disconfort existential

1.

Intrăm cu toţii în lume cu un fel de :"Bonjour,je suis l'artiste ;) "...Căci în secolul 21 am ajuns să concluzionăm că trebuie să ne protejăm esenţa...Esenţa,lumina aia epuizabilă din care fură hain cu toţii...Şi atunci schiţăm un zîmbet,şi Voila! Ne încadrăm formal în societate...Păstrează zîmbteul...Nimănui nu-i pasă de cîte ori ţi-ai privit îngîndurată venele,nimănui nu-i pasă că ieri putea să fie ultima zi din viaţa ta...Nimănui nu-i pasă că cineva în iteriorul tău urlă înebunit,că e sufocat de lanţul gros de la gît,mîini şi picioare,şi o plăcuţă pe mijlocul lui pe care e gravat:"Obligat de a trăi"...Şi nimeni nu o să recunoască că ieri a înfrînt moartea,că noaptea se culcă în pat cu depresia care la stors de forţă...Şi parcă azi e mai palid,"Nu cred că are ceva",şi parcă e mai trist,"Păi aşa i-a venit azi"....Şi uite că a trecut o lună cu:"Nu cred că are ceva"...Şi uite că într-o zi nu mai e..."Ce tragedie!..Păi nu-mi amintesc să fi avut ceva.."...

(nota: În secolul 21,suicidul din cauza depresiei,este a treia cauză a morţii pentru oamneii între 15 şi 24 de ani,şi a şasea cauză a morţii copiilor între 5 şi 14 ani...Doar în Statele Unite,peste 7 milioane de femei suferă de depresie clinică... )

"Aş vrea la cavoul meu lumea să apalude...N-a ştiut nimeni...Cred că criticii teatrului francez ar fi putut exclama doar un singur lucru:"Geniale!"..."

E rece metalul din jurul trupului meu...Dar sărut plăcuţa cu o dorinţă disperată de a iubi viaţa...Pînă atunci mă mai culc şi seara asta cu ea...Mîine o să-mi pun un fon de ten mai întunecat ca să-mi astupe albul bolnăvicios si cearcanele de sub ochi...






2.
"Continuă să scrii!" asta îmi spun eu în fiecare dimineaţă...Îmi spun cu disperare şi în acelaşi timp cu duritate! Înainte obişnuiam să mă forţez să trăiesc...Acum lucrurile s-au schimbat...trăiesc...dar mi-am pierdut esenţa...Şi băga-mi-aş piciorul în fericire!Mi-e dor de mine însumi!Mi-e dor de dorinţele mele absolute,de latura pe o care o descopeream milimetru cu milimetru la fiecare tremurici al muşchilor la muşcăturile negrului,la pălmuirea vieţii...Îi urăsc mîngîierile,deja mă enervează durata asta continuă a iluziilor şi abia aştept să se prăbuşească! Urăsc lumea din exterior...Petru ce am schimbat-o pe cea de dinăuntrul meu??!
"Mîine o să te doară" am ajuns să îmi promit în fiecare seară...

Uneori iubim in oglinda…

Stau în faţa unei oglinzi imense ,mai bine zis la cîţiva paşi de ea,iar din urma mea răsare triumfător,ba nu-arde roşind cerul cu limbile sale galbene,soarele...Mă privesc în ea dar văd oglindită o altfel de imagine...În loc de trupul de statură mijlocie,părul obişnuit blond şi lung şi o faţă cu o bărbie mică şi ochii mari de un albastru senin în faţa mea stă cineva înalt,cu ochii de un verde profund,trupul bine clădit şi umeri laţi...Buze cărnoase muşcate puţin de dinţii albi,părul des şi negru şi sprîncene bine arcuite..."Tu..." am şoptit uimită. "Tu..." a şoptit şi el concomitent cu mine cu aceeaşi expresie a feţei ca şi a mea...M-am apropiat,ba nu m-am avintat mai aproape de oglindă şi am întins mîna,iar el a făcut la fel,copiindu-mi dramatismul şi entuziasmul,ca pînă la urmă vîrful degetelor noastre arătătoare să se atingă parcă pe suprafaţa oglinzii...Dar era rece...Atît de rece încît le-am simţit cum îngheţau cîte puţin..
Am dat să îi mîngîi chipul şi el şi-a întins mîna să facă la fel,mi-am plimbat palma pe pieptul lui şi el la rîndul său nu s-a reţinut o secundă să facă acelaşi lucru...Chipul îmi deveni înveninat de spaimă,la fel ca şi a lui...cu precizii fixe de milisecunde...Apoi m-am întins curioasă să îl sărut,iar el m-a urmat...Nici mai lent şi nici mai grăbit...şi feţele noastre s-au întîlnit perfect sincron pe acea suprafaţă...Şi era rece...
Apoi soarele din spatele meu a început să apună lin,şi înţelegeam că odată cu pieirea luminii imi este tot mai greu să desluşesc imaginea din oglindă...Panicată am privit imaginea bărbatului din oglindă căutînd un răspuns,o îvoire...Şi crezînd că am găsit-o,m-am aplecat jos,am luat un ciob de sticlă şi m-am ridicat înapoi...Imaginea din faţa mea se pare că a făcut acelaşi lucru fiindcă am văzut-o şi pe ea cu un ciob în aceeaşi mînă ca şi a mea...Am privit-o,mai bine zis îl-am privit încercînd să-i străbat pupila şi retina pentru a-i simţi mirosul,febra sufletului...Dar nu reuşeam...Şi crezînd că oricum nu mai contează,doar îl iubeam,îmi poziţionam lent ciobul către vene şi îl priveam pe el...Pe măsură ce bucăţica aia se apropia de încheieturile noastre vedeam cum îi tremură mîna tot mai tare şi mai tare,tot mai bolnav şi mai nesigur...Mi-am fixat ochii către întreaga sa fiinţă şi am trecut rapid şi adînc prin încheietură,el în schimb scăpă ciobul în jos şi întreaga oglindă se dărîmă în mii de bucăţi în faţa ochilor mei,rănîndu-mi obrajii şi gîtul şi pieptul...
...Stau lată pe jos,printre bucăţi neuniforme din oglindă care nu reflectă nimic decît noaptea făcînd-o astfel şi mai întunecoasă,şi urmăresc,cu fiece secundă tot mai slăbită şi mai stoarsă de viaţă,cum curge un şuvoi roşu printre degetele mele...El n-a putut...
Uneori iubim in oglinda…

