Perchezitie

La uşa apartamentului meu bate cineva insistent...Straniu...Nu văd ca am şi sonerie?!...Mă apropii nedumerită şi o deschid fără umpic de precauţie.În coridor erau doi domni cu pălării negre şi cu paltoane bej şi subţiri,cu un colan gros şi neglijent prins se pare că în grabă.
-Detectiv Albu,se prezentă unul din ei,acel mai josuţ cu ochii tăioşi şi căprui,am venit să efectuăm o percheziţie.Domnişoară,sunteţi acuzată de omor grav...
În timp ce detectivul mai bolborosea ceva cu un ton grav,cuvintele îmi izbiră greoi capul...Care omor? De unde? Şi tot pe atît de rapid au început să fulgere imagini stranii prin cap: un sărut grăbit,o dimineaţă rece,pădure....Apoi vărful degetelor în sînge cald...Brusc am început să respir mai des,încercam să mă controlez,dar nu era nici panică,nici frică...Un şoc...Şi am căzut...
M-am trezit pe canapeaua bej din salon din cauza unor zgomote puternice...Cei doi bărbaţi răscoleau haotic prin şifonier,dulapuri,orice! Mi-am mişcat leneşă capul spre o măsuţă de cafea şi mi-am fixat ochii asupra unei rame culcată pe sticla mată a măsuţei.Acel mai înalt se apropie de ramă,o poziţionă vertical..
-Şefu' vină pînă-n coace...Uite...
O poză...O poză în care se vedea jumătate din faţa mea poziţionată oblic şi întreaga faţă a unui tînăr cu ochii mari şi verzi,părul negru şi des,cămaşă neagră şi un zîmbet ştrengar sprijinit cu buzele de gîtul meu...Cine e???
-El e...Afirmă greoi bărbatul mai micuţ de statură.
A luat rama albă şi într-un sfert de secundă a fost lîngă mine.
-Cînd l-ai văzut ultima oară?! Mă întrebă el nervos.
-Dar nu-l ştiu...Am afirmat nedumerită...Nu vroiam să ascund nimic dar într-adevăr nu îl ţineam minte şi asta mă făcea şi pe mine nervoasă!Cum puteam să nu-l ştiu pe acel care-mi săruta ceafa?! Ce mi se întîmpla?!Apoi am simţit o lovitură în faţă care a început momentan să mă ardă.
-Minţi!
-Nu mint!am izbucnit în plîns. Şi prin cap din nou au început să apară nişte fragmente...Degetele roşii...Apoi cineva cuprinzîndu-mă...Un om total diferit...Cu ochii de un căprui nemaipomenit de deschis şi cu o piele cu miros dulce...Apoi dimineaţa de azi...Soarele tăios...
-Şefu'!Îl strigă celălat pe Albu...În stînga lui era un sertar deschis iar de acolo ieşea un fum negru şi dens şi după ce fumul dispăruse se auzeau nişte bătăi puternice...Detectivul Albu se apropie de sertar şi afirmă în şoaptă total trăsnit de ceea ce văzuse:"Firal naibii..."...
Zgomotul acelei inimi îmi tăia timpanul! Îmi era total insuportabil! Îl ştiam! Îl mai auzisem de mii de ori! Îl ascunsesem...
"B..." am şoptit cu o voce tremurîndă şi cu ochii înecaţi în apă sărată...Dar ce s-a întîmplat? De ce inima lui e în sertarul meu?! E ea..sigur e ea...Nu o să uit sunetul ei niciodată...De atîtea ori am ascultat-o sprijinindu-mi capul de pieptul lui...Ce o fi păţit el oare? ...Şi mă apucă un tremurici...



..........


Printre gratii se strecoară acelaşi soare tăios...În jurul meu pereţi albi acoperiţi cu un soi de pînză moale...Casa de nebuni...Ce să mai fie alt ceva?Aici,în perfectă solitudine mi-am amintit totul...
B m-a ţinut mult timp o sclavă a iubirii lui...I-am zis că plec...I-am zis că îl iubesc pe altul...M-a cedat uşor...Aşa credeam...Mi-a propus să ne întîlnim într-o pădure pe care o ştiam bine amîndoi,pe la 4 dimineaţa...Ne-am întîlnit...Mi-a căzut în genunchi şi mi i-a cuprins strîns...Apoi s-a ridicat,îmi luă mîinile,îmi desfăcu palmele şi mi le-a prelins pe pieptul lui...Mă sărută grăbit,şi din nicăieri apăru R apropiindu-se lent de mine...Îmbrăcat în alb şi luminînd vag în timp ce străbătea lent ceaţa...Mi-a pus palma caldă pe umăr şi în timpul ăsta B cu o mînă îşi înfipse grăbit un cuţin în pipept...Am tras speriată aer în piept şi m-am întors grăbită spre R căzîndu-i terefiată în braţe...
Nu mai ştiu cum a ajuns inima în sertar dar îl ţin minte pe R ştergîdu-mi grijuliu degetele şi culcîndu-mă în pat şoptindu-mi la ureche:"Ai să uiţi...".
Brusc se deschide uşa de la camera albă...e R....Îmi zîmbeşte şi îmi face semn din mîini să vin....În următoarea clipă suntem prin nişte coridoare,apoi ieşim afară...E verde,e proaspăt,e nou! Ne aşezăm într-o maşină...R îşi sprijină copilăros şi cald fruntea de tîmpla mea şi îmi şopteşte la ureche:"Totul e în capul tău...El încă respiră...".


