lumina fara lumina

Nu stiu sa dau nume durerii care si-a prins radacini in carnea mea acum...Stiu doar ca doare...Si doare si doare...Nu stiu sa o explic, nu-i inteleg inceputul si sunt terifiata de posibilul ei sfirsit...O sa moara si EUL meu odata cu ea? Cit de mult o sa salvez din el? O sa ramin pustie,o sa tinjesc dupa mine insumi, ori materia mea extra-dimensional-umana,din contra, o sa se amplifice?
Stau la priveghile unui mort cu sicriul inchis...Intotdeauna exista posibilitatea ca sicriul sa fie pustiu...Si sper ca e pustiu,sper ca totul e doar in capul meu si ca imi fac griji degeaba si sper ca nu ma mint,ci ca ma linistesc,ma aduc la adevar cind imi spun in fiecare dimineata: "nu o sa ma pierd pe mine insumi...o sa scriu si o s-o fac grandios,cum n-a mai facut-o nimeni niciodata,nu o sa ma pierd pe mine insumi.."...Anume in asa momente simt disperata nevoie de a-mi face tatuajul ala la incheietura mainii stingi- ca sa nu uit de mine insumi ! Ma mai salveaza doza de poezii ale lui Adrian Paunescu de care mai dau seara inainte de culcare cind nu sunt epuizata mortal,ci aproape... Si cartea asta...Simt deja atita incertitudine absurda! Cu cit mai mult se retine cu atit mai dubioasa sunt in privinta ei desi in trecut abia asteptam clipa! In criza de identitate am ajuns sa neg tot ce am fost, ba nu..." sa neg" e prea dur spus...sa uit. Si doare!...
E ciudata dorinta de a vomita sufletul din mine...Ma culc si ma trezesc cu ea...Ma uit in oglinda si imi privesc ochii incercind sa gasesc in ei un raspuns,dar nu gasesc nici macar lumina...nemaivorbind de un raspuns.

Uhh...Abia astept vacanta de iarna!- sa am timp,timp pentru meditatii...Timp pu pretioasa literatura-singe al organismului meu! Sa am timp sa traiesc si sa analizez fiecare particula si molecula a existentei,a vietii si sa nu le respir in mine in graba pu ca am de invatat la ceva ce urasc! As putea parea adolescentina dar nu sunt! Si nu mi-e frica sa o spun desi ar putea suna cliseic(banal) si pompos : dar am ajuns in starea filozofului care nu mai poate filozofi, a scriitorului care nu mai stie sa jongleze cu cuvintele, a omului care nu stie sa aspire...vegetez din cauza aripilor smulse vulgar si mult preamatur din carne...noroc ca mai am o vaga fisie de memorie despre ce prezinta ele...Vreau sa zbor desi am uitat cum se face...Si o sa zbor!


"Nu o sa ma pierd pe mine insumi..."

triumful !

" a miia definitie a vietii pe care v-o propun! :D "

Viata e cind cineva se chinuie 20 de ore sa te nasca…Si urmatorii 20 de ani o invinuiesti ca a facut-o….Viata e cind privind rasaritul nu iti dai seama de importanta lui si cind cunosti apusul visezi la rasarit…Viata e cind mor toti imprejurul tau si tu regreti ca ai uitat sa le spui cit de mult i-ai iubit...De fapt viata e despre a nu spune celor iubiti ca ii iubesti si a spune ca ii iubesti pe cei care nu merita...Viata e despre cautarea asidua a luminii...Cind lumina era intotdeauna exact in "intunericul" tau.....Tot ce trebuia sa faci e sa te indragostesti de el...Simplu...Doar ca pe nimeni niciodata nu il duce capul...Viata e despre adevaruri care ucid si minciuni care salveaza...E ironica...Cred ca mereu a fost asa...Viata e despre dorinta isterica de a transforma realiatatea intr-o amintire si despre regretul ca amintirea nu mai e o realitatea...

Viata are miros de zahar ars…Adica dulce si afumat....adica nu e perfect.Emmm....Viata e alcatuita exact din doua culori :gri si roz...Sigur ca una o domina pe cealalta..dar asta nu insemna ca nu e loc pentru cea de a doua...Doar ca e asa...Mai raruta...De aia cred ca e si foarte scumpa...De aia cred ca cautam pe parcursului intregului timp cit respiram caldarea aia cu vopsea roz...sa ne vopsim peretii intr-asa fel incit sa ne ajunga pina ni s-or raci picioarele ! Fericirea Absoluta...Pfff...Povesti...Pff...Ce copii mai suntem !...Dar cine a spus ca copiii nu pot avea dreptate? : )

Dar cel mai important lucru e ca...Viata are un termen limita...Din pacate...De aia(se adreseaza celor foarte rationali in viata) nu vi se pare total irational sa o epuizam pur si simplu asa ? De ce sa nu iubim orbeste,de ce sa nu sarim cu parasuta,de ce sa nu ne pornim in calatorii in jurul lumii de unii singuri ?Ce ?E periculos ?? Hmmm....Intreb asta cu un zimbet larg pe fata : Dar care e rostul sa traiesti...daca pina la urma mori intreg ?Poate ar trebui totusi sa lasam inima aia sa crape si parasuta aia sa se deschida in aer... ? : D

Revenind incet la vers...

