OMG ) made a poem today ) ! dupa un an de zile !

Salutare, Poezie ...
Se pare că nu ne-am întîlnit demult...
Căzută în a prozei erezie
Mi-e dor de al tău început.

Îţi spun că nu mai ştiu să fac rime,
Mă joc cu ele- atîta tot.
Şi cînd te gîndeşti că în a poeţilor mulţime
Mi-am jurat să te păstrez... şi nu mai pot.

Salutare, Poezie ...
Cît de mult te-ai mai schimbat...
Călicită în grotescul şi alcoolemie,
În greţosul genial al unui ordinar ratat .

Au uitat de metofaoră- prea complicat.
Au uitat de epitet- prea împopoţonat !
Au uitat de filozofie- la universitate las’ s-o facă !
Şi e bogată de poeţi lumea asta prea săracă !

Salutare, Poezie ...
Mă închin căci m-ai creat...
Şi de ştiu să scriu, ţi-o datorez Ţie
-Sfîntul Graal al celui de litere înveninat.

...hotarit sa le postez abia acum

…nu pleca...mai stai, Soare...
Ascunde-te sub cearşeaful meu şi îmbrăţiţează-mă...îmbrăţişează-mă să simt cum îţi patrund razele în fiecare por al pielii mele umplîndu-mă cu viaţă,cu tine,cu mine...Rămîi...Rămîi, Soare, rămîi...
Rămîi ca să-mi frigi buzele şi ca să mă faci abur...în dulcele amor al dimineţii de la amiază,asfinţit şi seară! Să mă faci abur în promisiunea de a mă iubi şi ieri, şi azi, şi mîine, în mîngîierile grijulii şi sărutările liniştite pe frunte, în braţele tale înfometate de mine, în priviea care mă răscoleşte curioasă de parcă ai fi vrut să ştii mai mult decît faptul că te iubesc, în sunetul respiraţiei tale cînd îmi lipesc pieptul de corpul tău...ca să mă încălzesc. Ca să dispar . Ca să mă nasc .
Rămîi .

Iisus

- Salut, iubite... Salutare, iubire...îţi zic sărutîndu-ţi fruntea însîngerată în timp ce eşti legat de un scaun, mîinile la spate, picioarele prinse şi vocea mea te taine pînă în măduvă de os...
"Salutare, iubite... " îţi şoptesc tot mai des la ureche, surîzînd nervoasă în lacrimi... privind cum îţi scîrţie dinţii de durere... de ai şti cît de mult m-a durut pe mine! De ai şti fir-al naibii ! De aia îmi strecor mîna prin cămaşa ta udă de transpiraţie, îţi găsesc sfîrcul şi îl zîrii uşor cu unghiile –aşa cum îţi place ţie, şi apucîndu-ţi agresiv cu cealaltă mîna părul îţi şoptesc batjocoritor şi suav la ureche : "Salutare, iubire... "...
Mă ridic brusc nervoasă- mă zbat între regret pentru ceea ce îţi fac şi ură faţă de tine- că ţi-aş face mai mult! Îmi strecor nebună degetele prin părul lung încercînd să mi-l smulg din rădăcini, căci închizînd pleoapele te văd pe tine : te văd cum mă ştergeai grijuliu şi lent de ploaia sub care nimerisem odată: buzele, mandibula, gîtul, umerii... te văd cum mă cuibăresc în braţele tale uriaşe ascuzîndu-mă de viaţă, ştiam că în braţele tale nu mă găseşte niciodată, că în braţele tale nu doare...a durut. Te văd cum îmi strîngi chipul în palmele tale ca să săruţi fiecare milimetru din el- eu rîd euforică... Nu rezist ! Îţi privesc trupul înveniţit de atîtea lovituri şi ca o sfîntă ţi l-aş alina cu sărutări de ale mele. Mă ustură ochii de atîta plîns şi apropiindu-mă de tine, găsindu-ţi ochii albaştri ai capului care se ridică frustart şi leneş, sfînta îţi dă o palmă dorind să ţi-l smulgă de pe umeri ! În schimb ţîsneşte sînge pe jos...
"De ce, iubite ?...De ce? " te întreb implorătoare cu o voce tremurîndă sărutîndu-ţi genunchii roşii... " De ce s-a făcut rece ? " Şi în timp ce mă întreb simt cum trupu-i devine lent un gheţar şi cum adie un vînt uşor de la el... "De ce s-a făcut rău ?" şi inima începe să înţape uşor în piept... "Nu-şi dă seama, oare, inimioară, că ne doare ?" şi în partea stîngă, pe bluza albă apăru o pată roşie care părea să crească..."De ce ?..." mă tot întrebam distrugîndu-mă lent...
- Mi-e frică să te pierd, iubite... Îi mărturisesc frîntă de oboseala asta, frîntă de propriile emoţii... Şi pe măsură ce îl mai lovesc înrăită o dată lovitura îmi izbeşte obrazul meu....îl atinge pe al lui dar mă doare al meu! La fel ca şi a doua,ca şi a treia, ca şi a patra ! Pînă cad eu ostenită la pămînt... el cu fiecare lovitură părea să renască...
Se ridică radiind de lumină şi frînghiile cad lent de pe el... mă ridică în braţe şi mă duce cu el... iar eu îmi intind vîrfurile degetelor către pămînt sperînd să mă lase înapoi...Sperînd să nu mă mai ierte,să nu mă mai iubească...