Şi totul (metafora) e doar în capul meu...

co2

Spre orizontul meu a început din nou să bată o briză uşoară cu miros de vată-de-zahăr...Şi aievea răsună notele unei chitare...Cerul devine roz-auriu şi stelele nu voiesc să plece...Sclipesc ca diamantele strecurate în vagul care a mai rămas din negrul nopţii...
Brusc vîntul suflă sălbatic peste chipul meu şi i-am simţit mirosul pielii îmbătîndu-mi fiecare celulă...Inspir adînc în mine ceva ce are acum gust de miere şi ochii lăcrimează..Ştiu ce înseamnă- am început să iubesc...Am mai tras egoist în mine aerul cu ochii lui senini,cu zîmbetul luminos şi buzele mici roz-vinete de pişcăturile dinţilor săi albi...Îmi umplu traheea,apoi încet şi leneş plămînii,iar într-un final îmi îmbogăţesc sîngele cu el...Pur şi simplu nu am rezistat tentaţiei,aromei...Îi fac zilnic tot mai mult loc în mine şi cu fiecare expiraţie alung din mine...El e aerul,eu sunt CO2-iul...Şi abia după ce am pierdut naiv prea mult din mine mă rog cu disperare să nu mă fi înşelat: să fie aerul cu adevărat îmbibat cu miros de zahăr şi sunete de chiatră şi să-i fie cu adevărat zîmbetu-i luminos...De prea multe ori chitara s-a dovedit a fi clopote funarare şi în loc de aer-ceaţă albă,deasă şi rece cu miros de mucegai...Iraţională şi în aşteparea de a vedea dacă am înghiţit negru de smoală intoxicîndu-mă sau lumină care mă înalţă...Mi-e perforat creierul şi delirez sau mi-e mult prea beat cu el...cu aer proaspăt?

ELIBERATĂ/ Dor de aer dulce

M-am trezit în dimineaţă înaintea sorelui...M-am aşezat lîngă geam,mi-am cuprins genunchii,iar apoi mi-am strecurat degetele prin părul auriu şi le-am lăsat să se piardă în el...Senzaţia de moale mă linişteşte în timp ce liniştea din jur mă face să panichez din cauza haosului din capul meu...Îmi apuc fîşii de păr tot mai nervoasă,respir tot mai adînc şi îmi reţin pleoapele închise pentru mai mult de două secunde...În cap îmi răsună:"Să ai grijă de ea...","Încerc...".Cît de bucuroasă sunt pentru faptul că iubeşte...Şi nu ar trebuit să fiu...Şi totuşi mă simt mai uşoară şi mai liberă ca oricînd în viaţă...Cît de dulce e aerul şi cît de caldă devinde noaptea rece....Iar mai presus de toate cît de norocoasă e ea...Nu simt nici ciudă,nici ură...Doar un mic regret-că n-am ştiut mai înainte,atunci nu m-aş fi epuizat într-atît de mult încît să nu încapă viaţă în mine ca să-mi trăiesc drumul ci doar ca să mă bucur pentru al lui...
În spitalul în care am stat îmi tot dădeau pastile ca să alunge moartea din mine...Dacă ştiam că avea să fugă din suflet deîndată ce îl ştiam fericit...În schimb am băgat în mine atîtea că m-am uscat pe atît de mult încît nu mă mai pot scula din patul alb...Îmi pare podeaua rece ca şi un gheţar şi plus am uitat cum să-mi mişc picioarele...E sadic...ar fi trebuit să-mi spună că e fericit! Din neştire...Din speranţă....Să fi fost boala mea adevărată sau imaginară? Ţin minte febra! Ţin minte cum mă dureau venele în mine cînd mă gîndeam la el! Şi ca să-l suport,ca să nu-mi piară lumina din suflet făceam ce imi zicea o soră medicală care tot venea pe la mine cu o mutriţă lipsită de orişicare expresie:am băut apă şi am înghiţit,am băut apă şi am înghiţit! Era mai frig cînd îl iubeam,corpul meu işi pierdea tot mai mult imunitatea cu fiecare pastiluţă albă...Acu poate că am uitat cum să trăiesc fără a-l mai iubi...Nu-mi permite bunul simţ să mai rîvnesc la el...
De patul meu se apropie acea soră medicală...E frumoasă-radiază fericire...poate că e de bine...Îmi mîngîie fruntea îmi şopteşte cu vocea lui:"Încerc,încerc,încerc...",iar poi,revenind straniu la o voce femenină şi blîndă,îmi spune să trag cît mai tare în mine aerul...Cică a aerisit camera...Şi am tras lacom din el...şi anume atunci am înţeles că e dulce şi anume atunci am înţeles cît de mult mi-a fost dor de el(de aer)...Şi anume atunci am deschis ochii şi m-am coborît din aşternut...şi anume atunci m-am aşezat în faţa gemului aşteptînd soarele...şi am închis pleoapele-cred că a durat mult mai mult de cele 2 secunde-şi pe cînd le-am desfăcut, lamele galbene solare mi-au tăiat retina,dar nu mă doare-Sunt eliberată.