1. Sinucidere.

Tu,tu n-ai ştiut să ierţi
Cînd ţi-am iertat eu atîtea!
Şi n-ai ştiut să îmi promiţi
Cînd ţi-am promis atîtea...

Tu n-ai ştiut să te ridici
Deîndată ce eu m-am ridicat,
Şi te-ai axat pe drumuri mici
În timp ce eu grandiosul l-am căutat!

Tu n-ai ştiu să-mi dai o şasă,
Şi eu atîtea ţi le-am dat...
Ţi-am scris un bileţel lăsat pe-un colţ de masă:
"Să ştii,viaţă- te-am căutat..."...

2. -

“ Deschide-ti ochii”
Si i-am deschis…
“Da-ti drumul lacrimii”
Si obrazul fierbinte mi l-am stins…

Pling luptatorii nascuti sa piarda
Pling si ateii care au ajuns sa creada...
Si oricit s-ar parea ca viata e zadara
Ironic…Gasesti lumina doar cind e noapte-afara.

Si luptatorul se bucura de lupta
Si nu cauta sa mai cistige
Si ateul ajuns sa se roage in soapta
Multumeste...Si nu cauta sa mai explice...

Indragostiti...De viata.

p.s : A fost greu dupa multa proza! :D

Te respir ca şi cînd te-aş respira pentru ultima oară...te iubesc ca şi cînd te-aş iubi pentru ultima oară...Şi te vreau...Ca şi cînd te-aş vrea pentru ultima oară...

Deschide-mi palma aşa cum făceai de fiecare dată şi strecoară-ţi suav respiraţia prin ea...Iubindu-mă...

Spune-mi că nu există distanţe şi nici destinaţie...că totul e doar în capul nostru şi spune-mi că nu există viitor şi nici trecut,că am stagnat într-un prezent fantom şi etern...Iubindu-ne...

Şi azi e ultima zi şi azi e începutul...Apocalipsa care nu arde,care nu doare,care nu distruge...

Îmi cuibaresc chipul umed în palmele tale,ritmic şi la fiecare secundă renăscînd în sfîrşituri...

http://www.youtube.com/watch?v=q_9sd6kGRuk

Amortita...absolut absenta de la tot ce se intimpla....
cred ca scriu acest textulex ca si scuza fata de mine insumi,imi cer scuze pentru ca mor...N-am scris de saptamini...Si nu vreau sa scriu...Nici macar nu pot...Orice fraza devine absurd de simpla,nu mai pot filozofi,ma doare capul de la simplele incercari...facultatea asta de drept ma epuizeaza,ma stoarce de viata si de lumina! simt tragic lipsa unei doze bune de literatura pu care pur si simplu nu mai am timp...Decit sa postezii porcarii mai bine nu mai postez nimic...Si nu stiu pina cind va dura criza...

Nu pot....nu mai pot! nu simt nimic decit sila! si nu vreau sa mor :( ! nu vreau sa pierd nimic din mine! sunt pe atit de amortita incit nici pu frica nu e loc...O bucate mare de piatra....

si am nevoie de salvare...:(

...

