Pentru cel devenit ateu şi adevărul e poveste...
L-am văzut pe El ieri...Se plimba printre noi aseară
Şi a început a plînge cînd a împuşcat cineva un copil afară "
-Ce ţi-a făcut? Şi de ce ai împuşcat?
-Nu am fost eu...Tot ce ştiu e că am sîngerat...
-Şi Dumnezeu? Apoi ce a făcut?
-Nu-l ştiu...Şi nu l-am cunoscut.