EL.

cad încet...de parcă gravitaţia s-a diluat sub presiunea gîndurilor mele...suspendată pe vîrful tălpii,cu degetele întinse dramatic către pustiul cerului uşor şi albastru-către un vis pustiu,îmi întorc capul în urma mea şi înţeleg că urmează să cad pe nişte cuie alungite şi ascuţite...iubindu-te. Realitate.

Şi pe măsură ce corpul meu se îngreunează lin,închid pleoapele strîns şi te văd...Te văd pierzîndu-ţi buzele pe chipul meu în mii de pupici şi îmi aud rîsul împlinit...Ecouri în cap. Te văd ! Te văd cum mă strîngi în braţele tale aproape strivindu-mă şi te văd cum îţi sprijini urechea de pieptul meu,surîzînd...Şi în nas nu am nimic decît mirosul părului tău şi simt în palma mea suspendată în aer atingerea palmei tale...de parcă ai fi undeva acolo încercînd să mă prinzi...să îţi strecori degetele în spaţiile dintre degetele mele...Te văd cum îmi zîmbeşti...văd chipul tău în milimetri,pielea albă,conturul nasului mic...şi acum număr genele de pe pleoapele tale...una...două...trei...patru...te văd cum îmi cauţi ochii,imaginea feţei de după pletele împrăştiate de vîntul de primăvară...ca odată găsind-o să îmi săruţi buzele întîia miia oară.

Şi pe măsură ce te simt tot mai mult în gura mea,pe măsură ce îţi desluşesc tot mai bine gustul şi mirosul parfumului, simt cum miile de vîrfuri îmi străpung carnea,plămînii...şi de durere deschid ochii şi te pierd rapid,cu ochii ţintiţi spre podul înalt de nori...doare...

Simt cum curge un şuvoi de sînge pe gura mea...şi nu îmi rămîne viaţă decît să-i transmit surîzînd podului un sărut forţat cu buzele palide murdare de roşu...

scrisoare sau No more High heels.

salut,viaţă..