Aerul din încăpere are ceva cu mine....
Se uită larg,se plimbă vîrtej împrejurul trupului meu care capătă o nuanţă tot mai acută de albastru,mă priveşte exct în ochi şi asemenea unui copil mic,jucăuş şi dulce de încăpăţinat îmi zice :"nu!..." Nu vrea să intre în plămîni,priveşte curios cum fuge viaţa din mine şi rîde amuzat cu glasu-i pueril...Îl privesc implorătoare şi abia de-mi întind vîrful degetelor spre el...Acela în schimb se feri dezgustat cu mutriţa-i arogantă,îşi strînsese braţele şi îşi ridică supărat nasul...Oare i-am cerut prea mult?...De ce l-aş fi supărat?...Îşi întoarse chipul spre mine şi a spus bosumflat:"Nu mă meriţi!..."....Fraza îmi răsuna în cap ca un ecou tot mai puternic pe măsură ce creştea o durere insuportabilă în piept... "Nu mă meriţi!..." şi în cap apăru imaginile în care încercam să mă sinucid...Pumnul plin cu pastile de tot felul de culori cărora le ziceam"M&M’s",gîndurile negre care mă trezeau în miez de noapte forţîndu-mă să-mi fac brusc şi nemotivat bagajul...Şi apoi ajungînd la uşă să devin o laşă completă...Implorările de moarte,depresiile...ah,da!Depresiile negre,greoaie care mă afundau în cele mai cumplite,diabolice,întunecate şi demotivante colţuri ale minţii...Dulcile depresii care-mi înălbeau bolnăvicios tenul feţei şi provocau silă la auzul cuvintelor "speranţă","viaţă" sau "a doua şansă"...Ura,ciuda,neputinţa de a înţelege,rebelitatea... "Nu te merit..." a răsunat vocea mea în cap ca şi o concluzie logică a tot ceea ce se întîmpla...Simt cum leşin,dar cineva din urmă mă apucă uşor de umeri şi nu-mi dă drumul să cad...Abia de deschizînd ochii...l-am văzut ca prin ceaţă făcîndu-i nervos semne copilului supărat să se apropie...Apoi îmi sărută îndurerat fruntea şi îl privi cu ochii mari şi verzi(dăruitori de viaţă) plini de severitate...Copilul se apropie docil de trupul meu vînăt şi îmi atinse gura cu vîrful buzelor sale...În următorul moment am respirat adînc,aproape şuierînd de la aerul care-mi dilata plămînii....Am închis ochii lăsîndu-mi nările să se scalde în mirosul aerului proaspă şi după ce trupu-mi însetat aproape se săturase,am desluşit mirosulu unui parfum pe care îl cunoşteam atît de bine,pe care îl iubeam aît de mult...Mi-am ridicat chipul şi era el...El cu ochii săi gigantiţi de un verde intens parcă pictaţi,ochii plini de lumină şi conturaţi cu lacrimi strînse în jurul pleoapelor...nu clipea,mă privea cu chipui-i plin de grijă şi frică parcă cerşindu-mi vocea...Mi-am plimbat,încă obosită, degetele prin şuviţele-i negre şi l-am îmbrăţişat...Şi cu fiecare gură de aer pe care o luam,ascunzînsu-mi nasul în linia cefei lui,îi răspundeam copilului în şoaptă:"Te merit...".

apă

E dimineaţă si mi-e frig...In luna lui octombrie stau undeva intr-o lunca,singura,debusolata,muribundă...Mi-e sec sufletul,lipsit de vibratie,de lumina,de viata! E totusi neobisnuit de intuneric pu o dimineaţă...N-are pentru cine să mai lumineze soarele,n-are cine să se mai bucure de el...Trădătorul...Prevestitorul de sfîrşit...O rază cît de mică! Cît de vagă în semn de încurajare! Se pare că universul a obosit să-şi mai vegheze şi să-şi mai încurajeze copilul...În faţa sfîrşitului şi el e lipsit de orice putere...
Privesc cerul cu ochii înecaţi în lacrimi şi îi şoptesc implorătoare:"Te rog..."...În schimb stelele şi planetele se aranjează sub imaginea unui ceasornic cu doar 5 minute rămase de viaţă..."Trădătoare! Prea mule v-am confesat în nopate..."...
Mi-am coborît privirea în jos şi mi-am fixat-o spre spaţiul gol dinaintea mea...Am ridicat mîna,întinzîndu-mi dramatic degetele şi am şoptit liniştită:"Vin-o....Vin-o...Te rog,Inspiraţie,să vii..."...Ceasornicul universului,ajuns la miazănoapte,a început să bată leneş...Unu...Doi...Şi în gît îmi apăru brusc o arşiţă insuportabilă,îmi arde trupul cu fiece secundă..."Apă..." am spus şuierînd....Am încercat să mă apropii de izvor dar zădarnic...Picioarele au prins rădăcini în pămînt...Mi-am ridicat turbată de panică ochii de la izvor şi am încercat să ţip,dar nu ieşi nimic din mine decît un şuierat mai puternic şi mai ascuţit:"Vină! Vină că mor!"...Nouă...Zece...Nici măcat lacrimi nu am putut vărsa din mine...Nu mai aveam vlagă în trup...Doisprezece...Din nicăieri apăru un vînt şi se izbi puternic de mie suflîndu-mi corpul ca pe o cenuşă neagră...Mii de molecule,de particole împrăştiindu-le împrejur la depărtări imense....Dezgolind o sferă de lumină vagă care abia de pulsa,asemenea becului gata să se treacă,acoperindu-se lent cu ţurţuri de gheaţă....Înălţîndu-se lent spre cerul de cerneală neagră şi odată ajuns în cosmos,izbucni o lamă de lumină albă şi căzu jos,exact în locul unde stăteam eu,sub forma unei stele căzătoare,izbind pămîntul şi făcînd o groapă...