(ca şi fon muzical va propun :http://www.youtube.com/watch?v=vM2cvLKjNZs )

RENAŞTERE

-Foc!Foc!!!
-Arde! Să aducă cineva apă!
În mijloc stă un obiect mare şi sferic în flăcări...Şi toate nuanţele de roşu îl înghit cu văpăi uriaşe care se dizolvă în aer...Şi mai că ar fi absurd dar se pare că obiectul ăla are glas...Şi plînge...Plînge şi urlă isteric,un ţipăt ascuţit care zgîrie urechea şi te trece prin tine,te taie şi îţi lasă doar tremurici...Îl doare...Ars de viu....
În jurul lui,împrăştiaţi în dezordine şi panică,printre clădirile gigantice ale unui imperiu fabulos,sunt mii de omuleţi...şi fiecare din ei are tatuat pe spaţiul dintre sprîncene ceva...Un nume se pare,scris cu o caligrafie frumoasă...Uite cum trece "Gratitudinea","Ambiţia","Visarea" pînă şi "Frica" se pierde prin mulţime,iar "Curajul" stă mort pe pămînt,cu corpu-i deformat de la cît de călcat în picioare e de mulţime...
Îmbrăcate în haine şi voaluri negre orientale din care abia de se desluşesc ochii la fel de întunecaţi,"Suferinţa","Revolta","Dorul de sine","Epuizarea" şi "Agonia" plîng în semn de doliu şi fac neîncetat plecăciuni către corpul gigantic care arde şi urlă...
"Iertarea" se grăbeşte cu gălezile de apă şi pe chip i se putea citi durerea... "Resemnarea" oftă cu greu spunînd:"E vina voastră..." şi o urmă leneşă pe "Iertarea" de parcă nu dori prea mult să o ajungă din urmă şi doar "Speranţa" alergă ca o nebună mobilizîndu-i pe cei din jur....Fiecare găleată nu făcea nimic decît să transforme în aburi cîteva fîşii de foc...Dar vocea implora prin strigătu-i ajutor,şi Speranţa înţelegînd că nu are încotro...că totul e aproape pierdut...înainte de a muri şi ea din cauza decepţiei,observă corpul batjocorit al Curajului,îl ridică în braţe şi se îndreptă încet spre sfera incendiat...Se aplecă umilă şi-i vorbi cu voce joasă asemnea unei rugi pe care nimeni nu trebuie să o audă:"Te implor...Ai CURAJ ca să începi tot din nou,ai Curaj să trăieşti şi să exişti în pofida durerii...Şi te implor...Să ai Răbdare şi să nu te avînţi în sentimente negre...Ei sunt şacalii care te pîndesc,care îţi urmăresc însetati orice urmă de slăbiciune...Supune-i şi nu deveni prada lor..."...Şi în tot răstimpul ăsta urletul ascuţit al sferei şi ruga Speranţei străbăteau mii şi mii de nivele şi spaţii pînă s-au oprit sub forma unui ecou în urechea unei fiinţe cu ochii mari şi albaştri,părul blond şi des,şi un zîmbet larg pe faţă care ascundea toată drama din interiorul său...Închise ochii pentru o secundă şi...
...În interior,Speranţa chemă Răbdarea...De pe sferă au început să cadă bucăţi grele şi masive de cărbuni negri...S-au ferit de cîteva ori,apoi au luat un cuţi şi şi-au tăiat palma...Au presurat cîteva picături peste corpul rece al Curajului şi l-au arencat în mijlocul flăcărilor...Deodată,cu rapididatea a cîtorva milisecunde sfera a explodat emanînd o lumină albă,asemenea unei lame,transformînd în cenuşă tot ce era în jur...Şi s-a lăsat linişte...În jur nu mai e nimic...Spaţiu plan şi de un alb pur...Răsună un sunet straniu şi liniştit,de o frecvenţă înaltă...Iar în locul unde era corpul gicantic acu e un alt obiect rotund şi mic cît un grăunte,dar de o lumină galbenă orbitoare...Leagănul vieţii...

disconfort existential

1.

Intrăm cu toţii în lume cu un fel de :"Bonjour,je suis l'artiste ;) "...Căci în secolul 21 am ajuns să concluzionăm că trebuie să ne protejăm esenţa...Esenţa,lumina aia epuizabilă din care fură hain cu toţii...Şi atunci schiţăm un zîmbet,şi Voila! Ne încadrăm formal în societate...Păstrează zîmbteul...Nimănui nu-i pasă de cîte ori ţi-ai privit îngîndurată venele,nimănui nu-i pasă că ieri putea să fie ultima zi din viaţa ta...Nimănui nu-i pasă că cineva în iteriorul tău urlă înebunit,că e sufocat de lanţul gros de la gît,mîini şi picioare,şi o plăcuţă pe mijlocul lui pe care e gravat:"Obligat de a trăi"...Şi nimeni nu o să recunoască că ieri a înfrînt moartea,că noaptea se culcă în pat cu depresia care la stors de forţă...Şi parcă azi e mai palid,"Nu cred că are ceva",şi parcă e mai trist,"Păi aşa i-a venit azi"....Şi uite că a trecut o lună cu:"Nu cred că are ceva"...Şi uite că într-o zi nu mai e..."Ce tragedie!..Păi nu-mi amintesc să fi avut ceva.."...

(nota: În secolul 21,suicidul din cauza depresiei,este a treia cauză a morţii pentru oamneii între 15 şi 24 de ani,şi a şasea cauză a morţii copiilor între 5 şi 14 ani...Doar în Statele Unite,peste 7 milioane de femei suferă de depresie clinică... )

"Aş vrea la cavoul meu lumea să apalude...N-a ştiut nimeni...Cred că criticii teatrului francez ar fi putut exclama doar un singur lucru:"Geniale!"..."