da...sunt eu...aceeaşi blondă cu ochi albaştri...aceeaşi visătoare,aceeaşi revoltată împotriva ta şi aceeaşi romantică incurabilă care nu o să recunoasacă niciodată asta...acelaşi omuleţ care obişnuieşte să-şi deschidă valiza prăfuită şi plină cu amintiri şi uneori să zîmbească lucrurilor pe care le gaseşte acolo...un biscuit,un număr de înmatriculare al unei maşini- C HM 108,o pălărioară neagră cu o fundiţă neagră...pălărioara bunelului care înca îi poartă mirosul...zgarda căţeluşei cu care practic am crescut şi pe care am iubit-o atît de mult,cîţiva fulgi de iarnă,un aer de munte care îmi suflă direct în faţă,şuviţa de păr a bunicii pe care am avut-o pentru atît de puţin timp...doar 7 ani,baloane de culoarea piersicei...acelea cărora le-am dat drumul in ziua absolvirii liceului,cînd iţi dai seama că totul se sfîrşeşte,că cei mai buni prieteni o să plece departe şi că de azi înainte renunţi la copilul din tine,acceptînd doza de realism...şi au aterizat exact în valiza mea...privindu-le cum zboară din ea mă revăd pe mine cu ochii inundaţi în lacrimi urmarind cum se pierd,şi apoi aceeaşi ochi găsindu-l pe B. pe nişte trepte înalte urmărindu-mă,fiind şi ultima oară cînd l-am văzut,ziua cînd norii s-au prăbuşit pe pămînt...chiar văd cîţiva strecurîndu-se din valiză...2 bilete de avion chişinau-paris,ana şi dana pleacă,eu ramîn,eternitatea s-a limitat la data scrisă pe bilet: 24 august 2010...azi trăiesc cu o mare speranţă că adevărata prietenie nu ţine cont de distanţă...mai găsesc în valiză şi cioburi de sticlă cu margini în sînge...cîndva demult...ziua aia a fost categorisită de medici ca o "minune" sau "un mare noroc",1 milimetru distanţă de moarte...şi abia dupa ce mai răscolesc mult prin valiză şi găsesc un toporaş uscat,îmi dau seama că într-adevăr a fost o minune...Salvată,sau păstrata pentru tine,D. .

Viaţă,cred că ai ştiut mai bine de ce...ai ştiut cu mult înainte ca eu să o fi bănuit măcar...Mi-ai dat o a doua şansă înainte ca măcar să ţi-o fi cerut...

şi chipul meu încruntat se luminează pe măsură ce găsesc în valiza cîteva strune de chitară...şi îmi aduc aminte cît de frumos e D. în muzica pe care o face.Şi pe măsură ce îmi închid pleoapele gîndurile mele capătă vocea lui...îmi ascund toporaşul la sînul stîng,şi pe nas mi se strecoară mirosul luminei de primăvară,aerul uşor,pielea lui pe buzele mele şi sute de toporaşi sub picioarele noastre...deschid pleoapele...sărut înlăcrimată cicatricea mîinii drepte,şoptesc numele lui deasupra ei ...şi după ce le strîng pe toate şi le pun înapoi,deasupra culc o inimă gigantică care stătea lîngă mine pulsînd nebună...cu mine el e în siguranţă.

Mă ridic în plină forţă,în plină inspiraţie şi pasiune pentru a te trăi mai departe,dorindu-te mai mult ca niciodată! Îmi las tocurile,îmi încalţ balerinii comozi şi luînd valiza dupa mine vin spre tine cu un zîmbet larg pe faţă!

ţine-te bine,viaţă ! că te vreau toată!

Iubesc,augustina.

scris cu muzica asta în cap :) http://www.youtube.com/watch?v=2gwzK--mdJ0

venite astăzi ) în încercări de "a-mi reveni" )