......

Din abisul nopţii se apropia lent o tînără....Cu părul alb,drept şi lung pînă la talpă...Despletit şi plutind leneşă în aer...Cu capetele mîinicilor rochiei ascuţite şi la fel de lungi ca şi mantia...E linişte,nici măcar ea nu se aude păşind prin frunzele uscate de toamnă...Se aprope de groapă,îşi aplecă puţin capul ca să-i măsoare cu ochii adîncimea,apoi îşi aplecă urechea,îşi încruntă sprîncenele şi se concentră parcă dorind numaidecît să audă ceva...Răsări copilăroasă,se uită împrejur şi se grăbi,putind în aer,spre izvor...Găsi o găleată părăsită,îşi răsuflecă mîinicile şi pe încheietura mîinii drepte,pe pielea albă şi fină puteai desluşi tatuat cu o caligrafie graţioasă:"Inspiraţie"...
Umple găleata şi o răsturnă în groapă...Apoi din nou se grăbi spre izvor şi din nou arunca apa în groapă...Şi din nou o umplea şi din nou o deşerta....Şi încet,încet,au început să apară primile sclipiri ale unor raze la orizont...Puţin cîte puţin cu fiecare găleată vărsată în groapă...Şi continuau să răsară....




Te joci cu poeţii,Inspiraţie...Şi uneori ne laşi să murim...Şi tot tu-nebuno...Ne dărui viaţă...

Perchezitie

La uşa apartamentului meu bate cineva insistent...Straniu...Nu văd ca am şi sonerie?!...Mă apropii nedumerită şi o deschid fără umpic de precauţie.În coridor erau doi domni cu pălării negre şi cu paltoane bej şi subţiri,cu un colan gros şi neglijent prins se pare că în grabă.
-Detectiv Albu,se prezentă unul din ei,acel mai josuţ cu ochii tăioşi şi căprui,am venit să efectuăm o percheziţie.Domnişoară,sunteţi acuzată de omor grav...
În timp ce detectivul mai bolborosea ceva cu un ton grav,cuvintele îmi izbiră greoi capul...Care omor? De unde? Şi tot pe atît de rapid au început să fulgere imagini stranii prin cap: un sărut grăbit,o dimineaţă rece,pădure....Apoi vărful degetelor în sînge cald...Brusc am început să respir mai des,încercam să mă controlez,dar nu era nici panică,nici frică...Un şoc...Şi am căzut...
M-am trezit pe canapeaua bej din salon din cauza unor zgomote puternice...Cei doi bărbaţi răscoleau haotic prin şifonier,dulapuri,orice! Mi-am mişcat leneşă capul spre o măsuţă de cafea şi mi-am fixat ochii asupra unei rame culcată pe sticla mată a măsuţei.Acel mai înalt se apropie de ramă,o poziţionă vertical..
-Şefu' vină pînă-n coace...Uite...
O poză...O poză în care se vedea jumătate din faţa mea poziţionată oblic şi întreaga faţă a unui tînăr cu ochii mari şi verzi,părul negru şi des,cămaşă neagră şi un zîmbet ştrengar sprijinit cu buzele de gîtul meu...Cine e???
-El e...Afirmă greoi bărbatul mai micuţ de statură.
A luat rama albă şi într-un sfert de secundă a fost lîngă mine.
-Cînd l-ai văzut ultima oară?! Mă întrebă el nervos.
-Dar nu-l ştiu...Am afirmat nedumerită...Nu vroiam să ascund nimic dar într-adevăr nu îl ţineam minte şi asta mă făcea şi pe mine nervoasă!Cum puteam să nu-l ştiu pe acel care-mi săruta ceafa?! Ce mi se întîmpla?!Apoi am simţit o lovitură în faţă care a început momentan să mă ardă.
-Minţi!
-Nu mint!am izbucnit în plîns. Şi prin cap din nou au început să apară nişte fragmente...Degetele roşii...Apoi cineva cuprinzîndu-mă...Un om total diferit...Cu ochii de un căprui nemaipomenit de deschis şi cu o piele cu miros dulce...Apoi dimineaţa de azi...Soarele tăios...
-Şefu'!Îl strigă celălat pe Albu...În stînga lui era un sertar deschis iar de acolo ieşea un fum negru şi dens şi după ce fumul dispăruse se auzeau nişte bătăi puternice...Detectivul Albu se apropie de sertar şi afirmă în şoaptă total trăsnit de ceea ce văzuse:"Firal naibii..."...
Zgomotul acelei inimi îmi tăia timpanul! Îmi era total insuportabil! Îl ştiam! Îl mai auzisem de mii de ori! Îl ascunsesem...
"B..." am şoptit cu o voce tremurîndă şi cu ochii înecaţi în apă sărată...Dar ce s-a întîmplat? De ce inima lui e în sertarul meu?! E ea..sigur e ea...Nu o să uit sunetul ei niciodată...De atîtea ori am ascultat-o sprijinindu-mi capul de pieptul lui...Ce o fi păţit el oare? ...Şi mă apucă un tremurici...