E rece metalul din jurul trupului meu...Dar sărut plăcuţa cu o dorinţă disperată de a iubi viaţa...Pînă atunci mă mai culc şi seara asta cu ea...Mîine o să-mi pun un fon de ten mai întunecat ca să-mi astupe albul bolnăvicios si cearcanele de sub ochi...






2.
"Continuă să scrii!" asta îmi spun eu în fiecare dimineaţă...Îmi spun cu disperare şi în acelaşi timp cu duritate! Înainte obişnuiam să mă forţez să trăiesc...Acum lucrurile s-au schimbat...trăiesc...dar mi-am pierdut esenţa...Şi băga-mi-aş piciorul în fericire!Mi-e dor de mine însumi!Mi-e dor de dorinţele mele absolute,de latura pe o care o descopeream milimetru cu milimetru la fiecare tremurici al muşchilor la muşcăturile negrului,la pălmuirea vieţii...Îi urăsc mîngîierile,deja mă enervează durata asta continuă a iluziilor şi abia aştept să se prăbuşească! Urăsc lumea din exterior...Petru ce am schimbat-o pe cea de dinăuntrul meu??!
"Mîine o să te doară" am ajuns să îmi promit în fiecare seară...

Uneori iubim in oglinda…

Stau în faţa unei oglinzi imense ,mai bine zis la cîţiva paşi de ea,iar din urma mea răsare triumfător,ba nu-arde roşind cerul cu limbile sale galbene,soarele...Mă privesc în ea dar văd oglindită o altfel de imagine...În loc de trupul de statură mijlocie,părul obişnuit blond şi lung şi o faţă cu o bărbie mică şi ochii mari de un albastru senin în faţa mea stă cineva înalt,cu ochii de un verde profund,trupul bine clădit şi umeri laţi...Buze cărnoase muşcate puţin de dinţii albi,părul des şi negru şi sprîncene bine arcuite..."Tu..." am şoptit uimită. "Tu..." a şoptit şi el concomitent cu mine cu aceeaşi expresie a feţei ca şi a mea...M-am apropiat,ba nu m-am avintat mai aproape de oglindă şi am întins mîna,iar el a făcut la fel,copiindu-mi dramatismul şi entuziasmul,ca pînă la urmă vîrful degetelor noastre arătătoare să se atingă parcă pe suprafaţa oglinzii...Dar era rece...Atît de rece încît le-am simţit cum îngheţau cîte puţin..
Am dat să îi mîngîi chipul şi el şi-a întins mîna să facă la fel,mi-am plimbat palma pe pieptul lui şi el la rîndul său nu s-a reţinut o secundă să facă acelaşi lucru...Chipul îmi deveni înveninat de spaimă,la fel ca şi a lui...cu precizii fixe de milisecunde...Apoi m-am întins curioasă să îl sărut,iar el m-a urmat...Nici mai lent şi nici mai grăbit...şi feţele noastre s-au întîlnit perfect sincron pe acea suprafaţă...Şi era rece...
Apoi soarele din spatele meu a început să apună lin,şi înţelegeam că odată cu pieirea luminii imi este tot mai greu să desluşesc imaginea din oglindă...Panicată am privit imaginea bărbatului din oglindă căutînd un răspuns,o îvoire...Şi crezînd că am găsit-o,m-am aplecat jos,am luat un ciob de sticlă şi m-am ridicat înapoi...Imaginea din faţa mea se pare că a făcut acelaşi lucru fiindcă am văzut-o şi pe ea cu un ciob în aceeaşi mînă ca şi a mea...Am privit-o,mai bine zis îl-am privit încercînd să-i străbat pupila şi retina pentru a-i simţi mirosul,febra sufletului...Dar nu reuşeam...Şi crezînd că oricum nu mai contează,doar îl iubeam,îmi poziţionam lent ciobul către vene şi îl priveam pe el...Pe măsură ce bucăţica aia se apropia de încheieturile noastre vedeam cum îi tremură mîna tot mai tare şi mai tare,tot mai bolnav şi mai nesigur...Mi-am fixat ochii către întreaga sa fiinţă şi am trecut rapid şi adînc prin încheietură,el în schimb scăpă ciobul în jos şi întreaga oglindă se dărîmă în mii de bucăţi în faţa ochilor mei,rănîndu-mi obrajii şi gîtul şi pieptul...
...Stau lată pe jos,printre bucăţi neuniforme din oglindă care nu reflectă nimic decît noaptea făcînd-o astfel şi mai întunecoasă,şi urmăresc,cu fiece secundă tot mai slăbită şi mai stoarsă de viaţă,cum curge un şuvoi roşu printre degetele mele...El n-a putut...
Uneori iubim in oglinda…

Credinţă firavă (poezie)

În faţa oglinzii nu mai stau eu...
Doar ochi-mi curioşi, mari şi albaştri
Întreabă străinul ce zodie e după aştri
Şi ce se mai aude de Dumnezeu,
Că cică în secolul 21 a fost ucis de un ateu...
Iar străinul dă din umeri:"Nu ştiu...N-am fost eu"...
"Să zic acum prea greu îmi este
Pentru cel devenit ateu şi adevărul e poveste...
L-am văzut pe El ieri...Se plimba printre noi aseară
Şi a început a plînge cînd a împuşcat cineva un copil afară "
-Ce ţi-a făcut? Şi de ce ai împuşcat?
-Nu am fost eu...Tot ce ştiu e că am sîngerat...
-Şi Dumnezeu? Apoi ce a făcut?
-Nu-l ştiu...Şi nu l-am cunoscut.