Credinţă firavă (poezie)

În faţa oglinzii nu mai stau eu...
Doar ochi-mi curioşi, mari şi albaştri
Întreabă străinul ce zodie e după aştri
Şi ce se mai aude de Dumnezeu,
Că cică în secolul 21 a fost ucis de un ateu...
Iar străinul dă din umeri:"Nu ştiu...N-am fost eu"...
"Să zic acum prea greu îmi este
Pentru cel devenit ateu şi adevărul e poveste...
L-am văzut pe El ieri...Se plimba printre noi aseară
Şi a început a plînge cînd a împuşcat cineva un copil afară "
-Ce ţi-a făcut? Şi de ce ai împuşcat?
-Nu am fost eu...Tot ce ştiu e că am sîngerat...
-Şi Dumnezeu? Apoi ce a făcut?
-Nu-l ştiu...Şi nu l-am cunoscut.

Verde

S-a aşezat în faţa lui,şi-a desfacut puţin picioarele şi şi-a ridicat fusta de mătase mai sus de genunchi.L-a privit înecată în lacrimi de parcă interogîndu-l plină de umilinţă şi milă de ceva.. " De ce?....".A început să repire mai des şi mai lacom astfel încît aerul care-i umplea în întregime pieptul îi punea în evidenţă sînii prin care se strecurau grabite lacrimile căzute de pe obraz.Şi-a ridicat piciorul şi şi-a sprijinit tocul de marginea scaunului lui...A făcut un efort să îl împingă dar nu reuşi...Întreaga scenă a agoniei ei nu i-a provocat lui nimic decît un surîs cu colţul drept al gurii,surîs şmecher şi şarmant...
Înebunită a luat o lamă de jos,şi-a îndreptat-o spre venele mînii stîngi şi a strigat plina de revoltă cu ochii de un verde suculent ieşiţi din orbite
-Mă tai! Mă tai firal naibii!Mă auzi?!Mă auzi,Vita?!
Bărbatul s-a aplecat leneş deasupra ei,îi apucă capul,pletele dezordonate si văluroase,tîmplele traspirate,şi o sărută pe frunte,apoi coborî lent pe nas şi în final îi sărută încheietura subţire,albă şi plină de cicatrici..Apoi şopti suav...
-Ochii iţi sunt mult prea plini de mine...Taie-te...Nu o să trec...Eşti supărată pe mine...Dar mă iubeşti...Pînă o să-ţi însureze părul ăsta moale,şi trecu cu degetele prin el,şi pînă o să ţi se încreţească toată pînza asta de pe tine,şi îşi plimbă mîinile pe pielea ei de la talpă pînă la linia subţire a gîtului ei...
Izbucni într-un plîns isteric,îşi pirduse braţele în jurul umerilor lui mari...Şi pe cînd el îşi întoarse faţa să o sărute,ea scoase un urlet plină de supărare şi trecu rapid cu lama peste încheietură...Dar ochii oricum i-au rămas verzi...Şi pe măsură ce trecea timpul,deveneau doar mai luminoşi...Chiar după ce se tăia...
Oricum...Iubim viaţa.































Un mare P.S (ca sunt si oameni care nu prea pricep filozofie)

Barbatul e o metafora,nu il luati ca un personaj direct .Think about it ;)

Martirul

Am facut un pact...Am facut un pact cu Dumnezeu...I-am promis ca o sa indur viata si El mi-a promis un loc rezervat in Rai.Baga-mi-as piciorul in Rai!Mi-as deschide acum venele chiar si cu riscul de a pleca in flacarile iadului! Fiecare gura de aer pe care o iau imi incetineste tot mai mult pulsul din mine,imi umple singele cu depresie neagra si viscoasa care fierbe in mine,se ridica la creier,imi atrofiaza simturile si lasa doar durerea. Inainte daca pentru a supravietui ramineam singura cu constiinta mea,si ma iscodeam si ma rasuceam si ma desfaceam in zece pentru a ma intelege,a ma alina si a ma incuraja sa traiesc mai departe,acu Eul din mine a murit...A ramas un cadavru alb cu ochi mari,albastri si sticlosi...Pustie...Pustie ca si gloata de Pustietati din jurul meu...Instinctul turmei ma mina sa merg inainte,inainte prin foc,prin sticla groasa si pisata,inainte prin spini...Si nu ma intreb de ce,si nu incerc sa ocolesc si nu imi pasa...Daca a ramas ceva omenesc in mine probabil ca e posibilitatea de a ma bucura...Bucurie neagra si sadica..."Lasa...Data viitoare poate ma tai mai tare si o sa singerez mai mult si poate in sfirsit o sa mor!Uita cita sticla mai e inainte!"