..........


Printre gratii se strecoară acelaşi soare tăios...În jurul meu pereţi albi acoperiţi cu un soi de pînză moale...Casa de nebuni...Ce să mai fie alt ceva?Aici,în perfectă solitudine mi-am amintit totul...
B m-a ţinut mult timp o sclavă a iubirii lui...I-am zis că plec...I-am zis că îl iubesc pe altul...M-a cedat uşor...Aşa credeam...Mi-a propus să ne întîlnim într-o pădure pe care o ştiam bine amîndoi,pe la 4 dimineaţa...Ne-am întîlnit...Mi-a căzut în genunchi şi mi i-a cuprins strîns...Apoi s-a ridicat,îmi luă mîinile,îmi desfăcu palmele şi mi le-a prelins pe pieptul lui...Mă sărută grăbit,şi din nicăieri apăru R apropiindu-se lent de mine...Îmbrăcat în alb şi luminînd vag în timp ce străbătea lent ceaţa...Mi-a pus palma caldă pe umăr şi în timpul ăsta B cu o mînă îşi înfipse grăbit un cuţin în pipept...Am tras speriată aer în piept şi m-am întors grăbită spre R căzîndu-i terefiată în braţe...
Nu mai ştiu cum a ajuns inima în sertar dar îl ţin minte pe R ştergîdu-mi grijuliu degetele şi culcîndu-mă în pat şoptindu-mi la ureche:"Ai să uiţi...".
Brusc se deschide uşa de la camera albă...e R....Îmi zîmbeşte şi îmi face semn din mîini să vin....În următoarea clipă suntem prin nişte coridoare,apoi ieşim afară...E verde,e proaspăt,e nou! Ne aşezăm într-o maşină...R îşi sprijină copilăros şi cald fruntea de tîmpla mea şi îmi şopteşte la ureche:"Totul e în capul tău...El încă respiră...".


Şi totul (metafora) e doar în capul meu...

co2

Spre orizontul meu a început din nou să bată o briză uşoară cu miros de vată-de-zahăr...Şi aievea răsună notele unei chitare...Cerul devine roz-auriu şi stelele nu voiesc să plece...Sclipesc ca diamantele strecurate în vagul care a mai rămas din negrul nopţii...
Brusc vîntul suflă sălbatic peste chipul meu şi i-am simţit mirosul pielii îmbătîndu-mi fiecare celulă...Inspir adînc în mine ceva ce are acum gust de miere şi ochii lăcrimează..Ştiu ce înseamnă- am început să iubesc...Am mai tras egoist în mine aerul cu ochii lui senini,cu zîmbetul luminos şi buzele mici roz-vinete de pişcăturile dinţilor săi albi...Îmi umplu traheea,apoi încet şi leneş plămînii,iar într-un final îmi îmbogăţesc sîngele cu el...Pur şi simplu nu am rezistat tentaţiei,aromei...Îi fac zilnic tot mai mult loc în mine şi cu fiecare expiraţie alung din mine...El e aerul,eu sunt CO2-iul...Şi abia după ce am pierdut naiv prea mult din mine mă rog cu disperare să nu mă fi înşelat: să fie aerul cu adevărat îmbibat cu miros de zahăr şi sunete de chiatră şi să-i fie cu adevărat zîmbetu-i luminos...De prea multe ori chitara s-a dovedit a fi clopote funarare şi în loc de aer-ceaţă albă,deasă şi rece cu miros de mucegai...Iraţională şi în aşteparea de a vedea dacă am înghiţit negru de smoală intoxicîndu-mă sau lumină care mă înalţă...Mi-e perforat creierul şi delirez sau mi-e mult prea beat cu el...cu aer proaspăt?