1. Găsit

…îmi săruţ cicatricele de la venele mîinii drepte- promisiunea de viaţă,de grijă...iar,eu...eu îmi plimb vîrful nasului în părul tău dorind să memorizez cum miroase viaţa cu adevărat -a tine. Şi eram rece în sicriu,cu pleoapele strîns lipite şi pieptul amorţit...pînă te-ai apropiat tu de mine,te-ai culcat lîngă mine,m-ai cuprins strîns de tot şi mi-ai şoptit la ureche că mă iubeşti...Şi inima a începu să bată nebună dilatîndu-mi brusc pupila însetată de soarele pe care mi l-ai adus...plămînii hapsîni te inspirau pe tine,azi la fel ca şi prima oară, şi sicriul s-a stransformat în iarbă...în iarba verde,nouă a lunii lui martie... Tolăniţi în ea,rîdem în hohote care răsună ecouri,ne pierdem în ochii albaştri ai unui celuilalt,ne mîngîiem relieful feţelor noastre şi blestemăm timpul că îndrăzneşte să treacă...iubindu-ne. Mă iai de mînă şi îmi faci semn să te urmez...şi ridicîndu-mă din iarbă tu devii un colţ uitat de pădure de brazi înalţi şi umbroşi în care abia de se strecoară o fîşie moale de lumină...Devii sărutul suav de pe gîtul meu,de pe bărbia mea şi ochii mei,vîrful degetelor care se plimbă lent pe talia mea,escaladîndu-mă...oprindu-se la cercelul de la urechea stîmgă care avea suspendat pe el un pandantiv minuscul în formă de inimă,pandantivul se desprinde,cade lent şi se pierde în aşchii,uscăciuni şi fire virginale de iarbă...Mi-am pierdut inima în pădure. Te iubesc,viaţă .

2. Notele vieţii

Eşti dirijorul pulsului meu...Cu fiece sărutare,cu fiece atingere şi şoaptă la urechea mea,îţi întînzi mîinile,bastonaşul,şi le plimbi lent prin aer în faţa inimei mele...se mişcă. Şi cu ochi-ţi albaştri îngreunaţi de lacrimi,le mişti mai rapid,mai dinamic şi mai revoltat,iar inima îţi dă ascultare şi bate...iubindu-te. Şi nu mă mai ascultă...nu mă mai ascultă atunci cînd devii demonic în pasiunile tale şi simţind cum e aproape să cedeze îi ordon să se oprească! Nu mă mai ascultă fiindcă tu ai devenit stăpînul ei...Şi uneori îţi sprijini arătătorul de buzele moi şi ea se linişteşte,îşi revine...zîmbeşti,şopteşti demonic că mă iubeşti şi întinzîndu-ţi dramatic degetele în aer,le ridici lent,şi odată cu ele şi pulsul... Mă apropii lent de tine,într-o cămaşă lungă şi cu pletele dezordonate,şi privind pe la spatele tău cum te joci iubitor,în plin dramatism,dar în acelaşi timp foarte suav cu ea,ascultîndu-i bătile în plină forţă şi grandoare ca niciodată, într-un surîs îţi pişc urechea cu dinţii şi te rog în şoaptă: "Să ai grijă de ea...".

muzica care m-a inspirat si care v-o propun ca si fon muzical http://www.youtube.com/watch?v=QfeOiEJklAk

culcuş

Niciodată ţărîna neagră nu mi-a părut un pat mai ademenitor în care aş vrea să adorm.În esofag- pămînt,în nări- pămînt...e linişte.Şi unicul lucru care mă desparte de linişte e distanţa de 5 etaje şi un geam închis. Te iubesc...
Am ştiut că trebuie să plec în momentul în care inima a început să bată numai ţie. Am ştiut că o să mă doară din clipa primii fericiri, că o să te pierd,din momentul primei îmbrăţisări strînse. Orice răsărit prevesteşte un apus...
În noaptea nou-venită nu sunt stele pe care să le număr pentru ca să uit de durere,şi sunt lăsată în cel mai sadic mod: singură cu gîndurile mele,cu nebunia,cu delirul meu.
Şi fiindcă ieri îmi plimbam degetele prin părul tău,geamul pare că se deschide,se crapă puţin, şi fiindcă ieri erai culcat pe pieptul meu spunînd că îţi place cum bate inima mea,geamul se deschide puţin mai mult, şi fiindcă ieri mi-ai şoptit deasupra buzelor că eu sunt întreaga viaţă a ta,geamul s-a deschis larg de tot !
Păşesc către marginea lui,las vîntul să-mi răscolească nebun pletele parcă spunîndu-mi să plec înapoi,îmi cer iertare în gînd de la părinţi,închid pleoapele şi la sunetul vocei tale suave în capul meu: "Te iubesc",răspund păşind înainte: "Te iubesc,viaţă...".