Nu am nevoie de Rai...Am nevoie de Tine.

Miere

Asezata linga geam priveam cerul rosind la imaginea trupului meu gol abia de invelit intr-un cearceaf subtire.Aerul rece al diminetii lui august imi mingaia linia subtire a gitului coborind lent pina la coapse si ma imbratisa intr-un tremurici,ba nu! In mici salturi ale corpului meu fierbinte la sarutarile matinale ale vintului...

Ceasca fierbinte de cafea sta pe o masuta alaturi de mine...Imi strecor prin aer lent degetele si ating cu virful lor portelanul fierbinte si mi le scald pe suprafata lui cu un chip visator...Visez ca dimineata asta sa nu treaca niciodata,visez la absoluturi poetice,scap cite un gind filozofic si spre propria mea uimire,din nou ajung cu gindul la el...De frica inspir involuntar si zgircit aerul in mine si simt de parca spini minuscului de gheata mi-ar gidili traheea,iar apoi plaminii...Pufnesc intr-un ris puternic si euforic,imi sprijin capul de genunchi,si pe cind mi-l ridic simt cum soarele rasarit grabit pe cer,imi taie cu o lama de raza galbena ochii...Pina aici mi-au fost scurtele clipe de miere,viata si fericire...

Stelute

Stau pe o margine de lume…Pe un deal inalt,mai aproape de cer ca sa pot trage in piept mai multa lumina virginala a lunii...Pustie si atit de linistita sunt...Mai tacuta ca iarba am lasat celulele si moleculele trupului meu alb sa se amestece cu cele ale aerului din jur..Eu sunt tot ce cuprinde si ce n-o sa cuprinda niciodata ochiul...
Stapina asa cum sunt,imi inalt privirea catre stelele de sus,imi intind jucausa mina catre ele si le impart...Imi las mie astea mai micute,iar tie iti daruiesc gigantii,astrii,boturile grandinoase de lumina de pe cerul negru de atlas...Tu ai mai mare nevoie de ele...Eu m-am deprins deja cu bezna...Tu meriti lumina,tu meriti fericirea si meriti sa stii ca ai sa cazi intr-o groapa sau ca ai sa-ti tai genunchiul intr-un virf ascutit de piatra...Fie-ti drumul mai luminos ca al meu...Caci al meu o sa fie cu adevarat sumbru cind o sa vad piatra si o sa indur zbuciumul din mine si panica in incercarile de a o ocoli...In bezna te-am intilnit si pe tine...Si nu imi poare rau...Caci daca imi era calea mai luminoasa cu siguranta ca te ocoleam...De aceea sunt vesic recunoscatoare intunericului...

365.496

în sfîrşit mă simt gata să o prezint...




