Se întîmpla
în toamnă... pe cînd soarele căzuseră pe asfalturi – tot soarele.
Era
dimineaţă... şi m-am trezit în cămaşa lui. Cred că mă îmbrăcaseră seara în ea
cînd m-am cuibărit în braţele lui şi i-am spus că mi-e frig.
M-am luptat să înfrîng lenea dulce, să mă ridic din
pat, iar după m-am făcut comodă la geam, purtînd cămaşa lui...
Cămaşa
albă, şifonată, largă, pe care se încălcea parfumul lui şi parfumul meu ( pe
care tot insistă întotdeauna să îl port ) într-un deliciu olfactiv – cămaşa
noastră.
Pe sub cămaşa lui înfloresc şi se îmbujorează
vîrfurile sînilor pe care i-a sărutat şi pe care a adormit de mii de ori, sînii
pe care îşi culca obosit capul şi buzele sale năşteau viitorul nostru atît de
detaliat descris, atît de viu, atît de real. Pe vîrfurile alea rozovii s-au
odihnit toate: şi prăbuşirile şi visurile sale.
Pe sub cămaşa lui sunt şi visurile mele, visurile pe
care le protejează el de viaţă, de ghinion şi de supărările mele cînd mai că
le-aş da cu piciorul – şi atunci vine el, îmi îmbrăţişează gleznele, mi le
sărută şi îmi şopteşte " Mai rabdă... "... Mă cuprind jucăuşă, îi
strîng şi mai mult cămaşa de pielea mea şi îi aud vocea în cap: " Mai
rabdă... ".
Pe sub
cămaşa lui nu doare, pe sub cămaşa lui găsesc răspunsuri, pe sub cămaşa lui
subţire e atît de cald, că tot te gîndeşti că n-a mai rămas nici o frunză pe
copaci afară... Pe sub cămaşa lui pielea mea îi strigă numele, şi tot ce e mai
bun în mine creşte doar pe sub cămaşa lui: speranţa, grija, iubirea, dăruirea
de sine, fiindcă doar sub ea sufletul meu se simte în siguranţă.
... şi nu cred că există o femeie mai frumoasă decît
cea care dimineaţa se alintă, se dezmiardă, înfloreşte, prinde viaţă în cămaşa bărbatului său.