Verde

S-a aşezat în faţa lui,şi-a desfacut puţin picioarele şi şi-a ridicat fusta de mătase mai sus de genunchi.L-a privit înecată în lacrimi de parcă interogîndu-l plină de umilinţă şi milă de ceva.. " De ce?....".A început să repire mai des şi mai lacom astfel încît aerul care-i umplea în întregime pieptul îi punea în evidenţă sînii prin care se strecurau grabite lacrimile căzute de pe obraz.Şi-a ridicat piciorul şi şi-a sprijinit tocul de marginea scaunului lui...A făcut un efort să îl împingă dar nu reuşi...Întreaga scenă a agoniei ei nu i-a provocat lui nimic decît un surîs cu colţul drept al gurii,surîs şmecher şi şarmant...
Înebunită a luat o lamă de jos,şi-a îndreptat-o spre venele mînii stîngi şi a strigat plina de revoltă cu ochii de un verde suculent ieşiţi din orbite
-Mă tai! Mă tai firal naibii!Mă auzi?!Mă auzi,Vita?!
Bărbatul s-a aplecat leneş deasupra ei,îi apucă capul,pletele dezordonate si văluroase,tîmplele traspirate,şi o sărută pe frunte,apoi coborî lent pe nas şi în final îi sărută încheietura subţire,albă şi plină de cicatrici..Apoi şopti suav...
-Ochii iţi sunt mult prea plini de mine...Taie-te...Nu o să trec...Eşti supărată pe mine...Dar mă iubeşti...Pînă o să-ţi însureze părul ăsta moale,şi trecu cu degetele prin el,şi pînă o să ţi se încreţească toată pînza asta de pe tine,şi îşi plimbă mîinile pe pielea ei de la talpă pînă la linia subţire a gîtului ei...
Izbucni într-un plîns isteric,îşi pirduse braţele în jurul umerilor lui mari...Şi pe cînd el îşi întoarse faţa să o sărute,ea scoase un urlet plină de supărare şi trecu rapid cu lama peste încheietură...Dar ochii oricum i-au rămas verzi...Şi pe măsură ce trecea timpul,deveneau doar mai luminoşi...Chiar după ce se tăia...
Oricum...Iubim viaţa.































Un mare P.S (ca sunt si oameni care nu prea pricep filozofie)

Barbatul e o metafora,nu il luati ca un personaj direct .Think about it ;)

Martirul

Am facut un pact...Am facut un pact cu Dumnezeu...I-am promis ca o sa indur viata si El mi-a promis un loc rezervat in Rai.Baga-mi-as piciorul in Rai!Mi-as deschide acum venele chiar si cu riscul de a pleca in flacarile iadului! Fiecare gura de aer pe care o iau imi incetineste tot mai mult pulsul din mine,imi umple singele cu depresie neagra si viscoasa care fierbe in mine,se ridica la creier,imi atrofiaza simturile si lasa doar durerea. Inainte daca pentru a supravietui ramineam singura cu constiinta mea,si ma iscodeam si ma rasuceam si ma desfaceam in zece pentru a ma intelege,a ma alina si a ma incuraja sa traiesc mai departe,acu Eul din mine a murit...A ramas un cadavru alb cu ochi mari,albastri si sticlosi...Pustie...Pustie ca si gloata de Pustietati din jurul meu...Instinctul turmei ma mina sa merg inainte,inainte prin foc,prin sticla groasa si pisata,inainte prin spini...Si nu ma intreb de ce,si nu incerc sa ocolesc si nu imi pasa...Daca a ramas ceva omenesc in mine probabil ca e posibilitatea de a ma bucura...Bucurie neagra si sadica..."Lasa...Data viitoare poate ma tai mai tare si o sa singerez mai mult si poate in sfirsit o sa mor!Uita cita sticla mai e inainte!"

Nu am nevoie de Rai...Am nevoie de Tine.

Miere

Asezata linga geam priveam cerul rosind la imaginea trupului meu gol abia de invelit intr-un cearceaf subtire.Aerul rece al diminetii lui august imi mingaia linia subtire a gitului coborind lent pina la coapse si ma imbratisa intr-un tremurici,ba nu! In mici salturi ale corpului meu fierbinte la sarutarile matinale ale vintului...

Ceasca fierbinte de cafea sta pe o masuta alaturi de mine...Imi strecor prin aer lent degetele si ating cu virful lor portelanul fierbinte si mi le scald pe suprafata lui cu un chip visator...Visez ca dimineata asta sa nu treaca niciodata,visez la absoluturi poetice,scap cite un gind filozofic si spre propria mea uimire,din nou ajung cu gindul la el...De frica inspir involuntar si zgircit aerul in mine si simt de parca spini minuscului de gheata mi-ar gidili traheea,iar apoi plaminii...Pufnesc intr-un ris puternic si euforic,imi sprijin capul de genunchi,si pe cind mi-l ridic simt cum soarele rasarit grabit pe cer,imi taie cu o lama de raza galbena ochii...Pina aici mi-au fost scurtele clipe de miere,viata si fericire...