fon muzical http://www.youtube.com/watch?v=bYrboZoTj7c

Răscruce

De parcă tu ai şti...Răstignită pe crucea propriei dureri te sărut. Te sărut încercînd să nu îţi spun că ţinta înfiptă în carnea mea mă doare,că mulţumită ţie am ales să trăiesc şi mîine şi poimîne şi să mă doară.Ţie îţi zic că nu mă doare.
Mă numesc Augustina.Mă gîndesc la sinucidere de la vîrsta de 12 ani.Pînă la 19 îmi grămădeam curaju pentru ziua propriei învieri.La 19 ai venit tu şi am devenit responsabilă prin acţiunile mele pentru toată viaţa ta. Martirul vieţii aflat în iubire.Mă faci să mă contrazic.
Mîine o să mă trezesc din nou în nebuna dorinţă a morţii şi o să-mi pară că tavanul cade peste mine,apoi în aceeaşi zi o să mă cuibăresc în braţele tale mulţumindu-ţi pentru viaţa pe care mi-ai strecurat-o în vene ca în următoarea dimineaţă să vreau din nou să mi le deschid.Şi mă urăsc.Mă urăsc că te mint.Mă urăsc pentru faptul că deja nu mai pot trăi fără tine,că aş suporta întreaga durere ca să fiu cu tine încă cîteva sute de vieţi astăzi,mîine iplorîndu-l pe Dumzeu moartea şi poimîne din nou viaţă.
Am ştiut dintotdeuna că e iubire.Am ştiut dintotdeauna că te-am vrut în viaţa mea,te-am aşteptat,Viaţă...
Şi de fiecare dată,cuprinzîndu-mă,sprijinindu-ţi urechea de pieptul meu,inima mea dialoghează cu tine,îţi bate nebună şi îţi strigă că te iubeşte,ignorîndu-mă cu cea mai mare obrăznicie...Ignorînd raţiunea,planul învierii şi vorbind,plină te entuziasm,timpanului tău...Abia cînd mă îndepărtez uşor de tine o aud zicîndu-mi întristată: "Hai,mamă...chiar trebuie să plecăm? Dă-mi voie să-i mai zic ceva...".Şi atunci îţi zic eu cu voce tremurîndă :"Te iubesc."
Şi uneori bănuieşti apocalipsa din mine...zici că o vezi în ochi...Şi în clipele acelea îţi strecori respiraţia caldă deasupra buzelor mele parcă apropiindu-te de cruce,smulgînd cuile din picioarele şi palmele mele şi prinzîndu-mă în braţele tale...legănîndu-mă în muzica vocei tale...Şi ne îndepărtăm lăsîndu-mi în urmă scrisul...Ca în dimineaţă,în dorul nebun al lui să vin singură la cruce şi să îmi bat cu propriile mîini ţintele în carne vie...
La răscruce.

schimb neaşteptat de planuri

...îţi zic de mii de ori şi te alung...Te rănesc promiţindu-ţi că o să găseşti fericirea în alta fiindcă mi-e frică să fiu fericirea ta,prea multă responsabilitate...prea mult mă leg de pămînt,şi aş putea să prind dorinţa să vreau să rămîn pe el...După fiecare sărutare te împing de lîngă mine,încercînd cu disperare să te refuz,iar tu îmi întinzi blînd mîna şi mă rogi cu ochii tăi albaştri să o apuc...
Şi dacă m-ai respira în tine aş fi venin,şi totuşi mă respiri...Şi dacă pronunţîdu-mi numele s-ar auzi crăpăturile cum apar pe inima ta,totuşi mă strigi...Îţi asumi tot riscul pentru mine, în timp ce eu nu-mi pot asuma nici măcar riscul de a trăi,deşi simt cum sîngele fuge tot mai grăbit în vene...Îmi cuibăresc capul în pieptul tău-piatră funerară care se încălzeşte.