Stau într-un rînd infinit de lung şi nu ştiu unde duce.În faţa mea oameni,în spatele meu oameni...Aglomeraţie imensă spre o figură neclară şi îndepărtată ce pare a fi o măsuţă...
Nu ştiu cît timp am stat acolo...Îmi pare că mult...Am ajuns la masa aia ca printr-un vis.Era mai degrabă un birou şi la el era aşezat un om micuţ,a cărui chelie abia de se vedea de după teancul înalt de foi,cu ochelari masivi ce atîrnau pe vîrful nasului mare şi ascuţit.Cu o expresie a feţei agitată şi sute de riduri care se încreţeau la fiecare mimică nemulţumită a feţei sale.
-Aşează-te!Mi-a spus el enervat.
M-am aşezat intimidată.
-Numărul?!
-Emm...365.496...I-am răspuns nedumerită.
Omuleţul răscoli grăbit printre teancurile de hîrtie din faţa lui,scoase graţios o foaie fără ca să clatine tot teancul cîtuşi de puţin.
-Să vedem...Aşa completăm formularul...Să zicem că o să te cheme "Augustina",aşa..."Au-gus-ti-na"...
Numele parcă se izbi de capul meu...Uhh ce nume greoi...
-Dar altele nu aveţi?
Omuleţul işi ridică ochii mînios către mine păstrîndu-şi nasul ţintit în hîrtie...
-Da sigur!Hai să ne jucăm!Ala-bala-portocala-Ana-Mariana-Ileana,ce o fi ?! Lasă că restul aşteaptă!Cît acolo??Încă cîteva mii de suflete!Plus că aşa ordine am primit de sus!Mi-a spus să numesc aşa numărul 365.496!Ai ceva împotrivă?!E prea bun numele pentru tine!Nu înţeleg de ce anume tu?! Dar eu nu pot sa judec oridinele Lui,eu doar le execut!
Mi-am aplecat ruşinată capul sperînd că o să tacă curînd fiindca avea o voce atît de piţigăiată încît îmi zgîria urechea!
-Anul naşterii îl scriem 1991,frumos an,îmi place...Şi cifra e frumoasă...Haha!Dă să-ţi fac o poantă,la luna naşterii scriem august,o să vezi ,ai să rîzi şi tu,şi ai să faci şi tu glume pe seama asta!
Îmi venea să mă scol de pe scaun şi să-l apuc de gît.Văzîndu-mă umpic furioasă m-a întrebat:
-E vreo problemă?!
Uhhh!Vocea aia ascuţită!
-Nu...
-Zi-mi o cifră care îţi place mai mult.
-Doi...
-Aşa 02.08.1991.Frumoasă îmbinare de cifre!
Mă rog...Mie nu-mi părea prea frumoasă...Obişnuită chiar...Şi totuşi încă nu înţelegeam prea bine ce căutam eu acolo...Încercam să îmi amintesc ceva,dar fără vreo reuşită...De fapt nişte fărîmituri din ceva...De parcă mă izbise ceva...Ţin minte durerea...Apoi ţin minte un chip,un chip frumos...Dar plîngea...Ochi mari şi albaştri,părul negru şi des...Şi buzele lui lipite de fruntea mea...Senzaţia părului lui mătăsos lunecînd pe nasul meu...Mirosul părului lui...Şi nu ştiu de ce vroiam să mă ridic către el,să îl strîng la piept şi să îmi cer iertare,dar nu puteam...Mi-am fixat ochii către cerul albastru,apoi a izbucnit o lumină albă în faţa mea...Şi uite-mă aici...În rîndul ăla...
-Spune-mi cam ce ai vrea tu?Trei lucruri te rog,orice!Rău,bine,orice!
-Păi...Cred că fericire,linişte suflletească..şi...pe el...pe cel care plîngea la fruntea mea...
-Aham,aham...Clar,clar..
Omuleţul completase ceva pe foaia aceea,se încreţi întristat,apoi îşi ridică capul de tot şi privindu-mă fix în ochi mi-a spus:
-Uite cum stă treaba:ca să ai toate cele dorite ai să parcurgi mii de kilometri de inversul lor să zic aşa.Adică uite...Dacă spuneai "Durere"de exemplu,atunci ai fi trăit toată viaţa fericită şi ai fi termitat-o găsind durere..Avem nebuni din ăştia care aleg şi aşa ceva pentru a-şi face noua experienţă de viaţă mai pipărată şi mai interesantă,sau o fac intenţionat pentru a trăi fericiţi,căci ultimile clipe,chipurile,sunt un nimic pe lîngă tot timpul trăit.Greşit! Ultimele clipe îţi definesc tot timpul trăit! Îti dau un nume şi un sentiment cu care acoperă întreaga experienţă de a trăi...Nu te-ai gîndit prea mult înainte de a spune cele trei,corect?
-Nu...Nu chiar...Sfîrşitul mai mult...
-Eşti specială...Îl înţeleg acum...
-Unii o zic pur şi simplu aşa...Nu iau în consideraţie ultimele vibraţii interioare...Tu le-ai luat în consideraţie,adică imaginile memoriei tale amestecate cu stările specifice:vibraţii ale sufeltului.Înţelegi?Acum...Uite,avem o formulă de calcul matematic,e secretă şi nu ţi-o spun,să zicem că "mă joc" cu cifre ca:data naşterii tale,luna şi anul.Cifra obţinută o adunăm la numărul pe care o deţine fiece dorinţă în lista asta galbenă.Ca de exemplu:Fericire-65,şi citim de pe cealaltă foaie ce semnifică cifra obţinută...Te gîndeşti:"Dar e simplu...Trebuie să trăieşti o viaţă suferind ca spre final să obţii fericire..", "Hmm...da,în capul meu cam aşa era...",păi vezi că e greşit!Fiecare suferă individual...La diferite nivele,la o intensitate diferită...Deşi strea e definită per general pentru toţi ca şi "Suferinţă",ea diferă de la caz,la caz...Deci,calculu îţi spune despre intensitatea inversului dorinţei tale...În urma calculelor matematice efectuate la toate trei te informez despre următoarele:ai să suferi,ai să suferi,copilo,la unul dintre cele mai înalte nivele,prăbuşiri pe atît de dureroase încît chiar o să piară puţin lumina din tine şi ai să fii într-o continuă goană după fericire-asta e greşeala ta:goana asta după tot!Nu ai să laşi valul sau vîntul să dea peste tine,ai să lupţi cu el...Nu trebuie!Nu te împotrivi!E doar ceea cu ce respiră fericirea...Închipuie-ţi un chip care se apropie lent de tine şi cum respiră şi expiră des...Nu lupta cu aerul pe care îl expiră fericirea:necazul,durerea şi suferinţa.Stai dreaptă şi îl suportă,fiindcă luptînd cu el vei deveni atît de violentă,oarbă de ură,zbuciumată şi agresivă încît nu ai să recunoşti chipul fericirei cînd o să se apropie de tot de tine!Te rog chiar eu...Adevăratul gust pe care ai să-l găseşti al fericirii depinde de tine...
Liniştea nu poate fi găsită fără zbucium...De fapt ţi-ai dorit acelaşi lucru de două ori,fiindcă fericirea şi liniştea interioară se ţin una de alta,sunt siameze...De aia îţi va fi de două ori mai greu să le obţii...Faţă de tînărul ăla...păi ce să-ţi spun?...În căutarea disperată a lui ai să iubeşti necondiţionat şi nepotrivit...Îmi pare rău dar nu o să-l găseşti în viaţa asta,în următoarea da...În asta însă nu...Ai să găseşti mici trăsături care o să-ţi amintească de el...Nu...Nu la nivel de memorie o să-ţi amintească,dar întîlnind un om cu o trăsătură,de oricare,fizic,interior,dar mai cu seamă interior ca a lui,o să ai o atracţie nebună pentru el,ca şi un magnet extrem de puternic...Dar acel om în schimb nu o să aibă acea atracţie faţă de tine...Cum am mai zis...O trăsătură doar din tot întregul pe care l-ai iubit...Fiecare din noi are un singur suflet pereche cu care se reîntîlneşte de fiecare dată,sunt şi mici excepţii...Ca a ta...În următoarea viaţă te asigur!Mă rog..Poate peste două...E nevoie de ceva timp pentru a restabili echilibrul şi cursul natural a două suflete pereche în aşa fel în cît să se reîntîlnească de fiecare dată...Pînă la urmă ai să-ţi găseşti pe cineva...Dar doar pentru a-ţi potoli singurătatea...Fiindcă conexiunea spirituală,nunta,inelul spiritual nu o să existe...O să fii ataşată doar de acel fragment,trasătură...Şi asta iţi va asigura o conexiune puternică emoţională,dar nu şi spirituală...O să fie şi el unul ca tine...Care şi-a rătăcit pe un timp jumătatea...Dar repet,să nu te aştepţi la ceva profund...
Aveam un chip plin de uimire...Tot nu înţelegeam mare lucru...Omuleţul observînd acest fapt a zîmbit discret şi a scris ceva la secţiunea scrisă îngroşat:"MOARTE".
-Ce aţi scris acolo...? Vreau să ştiu cum o să fie..
El îmi zîmbi ştrengar şi mi-a spus:
-Nu se poate...Cum spun oamenii:"Sfîrşitul încoronează opera!"Pentru a vedea sfîrşitul merită să trăieşti întreaga viaţă...Şi zîmbind larg mi-a pus foaia într-un alt teanc...Straniu dar vocea lui deja îmi părea mai plăcută...Apăsă pe un buton şi am căzu de pe scaun undeva în beznă...Iar pe măsură ce cădeam am auzit vocea lui care devenisă din nou piţigăiată şi nervoasă strigînd:"Următorul!".