ELIBERATĂ/ Dor de aer dulce

M-am trezit în dimineaţă înaintea sorelui...M-am aşezat lîngă geam,mi-am cuprins genunchii,iar apoi mi-am strecurat degetele prin părul auriu şi le-am lăsat să se piardă în el...Senzaţia de moale mă linişteşte în timp ce liniştea din jur mă face să panichez din cauza haosului din capul meu...Îmi apuc fîşii de păr tot mai nervoasă,respir tot mai adînc şi îmi reţin pleoapele închise pentru mai mult de două secunde...În cap îmi răsună:"Să ai grijă de ea...","Încerc...".Cît de bucuroasă sunt pentru faptul că iubeşte...Şi nu ar trebuit să fiu...Şi totuşi mă simt mai uşoară şi mai liberă ca oricînd în viaţă...Cît de dulce e aerul şi cît de caldă devinde noaptea rece....Iar mai presus de toate cît de norocoasă e ea...Nu simt nici ciudă,nici ură...Doar un mic regret-că n-am ştiut mai înainte,atunci nu m-aş fi epuizat într-atît de mult încît să nu încapă viaţă în mine ca să-mi trăiesc drumul ci doar ca să mă bucur pentru al lui...
În spitalul în care am stat îmi tot dădeau pastile ca să alunge moartea din mine...Dacă ştiam că avea să fugă din suflet deîndată ce îl ştiam fericit...În schimb am băgat în mine atîtea că m-am uscat pe atît de mult încît nu mă mai pot scula din patul alb...Îmi pare podeaua rece ca şi un gheţar şi plus am uitat cum să-mi mişc picioarele...E sadic...ar fi trebuit să-mi spună că e fericit! Din neştire...Din speranţă....Să fi fost boala mea adevărată sau imaginară? Ţin minte febra! Ţin minte cum mă dureau venele în mine cînd mă gîndeam la el! Şi ca să-l suport,ca să nu-mi piară lumina din suflet făceam ce imi zicea o soră medicală care tot venea pe la mine cu o mutriţă lipsită de orişicare expresie:am băut apă şi am înghiţit,am băut apă şi am înghiţit! Era mai frig cînd îl iubeam,corpul meu işi pierdea tot mai mult imunitatea cu fiecare pastiluţă albă...Acu poate că am uitat cum să trăiesc fără a-l mai iubi...Nu-mi permite bunul simţ să mai rîvnesc la el...
De patul meu se apropie acea soră medicală...E frumoasă-radiază fericire...poate că e de bine...Îmi mîngîie fruntea îmi şopteşte cu vocea lui:"Încerc,încerc,încerc...",iar poi,revenind straniu la o voce femenină şi blîndă,îmi spune să trag cît mai tare în mine aerul...Cică a aerisit camera...Şi am tras lacom din el...şi anume atunci am înţeles că e dulce şi anume atunci am înţeles cît de mult mi-a fost dor de el(de aer)...Şi anume atunci am deschis ochii şi m-am coborît din aşternut...şi anume atunci m-am aşezat în faţa gemului aşteptînd soarele...şi am închis pleoapele-cred că a durat mult mai mult de cele 2 secunde-şi pe cînd le-am desfăcut, lamele galbene solare mi-au tăiat retina,dar nu mă doare-Sunt eliberată.



(ca şi fon muzical va propun :http://www.youtube.com/watch?v=vM2cvLKjNZs )