Stelute

Stau pe o margine de lume…Pe un deal inalt,mai aproape de cer ca sa pot trage in piept mai multa lumina virginala a lunii...Pustie si atit de linistita sunt...Mai tacuta ca iarba am lasat celulele si moleculele trupului meu alb sa se amestece cu cele ale aerului din jur..Eu sunt tot ce cuprinde si ce n-o sa cuprinda niciodata ochiul...
Stapina asa cum sunt,imi inalt privirea catre stelele de sus,imi intind jucausa mina catre ele si le impart...Imi las mie astea mai micute,iar tie iti daruiesc gigantii,astrii,boturile grandinoase de lumina de pe cerul negru de atlas...Tu ai mai mare nevoie de ele...Eu m-am deprins deja cu bezna...Tu meriti lumina,tu meriti fericirea si meriti sa stii ca ai sa cazi intr-o groapa sau ca ai sa-ti tai genunchiul intr-un virf ascutit de piatra...Fie-ti drumul mai luminos ca al meu...Caci al meu o sa fie cu adevarat sumbru cind o sa vad piatra si o sa indur zbuciumul din mine si panica in incercarile de a o ocoli...In bezna te-am intilnit si pe tine...Si nu imi poare rau...Caci daca imi era calea mai luminoasa cu siguranta ca te ocoleam...De aceea sunt vesic recunoscatoare intunericului...

365.496

în sfîrşit mă simt gata să o prezint...