a miia definitie a vietii pe care v-o propun! :D

Viata e cind cineva se chinuie 20 de ore sa te nasca…Si urmatorii 20 de ani o invinuiesti ca a facut-o….Viata e cind privind rasaritul nu iti dai seama de importanta lui si cind cunosti apusul visezi la rasarit…Viata e cind mor toti imprejurul tau si tu regreti ca ai uitat sa le spui cit de mult i-ai iubit...De fapt viata e despre a nu spune celor iubiti ca ii iubesti si a spune ca ii iubesti pe cei care nu merita...Viata e despre cautarea asidua a luminii...Cind lumina era intotdeauna exact in "intunericul" tau.....Tot ce trebuia sa faci e sa te indragostesti de el...Simplu...Doar ca pe nimeni niciodata nu il duce capul...Viata e despre adevaruri care ucid si minciuni care salveaza...E ironica...Cred ca mereu a fost asa...Viata e despre dorinta isterica de a transforma realiatatea intr-o amintire si despre regretul ca amintirea nu mai e o realitatea...

Viata are miros de zahar ars…Adica dulce si afumat....adica nu e perfect.
Emmm....Viata e alcatuita exact din doua culori :gri si roz...Sigur ca una o domina pe cealalta..dar asta nu insemna ca nu e loc pentru cea de a doua...Doar ca e asa...Mai raruta...De aia cred ca e si foarte scumpa...De aia cred ca cautam pe parcursului intregului timp cit respiram caldarea aia cu vopsea roz...sa ne vopsim peretii intr-asa fel incit sa ne ajunga pina ni s-or raci picioarele ! Fericirea Absoluta...Pfff...Povesti...Pff...Ce copii mai suntem !...Dar cine a spus ca copiii nu pot avea dreptate? : )

Dar cel mai important lucru e ca...Viata are un termen limita...Din pacate...
De aia(se adreseaza celor foarte rationali in viata) nu vi se pare total irational sa o epuizam pur si simplu asa ? De ce sa nu iubim orbeste,de ce sa nu sarim cu parasuta,de ce sa nu ne pornim in calatorii in jurul lumii de unii singuri ?Ce ?E periculos ?? Hmmm....Intreb asta cu un zimbet larg pe fata : Dar care e rostul sa traiesti...daca pina la urma mori intreg ?Poate ar trebui totusi sa lasam inima aia sa crape si parasuta aia sa se deschida in aer... ? : D