11

Mi-am tatuat numele tău pe partea stîngă a pieptului...şi de fiecare dată,sărutîndu-l încerc să îmi înfing unghiile prin stofa bluzei ca să ajung la tine...sărutîndu-te pe tine. După atîta timp amintirea ta încă îmi dă tremurici şi viaţă-speranţa că mîine o să adorm gloarioasă în iubirea braţelor şi respiraţiei tale...că mîine o să ne întîlnim în neştire la un colţ de stradă şi o să sărim în îmbrăţisările unui altuia,ascuzîndu-ne ochii umezi în plete,în linia cefelor...inspirîndu-te...regăsindu-mă,renăscîndu-mă,reîncepînd totul cu tine,de la tine,într-u tine...
de numele tău leg înfrîngerea mîndriei mele,orgoliului meu,sfîrşitului meu...Salvatorule. Şi mi-aş fi dorit să fii aici,mi-aş fi dorit să fiu acolo...mi-aş fi dorit ca timpul să nu mi te fi furat niciodată...
Îmi zgîrii nebună bluza de mătase neagră şi simt cum îmi creşte pulsul de frica isterică
că aş putea să nu găsesc tatuajul acolo,că ar fi putut dispărea caligrafia ...şi brusc vîrfurile degetelor au dat de căldură,căldură care începea să ardă pe măsură ce le reţineam,şi am ştiut că eşti acolo ! că eşti în viaţă,iubire.Şi în secunda aia am ştiut că te îmbrăţişez regăsiţi în mijlocul prezentului pustiit de orice rost,atunci am ştiut că mi-e dor de ochii tăi verzi chiar şi atunci cînd îi văd,că aş da orice în lume ca să pot respira o viaţă cu respiraţia ta şi că fiecare celulă din mine te asociază cu viaţa...
Ce faci oare tu sărutînd-o pe ea?...de 11 luni în coace.

am gasit ceva pierdut prin fisier ) "Născută"

...alerg! Alerg nebună spre tine,viaţă! Evadez de timp...gata,nu-l ştiu!Nu am făcut cunoştinţă cu timpul niciodată! Evadez de feţe de oameni care nu mă mai plictisesc,ci mă sufocă! Evadez de vocile din capul meu şi alerg tot mai repede ca tot ce aud să fie doar bătăile inimii care e gata să crape! Evadez de superficialitate şi resemnare, într-u rebeliune,profunzime şi libertate! Nu am nevoie de nimic mai mult decît de mine însumi.O să mă trezesc într-o dimineaţă fără să am cea mai mică idee unde m aflu,cu răsăritul în faţă şi asfalt sub picioare,sau cu mai mult noroc-iarbă verde şi proaspătă,şi o să fiu fericită ! O să zîmbesc şi o să mă ridic să-mi continui mai departe hoinăririle iniţiatice.
Nu am nevoie de nimic mai mult decît de un creion,o foaie albă şi încălaţăminte comodă...să merg mult spre tine,viaţă şi să scriu...

întîrziaţi

În secolul 21 pur şi simplu nu a mai rămas timp...Suntem doar noi în goana lui,pentru a-l cîştiga...şi într-o mare pierdere a nosatră,iar într-un final...chiar şi a sufletului...O s-o scriu repede căci nu am timp...Am ajuns pănă şi să respir în grabă...
-Hey,mi-au zis că am cancer şi aş vrea mult să vii să te văd...
-Pare rău,frate...nu am timp...

-Salut! Dă-mi o îmbrăţişare!
-Îmi pare rău,nu am timp.