Stau într-un rînd infinit de lung şi nu ştiu unde duce.În faţa mea oameni,în spatele meu oameni...Aglomeraţie imensă spre o figură neclară şi îndepărtată ce pare a fi o măsuţă...
Nu ştiu cît timp am stat acolo...Îmi pare că mult...Am ajuns la masa aia ca printr-un vis.Era mai degrabă un birou şi la el era aşezat un om micuţ,a cărui chelie abia de se vedea de după teancul înalt de foi,cu ochelari masivi ce atîrnau pe vîrful nasului mare şi ascuţit.Cu o expresie a feţei agitată şi sute de riduri care se încreţeau la fiecare mimică nemulţumită a feţei sale.
-Aşează-te!Mi-a spus el enervat.
M-am aşezat intimidată.
-Numărul?!
-Emm...365.496...I-am răspuns nedumerită.
Omuleţul răscoli grăbit printre teancurile de hîrtie din faţa lui,scoase graţios o foaie fără ca să clatine tot teancul cîtuşi de puţin.
-Să vedem...Aşa completăm formularul...Să zicem că o să te cheme "Augustina",aşa..."Au-gus-ti-na"...
Numele parcă se izbi de capul meu...Uhh ce nume greoi...
-Dar altele nu aveţi?
Omuleţul işi ridică ochii mînios către mine păstrîndu-şi nasul ţintit în hîrtie...
-Da sigur!Hai să ne jucăm!Ala-bala-portocala-Ana-Mariana-Ileana,ce o fi ?! Lasă că restul aşteaptă!Cît acolo??Încă cîteva mii de suflete!Plus că aşa ordine am primit de sus!Mi-a spus să numesc aşa numărul 365.496!Ai ceva împotrivă?!E prea bun numele pentru tine!Nu înţeleg de ce anume tu?! Dar eu nu pot sa judec oridinele Lui,eu doar le execut!
Mi-am aplecat ruşinată capul sperînd că o să tacă curînd fiindca avea o voce atît de piţigăiată încît îmi zgîria urechea!
-Anul naşterii îl scriem 1991,frumos an,îmi place...Şi cifra e frumoasă...Haha!Dă să-ţi fac o poantă,la luna naşterii scriem august,o să vezi ,ai să rîzi şi tu,şi ai să faci şi tu glume pe seama asta!
Îmi venea să mă scol de pe scaun şi să-l apuc de gît.Văzîndu-mă umpic furioasă m-a întrebat:
-E vreo problemă?!
Uhhh!Vocea aia ascuţită!
-Nu...
-Zi-mi o cifră care îţi place mai mult.
-Doi...
-Aşa 02.08.1991.Frumoasă îmbinare de cifre!
Mă rog...Mie nu-mi părea prea frumoasă...Obişnuită chiar...Şi totuşi încă nu înţelegeam prea bine ce căutam eu acolo...Încercam să îmi amintesc ceva,dar fără vreo reuşită...De fapt nişte fărîmituri din ceva...De parcă mă izbise ceva...Ţin minte durerea...Apoi ţin minte un chip,un chip frumos...Dar plîngea...Ochi mari şi albaştri,părul negru şi des...Şi buzele lui lipite de fruntea mea...Senzaţia părului lui mătăsos lunecînd pe nasul meu...Mirosul părului lui...Şi nu ştiu de ce vroiam să mă ridic către el,să îl strîng la piept şi să îmi cer iertare,dar nu puteam...Mi-am fixat ochii către cerul albastru,apoi a izbucnit o lumină albă în faţa mea...Şi uite-mă aici...În rîndul ăla...
-Spune-mi cam ce ai vrea tu?Trei lucruri te rog,orice!Rău,bine,orice!
-Păi...Cred că fericire,linişte suflletească..şi...pe el...pe cel care plîngea la fruntea mea...
-Aham,aham...Clar,clar..
Omuleţul completase ceva pe foaia aceea,se încreţi întristat,apoi îşi ridică capul de tot şi privindu-mă fix în ochi mi-a spus:
-Uite cum stă treaba:ca să ai toate cele dorite ai să parcurgi mii de kilometri de inversul lor să zic aşa.Adică uite...Dacă spuneai "Durere"de exemplu,atunci ai fi trăit toată viaţa fericită şi ai fi termitat-o găsind durere..Avem nebuni din ăştia care aleg şi aşa ceva pentru a-şi face noua experienţă de viaţă mai pipărată şi mai interesantă,sau o fac intenţionat pentru a trăi fericiţi,căci ultimile clipe,chipurile,sunt un nimic pe lîngă tot timpul trăit.Greşit! Ultimele clipe îţi definesc tot timpul trăit! Îti dau un nume şi un sentiment cu care acoperă întreaga experienţă de a trăi...Nu te-ai gîndit prea mult înainte de a spune cele trei,corect?
-Nu...Nu chiar...Sfîrşitul mai mult...
-Eşti specială...Îl înţeleg acum...
-Unii o zic pur şi simplu aşa...Nu iau în consideraţie ultimele vibraţii interioare...Tu le-ai luat în consideraţie,adică imaginile memoriei tale amestecate cu stările specifice:vibraţii ale sufeltului.Înţelegi?Acum...Uite,avem o formulă de calcul matematic,e secretă şi nu ţi-o spun,să zicem că "mă joc" cu cifre ca:data naşterii tale,luna şi anul.Cifra obţinută o adunăm la numărul pe care o deţine fiece dorinţă în lista asta galbenă.Ca de exemplu:Fericire-65,şi citim de pe cealaltă foaie ce semnifică cifra obţinută...Te gîndeşti:"Dar e simplu...Trebuie să trăieşti o viaţă suferind ca spre final să obţii fericire..", "Hmm...da,în capul meu cam aşa era...",păi vezi că e greşit!Fiecare suferă individual...La diferite nivele,la o intensitate diferită...Deşi strea e definită per general pentru toţi ca şi "Suferinţă",ea diferă de la caz,la caz...Deci,calculu îţi spune despre intensitatea inversului dorinţei tale...În urma calculelor matematice efectuate la toate trei te informez despre următoarele:ai să suferi,ai să suferi,copilo,la unul dintre cele mai înalte nivele,prăbuşiri pe atît de dureroase încît chiar o să piară puţin lumina din tine şi ai să fii într-o continuă goană după fericire-asta e greşeala ta:goana asta după tot!Nu ai să laşi valul sau vîntul să dea peste tine,ai să lupţi cu el...Nu trebuie!Nu te împotrivi!E doar ceea cu ce respiră fericirea...Închipuie-ţi un chip care se apropie lent de tine şi cum respiră şi expiră des...Nu lupta cu aerul pe care îl expiră fericirea:necazul,durerea şi suferinţa.Stai dreaptă şi îl suportă,fiindcă luptînd cu el vei deveni atît de violentă,oarbă de ură,zbuciumată şi agresivă încît nu ai să recunoşti chipul fericirei cînd o să se apropie de tot de tine!Te rog chiar eu...Adevăratul gust pe care ai să-l găseşti al fericirii depinde de tine...
Liniştea nu poate fi găsită fără zbucium...De fapt ţi-ai dorit acelaşi lucru de două ori,fiindcă fericirea şi liniştea interioară se ţin una de alta,sunt siameze...De aia îţi va fi de două ori mai greu să le obţii...Faţă de tînărul ăla...păi ce să-ţi spun?...În căutarea disperată a lui ai să iubeşti necondiţionat şi nepotrivit...Îmi pare rău dar nu o să-l găseşti în viaţa asta,în următoarea da...În asta însă nu...Ai să găseşti mici trăsături care o să-ţi amintească de el...Nu...Nu la nivel de memorie o să-ţi amintească,dar întîlnind un om cu o trăsătură,de oricare,fizic,interior,dar mai cu seamă interior ca a lui,o să ai o atracţie nebună pentru el,ca şi un magnet extrem de puternic...Dar acel om în schimb nu o să aibă acea atracţie faţă de tine...Cum am mai zis...O trăsătură doar din tot întregul pe care l-ai iubit...Fiecare din noi are un singur suflet pereche cu care se reîntîlneşte de fiecare dată,sunt şi mici excepţii...Ca a ta...În următoarea viaţă te asigur!Mă rog..Poate peste două...E nevoie de ceva timp pentru a restabili echilibrul şi cursul natural a două suflete pereche în aşa fel în cît să se reîntîlnească de fiecare dată...Pînă la urmă ai să-ţi găseşti pe cineva...Dar doar pentru a-ţi potoli singurătatea...Fiindcă conexiunea spirituală,nunta,inelul spiritual nu o să existe...O să fii ataşată doar de acel fragment,trasătură...Şi asta iţi va asigura o conexiune puternică emoţională,dar nu şi spirituală...O să fie şi el unul ca tine...Care şi-a rătăcit pe un timp jumătatea...Dar repet,să nu te aştepţi la ceva profund...
Aveam un chip plin de uimire...Tot nu înţelegeam mare lucru...Omuleţul observînd acest fapt a zîmbit discret şi a scris ceva la secţiunea scrisă îngroşat:"MOARTE".
-Ce aţi scris acolo...? Vreau să ştiu cum o să fie..
El îmi zîmbi ştrengar şi mi-a spus:
-Nu se poate...Cum spun oamenii:"Sfîrşitul încoronează opera!"Pentru a vedea sfîrşitul merită să trăieşti întreaga viaţă...Şi zîmbind larg mi-a pus foaia într-un alt teanc...Straniu dar vocea lui deja îmi părea mai plăcută...Apăsă pe un buton şi am căzu de pe scaun undeva în beznă...Iar pe măsură ce cădeam am auzit vocea lui care devenisă din nou piţigăiată şi nervoasă strigînd:"Următorul!".