Parfumul

-Îmi place cînd plouă...Cînd plouă torenţial....Cu tunete şi vîntul care doboară copaci...
-De ce?
-Nu ştiu...Cred că îmi aminteşte de străduliţa mea....
-Păi trăiesc exact lîngă tine...Şi în ultimile 2 luni nu ţin minte să fi fost astfel de ploi...
-Nu aia...Am spus surîzînd...
-Eşti stranie...
-Ştiu...Am spus cu un zîmbet larg şi foarte mulţumită.Mi-e dor de linişte...
-Dar suntem într-un parc şi e dimineaţa,nici măcar maşinile nu se aud încă...
-Hmmm...respiraţia ta şi gîndurile mele,pe care nu le mai pot stăpîni,fac foarte mult zgomot...
-Asta e ridicol!Acum chiar vrei să mă opresc din a respira?!
-Nu,e destul aer pentru ambii...Am spus din nou foarte mulţumită...
-Vai cît de darnică eşti,a spus el ironic..
-Iar tu eşti foarte amuzant...
-Eşti greu de înţeles....Dar îmi placi enorm de mult...
-Şi tu mie....De aia nu mai sunt tunete în strada mea...
-Şi te deranjează acest fapt?
-Da...am spus întristată..
-De ce? A întrebat el uimit...
-Fiindcă soarele e temporar...atîta timp cît mai există chimia...Deîndată ce dispare chimia,dispare şi soarele...Şi apoi...După ce ai cunoscut soarele şi ţi-a plăcut de el devine mai greu să te reobişnuieşti cu ploile şi umezeala şi răceala...Asta după ce te-ai chinuit mul,foarte mult timp să te obişnuieşti cu ele....E ca şi cum ai învăţa să mergi din nou...Îmi place stabilitatea...Deja îmi plăcea şi mirosul ploii...Îl adoram chiar...Şi astfel îmi venea uşor să trăiesc în formatul meu interior unicat....Acu cînd mă gîndesc că acel miros o să mă dezguste...Mor de frică şi isteric nu vreau....Şi încerc să refuz cu disperare soarele...
-Stai...nu înţeleg....Nu îţi place parfumul meu?Îţi plăcea celălalt?Ok.nici o problemă,dacă vreai o să trec din nou la el...
-Şi totuşi eşti haios...Nu...e ok...Adică...Problema e că îmi place foarte mult...

Despre asa-zisa POEZIE

Prostii!Absolut prostii!Pai cum asa??? E ca si cum te-ar impune cineva sa scrii cu mina stinga!Ca si c ind te-ar impune sa treci la o alta credinta!"Fie scrii ca noi,fie nu scrii de fel,caci,ma rog,nu o sa acceptam ceea ce faci!".
Pasii care se fac in literatura din Basarabia acum imi par stingaci,uriti chiar!Poezia asta noua e superficiala si fara orisicare limite morale!Pai cum frate,sa se ajunga peste ani sa studieze copii de cls 7 despre sex sau gindaci de bucatarie???Aspiratii inalte,metafizice,nu gluma!
Parerea mea e ca omul contemporan devine tot mai limitat si tot mai superficial...Neputind sa inteleaga marea filozofie Schopenhauer,chiar Blaga etc. si avind o mare dorinta de a face poezie a permis crearea perioadei in literatuta a "Marii decaderi",sau "Marelui Rahat"!Pai cum sa numesti tu poezie versuri gen"tata,tu trebuie sa mori/..../dar trebuie sa mori"???.Mi s-a reprosat de mai multe ori ca literatura nu are nsite reguli fixe,se permite scrierea a orice atita timp cit este estetic...Pai de aia si avem anomaliile pe care le avem acum!
Da,cu totii stim ca uneori viata ne f*te(sry pu expresia vulgara :( ),dar de ce trebuie sa facem din asta carti???De ce trebuie sa scriem despre sexul vulgar,de ce trebuie sa injuram in poezie??Sa facem carti din asta si culmea ele sa se vinda!Cititorii si cumparatorii incurajeaza dezvolatarea unor noi curente decazute!Unii chiar cred ca fac ceva bun si fac aceleasi magarii mai departe!
Nu facem poezie adevarata,cu metafore,cu sens profund,cu tendinta filozofica,cu un ritm sau o rima fiindca nu ne mai duce capul!Asta e concluzia!Vorbesti cu scriitorii de astazi despre suflet si te privesc ciudat!Stai ca aspiratiile inalte sunt povesti!dar cine mai crede in asa ceva???Si ce e ala sufelt??
Asta e si diferenta...Artistii adevarati cred in asa ceva...Cei care nu se pot adinci in destul in sine sau in anumite intrebari existentiale sunt simplii oameni...Nu pretindeti sa fiti artisti,sunteti simpli oameni...Oameni care scriu despre lucruri cotidiene care chipurile i-au marcat!Pe mine un gindac de bucatarie nu ma marcheaza cu nimic,pe mine problema sidei sau a cancerului nu ma marcheaza cu nimic.Oamenii au trait cu toate astea si inainte de astazi!Un artist nu o sa spuna niciodata despre gunoiul care miroase sau despre o vizita la un doctor!Istoria poeziei ne-a demonstrat ca artistul se detaseaza de tot superficialul asta si e in cautarea de sine,a unui rost existential,creator de mituri,conceptii si idei si nu un povestitor al unor impresii!
Citiva indivizi,asa-zisi "poeti" nu o sa schimbe ceea ce sa chinuit sa se creeze cu secole,si anume definitia poeziei:"modalitate a literaturii care exprima mesajul artistic cu ajutorul imaginilor expresive,al unui limbaj concentrat,al afectivitatii,al rimei,al ritmului"(RoDEx).
Lansarea unei carti nu va face scriitori.Scrierea a citorva versuri nu va face poeti.Am mai zis si o mai zic:Poezia nu e pentru fiecare si e adresata exclusiv sufletului!Nu fiecare poate face poezie,de aceea nu caliciti poezia,nu fiecare o poate intelege,dar asta nu inseamna ca trebuie sa declarati ca este prosteasca!Cum nu e fiecare al doilea matematician,sau fizician,nu e fiecare al doilea poet!Poezia nu se face fiindca e la moda sau cool,poezia se face fiindca asa simti!Garantez,ca niciunul care scrie despre mizerie(ok,fie) dar intr-un mod anume foarte josnic ca si exprimare literara si ca si conceptii,nici unul care scrie despre cum vede un gindac,sau impresia sa ca a stat pe plaja...nu va rezista in istoria literaturii.Oamenilor nu le este interesant sa plaseze ca si personalitati in istorie oameni!Ei plaseaza pe cei diferiti(amintiti-va de Eminescu cu aspiratiile sale inalte,Blaga cu "Trilogiile "sal etc.),nu pe cei comuni!