Sau undeva într-o luncă,în ceaţa dimineţii şi a luminii de culoarea mierii,ea culcată pe braţul lui...se cuibări sfioasă în pieptul lui,apoi se ridică brusc şi plecă...
-Stai,rămîi...se auzi strigînd tînărul din urmă.
-Scuză-mă,a strigat ea din depărtare întorcîndu-se puţin stîngaci,dar nu am timp,şi îşi ridică braţele şi umerii în aer...nici un fel de regret pe chipul ei...de parcă ceea după ce fuge ar fi fira-l naibii mai important...
...Undeva e mama pe care ai uitat-o singură în casă...şi în sfîrşit vii şi tu la ea ca să te privească pentru 5 min să vadă cît de mult a pierdut din tine,să o săruţi pe frunte şi să o laşi cu ochii tulburi şoptindu-i la ureche scuza aia penibilă,că nu ai timp...Ar fi bine să-ţi faci de pe acum pentru înmormîntare.
...La un moment dat te opreşti în stradă fiindcă la vitrina unui magazin ai văzut ceva ce ţi-a amintit de ceea ce obişnuiai să fii...ai văzut o chitară,ca cea la care obişnuiai să cînţi sfidînd timpul şi oprindu-l în loc,amintindu-ţi de nonşalanţă,de fericire,de linişte...Te-ai oprit fiindcă ai văzut o mamă aruncîndu-şi în aer fetiţa creaţă şi ţi-ai scos din buzunar poza şifonată a mamei tale,şi ţi-e ciudă că acum vii mai des la cruce decît obişnuiai să vii la ea,şi-ţi aduci aminte de mirosul părului ei şi de mîinile care îţi mîngîiau înainte de culcare chipul...Te-ai oprit fiindcă ai văzut un cuplu îmbrăţişîndu-se euforici şi ţi-ai adus aminte de maniera lui sau a ei drăguţă de a-şi muşca buzele cînd te privea şi de zîmbetul ăla pe care doar tu ştiai să i-l aduci,îţi aduci aminte de forma palmelor cu care îţi strîngea ceafa ca să-ţi apropie suflarea de a ei sau de a lui şi de cum îşi închidea ochii cînd vă sprijineaţi frunţile...
În cap sună melodii triste,durerea se strecoară lin în piept împungîndu-ţi jucăuş inima,vine moartea şi îţi face semn să vii,iar tu îi spui :
-Îmi pare rău...dar nu am timp...Las' că ne întîlnim la o cafea săptămîna viitoare,ok? bafta !

HERO.

Fiecare din noi e un erou...
...ai conștientizat vreodata importanța unui zîmbet?... te-ai gindit vreodată ca poate azi,prin acel zîmbet ai salvat o viață?...un zîmbet în plus pe față echivalează cu o viață în plus pe pămînt...
...și ai trecut azi în stradă pe lîngă o roșcată creață cu ochi gigantici și verzi,și înainte ca să reușească să-și aplece capul,fiind prea aproape unul de celălalt ,din inerție,i-ai zîmbit...Roșcata,sau Cătălina,care ieri seara își număra în palmă zecile pastile de diferite culori-curcubeul morții,care nu mai găsea motive sau motivare să mai rămînă,să se rețină...care ieri își simți mîna tremurînd bolnavicios în încercarea de a o apropia de gură și nu-i reuși,de aia amînă hotărîtă plecarea pe mîine...pînă te-a văzut pe tine...Un zîmbet sincer,cald și promițător de viață cu care ai amăgit-o că viața e frumoasă deși ieri te-ai culcat plîngînd în pernă...dar nu mai contează,căci Cătălina,grație neoboselei tale de a-ți arcui colțurile buzelor,a hotărît să trăiască...
Impresia contează,actul mut al promisiunii,fiindcă dacă nu ne-am promite lucruri,care ar mai fi rostul să trăiești? Și deși poate nu te-ai gîndit niciodată la asta,dar mîine și Cătălina o să zîmbească cuiva,și o să-l umple de curaj,de dorința,curiozitatea nebună de a simți zîmbetul pe buzele sale fiindcă fericirea străină,fie ea și trucată,ademenește,ispiră!
Pînă la urmă,oamenii fiind niște ființe sociale,devine o reacție în lanț,interacționăm continuu și ne spunem,ne mintem cu colțurile ridicate ale buzelor: „ viața e frumoasă”...Și nu mai contează că e o minciună pentru cel care o trădează,contează că pe cineva l-a motivat să meargă spre asta...O dată motivînd,mai devreme ori mai tîrziu,o să te motiveze și cineva pe tine...la un colț de stradă,în metrou,în parc un copil zîmbindu-ți și acoperindu-și fața cu plamele mici, sau în timp ce cineva oprește accensorul ca să intri și tu...chiar dacă ieri ar fi putut fi ultima zi din viața ta și azi iți pare o îtîmplare...azi poate fi revelația,a doua gură de aer.
Salvează şi fii salvat...

acolo.