a miia definitie a vietii pe care v-o propun! :D

Viata e cind cineva se chinuie 20 de ore sa te nasca…Si urmatorii 20 de ani o invinuiesti ca a facut-o….Viata e cind privind rasaritul nu iti dai seama de importanta lui si cind cunosti apusul visezi la rasarit…Viata e cind mor toti imprejurul tau si tu regreti ca ai uitat sa le spui cit de mult i-ai iubit...De fapt viata e despre a nu spune celor iubiti ca ii iubesti si a spune ca ii iubesti pe cei care nu merita...Viata e despre cautarea asidua a luminii...Cind lumina era intotdeauna exact in "intunericul" tau.....Tot ce trebuia sa faci e sa te indragostesti de el...Simplu...Doar ca pe nimeni niciodata nu il duce capul...Viata e despre adevaruri care ucid si minciuni care salveaza...E ironica...Cred ca mereu a fost asa...Viata e despre dorinta isterica de a transforma realiatatea intr-o amintire si despre regretul ca amintirea nu mai e o realitatea...

Viata are miros de zahar ars…Adica dulce si afumat....adica nu e perfect.
Emmm....Viata e alcatuita exact din doua culori :gri si roz...Sigur ca una o domina pe cealalta..dar asta nu insemna ca nu e loc pentru cea de a doua...Doar ca e asa...Mai raruta...De aia cred ca e si foarte scumpa...De aia cred ca cautam pe parcursului intregului timp cit respiram caldarea aia cu vopsea roz...sa ne vopsim peretii intr-asa fel incit sa ne ajunga pina ni s-or raci picioarele ! Fericirea Absoluta...Pfff...Povesti...Pff...Ce copii mai suntem !...Dar cine a spus ca copiii nu pot avea dreptate? : )

Dar cel mai important lucru e ca...Viata are un termen limita...Din pacate...
De aia(se adreseaza celor foarte rationali in viata) nu vi se pare total irational sa o epuizam pur si simplu asa ? De ce sa nu iubim orbeste,de ce sa nu sarim cu parasuta,de ce sa nu ne pornim in calatorii in jurul lumii de unii singuri ?Ce ?E periculos ?? Hmmm....Intreb asta cu un zimbet larg pe fata : Dar care e rostul sa traiesti...daca pina la urma mori intreg ?Poate ar trebui totusi sa lasam inima aia sa crape si parasuta aia sa se deschida in aer... ? : D

Parfumul

-Îmi place cînd plouă...Cînd plouă torenţial....Cu tunete şi vîntul care doboară copaci...
-De ce?
-Nu ştiu...Cred că îmi aminteşte de străduliţa mea....
-Păi trăiesc exact lîngă tine...Şi în ultimile 2 luni nu ţin minte să fi fost astfel de ploi...
-Nu aia...Am spus surîzînd...
-Eşti stranie...
-Ştiu...Am spus cu un zîmbet larg şi foarte mulţumită.Mi-e dor de linişte...
-Dar suntem într-un parc şi e dimineaţa,nici măcar maşinile nu se aud încă...
-Hmmm...respiraţia ta şi gîndurile mele,pe care nu le mai pot stăpîni,fac foarte mult zgomot...
-Asta e ridicol!Acum chiar vrei să mă opresc din a respira?!
-Nu,e destul aer pentru ambii...Am spus din nou foarte mulţumită...
-Vai cît de darnică eşti,a spus el ironic..
-Iar tu eşti foarte amuzant...
-Eşti greu de înţeles....Dar îmi placi enorm de mult...
-Şi tu mie....De aia nu mai sunt tunete în strada mea...
-Şi te deranjează acest fapt?
-Da...am spus întristată..
-De ce? A întrebat el uimit...
-Fiindcă soarele e temporar...atîta timp cît mai există chimia...Deîndată ce dispare chimia,dispare şi soarele...Şi apoi...După ce ai cunoscut soarele şi ţi-a plăcut de el devine mai greu să te reobişnuieşti cu ploile şi umezeala şi răceala...Asta după ce te-ai chinuit mul,foarte mult timp să te obişnuieşti cu ele....E ca şi cum ai învăţa să mergi din nou...Îmi place stabilitatea...Deja îmi plăcea şi mirosul ploii...Îl adoram chiar...Şi astfel îmi venea uşor să trăiesc în formatul meu interior unicat....Acu cînd mă gîndesc că acel miros o să mă dezguste...Mor de frică şi isteric nu vreau....Şi încerc să refuz cu disperare soarele...
-Stai...nu înţeleg....Nu îţi place parfumul meu?Îţi plăcea celălalt?Ok.nici o problemă,dacă vreai o să trec din nou la el...
-Şi totuşi eşti haios...Nu...e ok...Adică...Problema e că îmi place foarte mult...