RENAŞTERE

-Foc!Foc!!!
-Arde! Să aducă cineva apă!
În mijloc stă un obiect mare şi sferic în flăcări...Şi toate nuanţele de roşu îl înghit cu văpăi uriaşe care se dizolvă în aer...Şi mai că ar fi absurd dar se pare că obiectul ăla are glas...Şi plînge...Plînge şi urlă isteric,un ţipăt ascuţit care zgîrie urechea şi te trece prin tine,te taie şi îţi lasă doar tremurici...Îl doare...Ars de viu....
În jurul lui,împrăştiaţi în dezordine şi panică,printre clădirile gigantice ale unui imperiu fabulos,sunt mii de omuleţi...şi fiecare din ei are tatuat pe spaţiul dintre sprîncene ceva...Un nume se pare,scris cu o caligrafie frumoasă...Uite cum trece "Gratitudinea","Ambiţia","Visarea" pînă şi "Frica" se pierde prin mulţime,iar "Curajul" stă mort pe pămînt,cu corpu-i deformat de la cît de călcat în picioare e de mulţime...
Îmbrăcate în haine şi voaluri negre orientale din care abia de se desluşesc ochii la fel de întunecaţi,"Suferinţa","Revolta","Dorul de sine","Epuizarea" şi "Agonia" plîng în semn de doliu şi fac neîncetat plecăciuni către corpul gigantic care arde şi urlă...
"Iertarea" se grăbeşte cu gălezile de apă şi pe chip i se putea citi durerea... "Resemnarea" oftă cu greu spunînd:"E vina voastră..." şi o urmă leneşă pe "Iertarea" de parcă nu dori prea mult să o ajungă din urmă şi doar "Speranţa" alergă ca o nebună mobilizîndu-i pe cei din jur....Fiecare găleată nu făcea nimic decît să transforme în aburi cîteva fîşii de foc...Dar vocea implora prin strigătu-i ajutor,şi Speranţa înţelegînd că nu are încotro...că totul e aproape pierdut...înainte de a muri şi ea din cauza decepţiei,observă corpul batjocorit al Curajului,îl ridică în braţe şi se îndreptă încet spre sfera incendiat...Se aplecă umilă şi-i vorbi cu voce joasă asemnea unei rugi pe care nimeni nu trebuie să o audă:"Te implor...Ai CURAJ ca să începi tot din nou,ai Curaj să trăieşti şi să exişti în pofida durerii...Şi te implor...Să ai Răbdare şi să nu te avînţi în sentimente negre...Ei sunt şacalii care te pîndesc,care îţi urmăresc însetati orice urmă de slăbiciune...Supune-i şi nu deveni prada lor..."...Şi în tot răstimpul ăsta urletul ascuţit al sferei şi ruga Speranţei străbăteau mii şi mii de nivele şi spaţii pînă s-au oprit sub forma unui ecou în urechea unei fiinţe cu ochii mari şi albaştri,părul blond şi des,şi un zîmbet larg pe faţă care ascundea toată drama din interiorul său...Închise ochii pentru o secundă şi...
...În interior,Speranţa chemă Răbdarea...De pe sferă au început să cadă bucăţi grele şi masive de cărbuni negri...S-au ferit de cîteva ori,apoi au luat un cuţi şi şi-au tăiat palma...Au presurat cîteva picături peste corpul rece al Curajului şi l-au arencat în mijlocul flăcărilor...Deodată,cu rapididatea a cîtorva milisecunde sfera a explodat emanînd o lumină albă,asemenea unei lame,transformînd în cenuşă tot ce era în jur...Şi s-a lăsat linişte...În jur nu mai e nimic...Spaţiu plan şi de un alb pur...Răsună un sunet straniu şi liniştit,de o frecvenţă înaltă...Iar în locul unde era corpul gicantic acu e un alt obiect rotund şi mic cît un grăunte,dar de o lumină galbenă orbitoare...Leagănul vieţii...

disconfort existential

1.

Intrăm cu toţii în lume cu un fel de :"Bonjour,je suis l'artiste ;) "...Căci în secolul 21 am ajuns să concluzionăm că trebuie să ne protejăm esenţa...Esenţa,lumina aia epuizabilă din care fură hain cu toţii...Şi atunci schiţăm un zîmbet,şi Voila! Ne încadrăm formal în societate...Păstrează zîmbteul...Nimănui nu-i pasă de cîte ori ţi-ai privit îngîndurată venele,nimănui nu-i pasă că ieri putea să fie ultima zi din viaţa ta...Nimănui nu-i pasă că cineva în iteriorul tău urlă înebunit,că e sufocat de lanţul gros de la gît,mîini şi picioare,şi o plăcuţă pe mijlocul lui pe care e gravat:"Obligat de a trăi"...Şi nimeni nu o să recunoască că ieri a înfrînt moartea,că noaptea se culcă în pat cu depresia care la stors de forţă...Şi parcă azi e mai palid,"Nu cred că are ceva",şi parcă e mai trist,"Păi aşa i-a venit azi"....Şi uite că a trecut o lună cu:"Nu cred că are ceva"...Şi uite că într-o zi nu mai e..."Ce tragedie!..Păi nu-mi amintesc să fi avut ceva.."...

(nota: În secolul 21,suicidul din cauza depresiei,este a treia cauză a morţii pentru oamneii între 15 şi 24 de ani,şi a şasea cauză a morţii copiilor între 5 şi 14 ani...Doar în Statele Unite,peste 7 milioane de femei suferă de depresie clinică... )

"Aş vrea la cavoul meu lumea să apalude...N-a ştiut nimeni...Cred că criticii teatrului francez ar fi putut exclama doar un singur lucru:"Geniale!"..."

E rece metalul din jurul trupului meu...Dar sărut plăcuţa cu o dorinţă disperată de a iubi viaţa...Pînă atunci mă mai culc şi seara asta cu ea...Mîine o să-mi pun un fon de ten mai întunecat ca să-mi astupe albul bolnăvicios si cearcanele de sub ochi...






2.
"Continuă să scrii!" asta îmi spun eu în fiecare dimineaţă...Îmi spun cu disperare şi în acelaşi timp cu duritate! Înainte obişnuiam să mă forţez să trăiesc...Acum lucrurile s-au schimbat...trăiesc...dar mi-am pierdut esenţa...Şi băga-mi-aş piciorul în fericire!Mi-e dor de mine însumi!Mi-e dor de dorinţele mele absolute,de latura pe o care o descopeream milimetru cu milimetru la fiecare tremurici al muşchilor la muşcăturile negrului,la pălmuirea vieţii...Îi urăsc mîngîierile,deja mă enervează durata asta continuă a iluziilor şi abia aştept să se prăbuşească! Urăsc lumea din exterior...Petru ce am schimbat-o pe cea de dinăuntrul meu??!
"Mîine o să te doară" am ajuns să îmi promit în fiecare seară...