Imi cer iertare pu duritate,dar nu mai suport batjocora asta.

Speranţa

din lipsa de inspiratie o sa postez creatii mai vechi.Totusi,acest soliloc imi daruie speranta ca o sa trec peste seceta interioara si cit mai curind posibil o sa scriu ceva valoros....

p.s textul nu abordeaza aceasta tema...e total diferit ca si sens de situatia in care ma aflu in prezent...doar ca imi place foarte mult...sper sa va insufle si voua speranta cind aveti nevoie de ea...

E seară şi plouă mărunt…Stau cu fruntea aplecată deasupra încheieturii mînii drepte...Cos cu fire subţiri şi argintii ,numite de producătorul lor: "Speranţa",venele de la mînă....De după pletele care lunecă lin de pe umărul alb,se poate desluşi un zîmbet...Un zîmbet deplin,larg şi sincer-Fericire.Pe măsură ce prind fibrele musculare,pielea,locurile se cicactrizează rapid şi de acolo izbucneşte o lumină albă şi moale...Mi-am sprijinit buzele de locurile pe unde trecuse cîndva lama şi mi-am lipit încheietura de obraz..."Nu mai fac..."am şoptit surîzînd..."Nu mai fac,nu mai fac,nu mai fac!".
Mă ridic lent şi plină de triumf,iar în spatele meu,la fel de lent răsare soarele.Îmi ridic chipul către cer şi îi şoptesc:"Opreşte ploaia..."şi ploaia s-a oprit...Cad în genunchi,îmi iau adînc aer în piept şi expir uşurată şi euforică.Mă ridic încă o dată,dar mi-e greu...Am stat prea mult timp lată pe pămînt,urmărind cum îmi sîngerează mîna, şi am uitat cum să lupt cu presiunea aerului...
Privesc de pe jos drumul lung pe care mai am să îl parcurg,iau musorelul de aţă pe care e scris"Speranţa" şi îl arunc pe cît de departe posibil,urmărind firul lung de aţă care se desprindea din el,strălucind ca şi mii de cristale în soare..."Acum trebuie să mă duc după el!Scoală!Scoală!!!"
Fiecare osicior din mine simţea presiunea...Am scos un urlet de durere şi am început să îmi forţez picioarele.
Încă mi le forţez şi îmi sărut în continuu mîna,cicatricele ei...Înaintez zîmbind şi luptînd cu presiunea joasă...Mi-am adus soarele...Gata...Nu mai e mult pînă şi aerul o să fie mai uşor şi sufletul meu mai înalt...

Cenuşă

Arde...Arde,soare,căci nu mai ai ce arde...Mi-e totuna!Mi-e totuna de fiecare celulă din corpul meu...Ştii de ce?!Fiindcă sunt pustii!Nu mai au nucleu,a disparut deîndata ce a plecat el din viaţa mea...Şi l-a luat crezînd că nu o să am nevoie...Crezînd că nu o să am nevoie a plecat...Nu i-a păsat şi nu cred că ştie că mie îmi pasă...
Uite,soare,îţi întind mîna,arde-o!Nu o să simt că mă frige,pot să n-o mişc o eternitate...Ia-o,dacă nu am chipul lui alături să i-l mîngîi nu am nevoie de ea...Şi ochii!Arde ochii,te implor! Ca în caz de o să-l reîntâlnesc să nu-l mai văd...El mă scurge de viaţă de fiecare dată,iar eu nebună şi îndrăgostită alerg mereu în întâmpinarea lui parcă implorându-l să o facă...Sadică?!Nu,soare...Îndrăgostită...Şi te implor să îmi arzi şi coardele vocale ca să nu-l mai strig niciodată,mai ales că mi-e frică de întuneric,nu că vine înapoi,dar îşi întoarce spatele şi chipul,şi văzându-i chipul mi-aş vinde şi sufletul numai ca să pot să îmi scald vîrful nasului în mirosul pielii feţei sale...
Fă-mă cenuşă,soare!Sunt pustie,fără vise,fără mîdrie,fără cea mai mică speranţă de a-l întoarce,şi fără el...nu mă vrea...Şi cînd mă faci cenuşă,soare,te implor spune vîntului să mă sufle în partea lui ca să-i pot cuprinde tot trupul cu mine,ca să-i intru în porii pielii şi în plămîni măcar pentru cîteva secunde pînă mă va expira...Măcar o dată aş vrea să îl domin,soare, şi să fiu una cu el...Respirînd cu mine,soare,o să-mi simtă mirosul dulce...Şi poate o să mă inspire adînc de tot şi poate nu o să vrea să-mi dea drumul niciodată...Rîvnesc la pieptul lui,soare...Acolo mi-e altarul...Acolo mi-e locul...
Ce să-i fac?Îl iubesc,soare,îl iubesc...