....dacă aş reveni la acea secundă,acea zi sau acel loc nu ar fi nimic decît o mare pustietate....Toate casele ar fi dărîmate,cu pereţi surupaţi şi presuraţi împrejur...cu iarbă galbenă-uscată şi cer plumburiu...Aceal loc ar fi atît de departe,pierdut în timpul deja trecut,încît şi vîntul ar uita unde se află şi de aceea nu se aude hoinărind prin spaţiu...E absolut nimic...Ca şi fiece secundă care trece...E gata,e deja consumat...Nu te poţi rîntoarce în trecut şi găsi culori,culorii vii şi puls,numai în cazul în care hotărăşti să-ţi laşi inima trecutului şi să trăieşti în continuare în lipsa de culori...
Mă reîntorc zilnic în speranţa de a regăsi măcar ecoul unor voci...dar de fiecare dată e tot mai linişte,tot mai mort...timpul e tot mai tăcut şi-mi povesteşte tot mai puţine...Există unele imagini care ne marchează în viaţă,asta pînă cînd nu se întîmplă o metamorfoză în interiorul nostru care le neagă importanţa...sau pînă cînd timpul nu hotărăşte asta...Intru într-o cameră şi găsesc acolo o fetiţă cu părul creţ şi blond,culcată pe o canapea,şi ascunsă pînă la ochii gigantici şi albaştri într-o pătură,iar lîngă ea o bătrînă aşezată pe un scaun,cu o basma bej cu flori mărunte şi negre şi chipu-i grijuliu...povestindu-i o legendă...Mă aşez turceşte pe poadea de fiecare dată între ele,nu mă observă niciodată,şi privesc...ascult...Înainte totul era atît de sătul de culori şi de nuanţe şi de lumină...treptat totul devine cenuşiu şi vocea bătrînei devine tot mai vagă...azi urmăresc un film mut alb-negru în care doar ochii copilei au rămas albaştri-sticloşi şi pătrunzători...am ascultat cu atenţie atunci se pare că...şi totuşi uit...
Mă reîntorc la unele momente pe care le-am îngheţat...şi plimbîndu-mă prin coridorul pustiu al şcolii,în ziua de 20 mai 2010 văd doi tineri...cu frunţile sprijinite una de alta...el prinzîndu-i suav tîmplele între mîinile sale...Fac cercuri împrejurul lor...dintr-o parte părul ei blond şi al lui întunecat,aproape negru,se privesc destul de interesant în contrast...şi un lucru mă reţine de fiecare dată...expresia feţelor lor,atît de diferită...ochii lui închişi şi completaţi cu buze arcuite într-un zîmbet cald şi ai ei strînşi şi pierduţi în suferinţa mută a chipului...Mă aşez turceşte şi privesc moleculele de praf din aer oprite între ei,scăldate în lumina soarelui lui mai,şi pe măsură ce îi privesc milimetru cu milimetru aud inima bătîndu-mi tot mai tare în piept,de parcă ar fi regăsit fericită ceva...Îmi aplec fruntea şi oftînd îi spun:"Ştiu,micuţa...ştiu...".Pînă ce,din toată experienţa de a trăi e unica imagine de acest gen la care mă întorc de fiecare dată cu şi mai mare dor...de aceea poate şi culorile îi trec mai greu...
Uneori pur şi simplu avem nevoie să ne întoarcem...fie chiar şi la dărîmături,să ne luîm cîte o pietricică în buzunar şi să sperăm că în viitor o să întîlnim imperii...







on my wave :

http://www.youtube.com/watch?v=IBJCZo-H3e4