Uneori iubim in oglinda…

Stau în faţa unei oglinzi imense ,mai bine zis la cîţiva paşi de ea,iar din urma mea răsare triumfător,ba nu-arde roşind cerul cu limbile sale galbene,soarele...Mă privesc în ea dar văd oglindită o altfel de imagine...În loc de trupul de statură mijlocie,părul obişnuit blond şi lung şi o faţă cu o bărbie mică şi ochii mari de un albastru senin în faţa mea stă cineva înalt,cu ochii de un verde profund,trupul bine clădit şi umeri laţi...Buze cărnoase muşcate puţin de dinţii albi,părul des şi negru şi sprîncene bine arcuite..."Tu..." am şoptit uimită. "Tu..." a şoptit şi el concomitent cu mine cu aceeaşi expresie a feţei ca şi a mea...M-am apropiat,ba nu m-am avintat mai aproape de oglindă şi am întins mîna,iar el a făcut la fel,copiindu-mi dramatismul şi entuziasmul,ca pînă la urmă vîrful degetelor noastre arătătoare să se atingă parcă pe suprafaţa oglinzii...Dar era rece...Atît de rece încît le-am simţit cum îngheţau cîte puţin..
Am dat să îi mîngîi chipul şi el şi-a întins mîna să facă la fel,mi-am plimbat palma pe pieptul lui şi el la rîndul său nu s-a reţinut o secundă să facă acelaşi lucru...Chipul îmi deveni înveninat de spaimă,la fel ca şi a lui...cu precizii fixe de milisecunde...Apoi m-am întins curioasă să îl sărut,iar el m-a urmat...Nici mai lent şi nici mai grăbit...şi feţele noastre s-au întîlnit perfect sincron pe acea suprafaţă...Şi era rece...
Apoi soarele din spatele meu a început să apună lin,şi înţelegeam că odată cu pieirea luminii imi este tot mai greu să desluşesc imaginea din oglindă...Panicată am privit imaginea bărbatului din oglindă căutînd un răspuns,o îvoire...Şi crezînd că am găsit-o,m-am aplecat jos,am luat un ciob de sticlă şi m-am ridicat înapoi...Imaginea din faţa mea se pare că a făcut acelaşi lucru fiindcă am văzut-o şi pe ea cu un ciob în aceeaşi mînă ca şi a mea...Am privit-o,mai bine zis îl-am privit încercînd să-i străbat pupila şi retina pentru a-i simţi mirosul,febra sufletului...Dar nu reuşeam...Şi crezînd că oricum nu mai contează,doar îl iubeam,îmi poziţionam lent ciobul către vene şi îl priveam pe el...Pe măsură ce bucăţica aia se apropia de încheieturile noastre vedeam cum îi tremură mîna tot mai tare şi mai tare,tot mai bolnav şi mai nesigur...Mi-am fixat ochii către întreaga sa fiinţă şi am trecut rapid şi adînc prin încheietură,el în schimb scăpă ciobul în jos şi întreaga oglindă se dărîmă în mii de bucăţi în faţa ochilor mei,rănîndu-mi obrajii şi gîtul şi pieptul...
...Stau lată pe jos,printre bucăţi neuniforme din oglindă care nu reflectă nimic decît noaptea făcînd-o astfel şi mai întunecoasă,şi urmăresc,cu fiece secundă tot mai slăbită şi mai stoarsă de viaţă,cum curge un şuvoi roşu printre degetele mele...El n-a putut...
Uneori iubim in oglinda…

Credinţă firavă (poezie)

În faţa oglinzii nu mai stau eu...
Doar ochi-mi curioşi, mari şi albaştri
Întreabă străinul ce zodie e după aştri
Şi ce se mai aude de Dumnezeu,
Că cică în secolul 21 a fost ucis de un ateu...
Iar străinul dă din umeri:"Nu ştiu...N-am fost eu"...
"Să zic acum prea greu îmi este
Pentru cel devenit ateu şi adevărul e poveste...
L-am văzut pe El ieri...Se plimba printre noi aseară
Şi a început a plînge cînd a împuşcat cineva un copil afară "
-Ce ţi-a făcut? Şi de ce ai împuşcat?
-Nu am fost eu...Tot ce ştiu e că am sîngerat...
-Şi Dumnezeu? Apoi ce a făcut?
-Nu-l ştiu...Şi nu l-am cunoscut.