Pasind in viitor...Uitind trecutul

Sunt undeva departe,într-un spaţiu plan şi pustiu...Şi pe la spatele meu se aude un ţipăt...Îmi zgîrîie urechea strigînd în ea:"Ai iubit!Te-ai căit!Ai comis greşeli!Ai suferit!Nu ţi-ai preţui viaţa!Nici pe tine nu ai ştiut să te preţuieşti!Ai plîns!Ai plîns mult!Prea mult pentru nimicuri...!"...Simt cum mi se prelinge ceva pe obraz...Îl ating grăbită şi înălţîndu-mi palma la soare văd că e roşie...Nebună de frică mă forţez să mă mişc din acel loc,dar nu pot!...Mîinile şi picioarele îmi sun prinse de nişte fire sure,semi-transparente şi foarte subţiri,care la fiece adiere a vîntului care răscoleşte prin ele,încep a emana sunete foarte înalte dar plăcute...La cît de subţiri sun firele acelea,cu cît mai mult mă zbat cu atît mai mut mă doare...De parcă ar fi mii de ace înfipte în carnea mea,care se înfig şi mai adînc cu fiece mişcare a trupului meu...!...Nu am ce face....În dorinţa de a evita agonia apocaliptică a miilor de ace străbătîndu-mă,stau suspendată de firele subţiri cu faţa la cîţiva centimetri distanţă de pămîntul crăpat de secetă...Încerc să îmi fixez privirea asupra unui obiect care se arată în depărtare,dar fără nici un rost căci cu fiece secundă vederea mi se înrăutăţeşte tot mai mult,pielea mi-e tot mai arsă de soare şi pentru a-mi distrage atenţia de la toată nebunia asta mă concentrez asupra vocii ascuţite care mă tot acuza de ceva...
" Ai iubit!Te-ai căit!Ai comis greşeli!Ai suferit!Nu ţi-ai preţui viaţa!Nici pe tine nu ai ştiut să te preţuieşti! Ai plîns!Ai plîns mult!Prea mult pentru nimicuri!......E doar vina ta...Cine ţi-a spus să te avînţi în furtuni?Vezi,acum nu ţi-a mai rămas nimic în suflet!Eşti pustie!Te-a secat suferinţa pe care singură ţi-ai aduso la pargul tău prin nechibzuinţa ta!Doar tu eşti de vină pentru apusul tău,pentru inima şi orgoliul tău frînt!Şi pentru faptul că nu mai crezi în mîine!... "Vocea devenea isterică de fiecare dată,la fiecare nouă reluare a aceleiaşi fraze...Dar deîndată ce ajungea la cuvîntul "Mîine" abia de se mai auzea...Mi-a trebuit mult timp şi concentrare să-mi dau seama care a fost acel ultim cuvînt... "Mîine" m-am gîndit plină de entuziasm. "Mîine!"M-am forţat şi mi-am ridicat capul către ceea ce încercam să desluşesc mai demult,era un copil cu părul blond,răruţ şi creţ,cu ochii mari,strălucitori şi albaştri şi cu un zîmbet plin de fericire...Şi îmi făcea plină de entuziasm din mînă să vin să o urmez...Eram eu în copilărie,era sufletul meu,sau poate era speranţa...Era speranţa naivă ca şi un copil fiindca reapare mereu crezînd că poate de data aceasta o să supravieţuiască...Speranţa plăzmuită sub forma esenţei mele...Înseamnă ca ea era esenţa mea în tot pustiul sentimentelor existenţiale acum?Posibil...Fiindcă deîndată desluşindu-i chipul i-am desluşit şi vocea veselă şi emotiv de dulce...Îmi striga plină de insistenţă:"Mîine! Mîine!...Vina la mine acu!"şi îmi întindea larg braţele tropăind des din picioare "Acuuuuu!".
Nu puteam să-i rezist! Mă trăgea la ea cu o forţă magnetică supranaturală!Zîmbetul ei promiţător de viaţă şi fericire!Atît de tentant...!Pe măsură ce făceam paşi mici în întîmpinarea ei apărea iarbă verde sub picioarele mele...Vocea devenea tot mai vagă...Mă forţam încet să înaintez rupînd firele pe care abia de le mai simţeam...Apoi mi-am îndreptat spatele am inspirat adînc aerul răcoros adus de vînt şi am pornit grăbită către acea copilă...Întorceam capul din cînd în cînd în urma mea,dar nu vedeam nimic decît o ceaţă groasă şi un cer negru plin de tunete,iamgine care devenea tot mai neclară...
Am prins surîzînd copiliţa de mîna,iar ea m-a întrebat:"Mai este?","Nu,a fost..."i-am răspuns uşurată...A fost negru...Apoi am sărutat-o pe frunte,iar ea m-a imitat mulţumită şi am pornit înverzîndu-ne drumul pe măsură ce picioarele noastre,mai ales al ei inocent de micuţ şi drăguţ,atingea pămîntul mort şi uscat...