Oglinda Ei

Ce vezi în fiecare zi în oglindă ?

  Dimineaţa probabil te trezeşti şi vezi în oglindă cearcăne după vreo cîteva săptămîni încărcate şi urmele rimelului de ieri – lucrezi asiduu ca să îţi baţi o cărăruşă către viitorul tău mare. Lucrezi ca într-o zi să fii mîndră de tine, şi deşi acum te dor picioarele de la bătăturile tocurilor incomode pe care alergi din birou în birou – lucrezi ca într-o zi să păşeşti nonşalantă pe tocuri de 11 în biroul tău. Eşti femeia care nu aşteaptă ajutorul lui, care îşi spală grăbită faţa cu apă rece şi care vrea neapărat să îşi plătească singură vacanţele în zilele calde de vară…

   La amiază îţi scoţi oglinda din geantă - unii cred că e doar ca să îţi verifici machiajul, dar de fapt îţi verifici sufletul, verifici că exişti, că mai poţi şi îţi zîmbeşti – te răsplăteşti cu bunătate fiindcă la vîrsta ta deja ai aflat cît de mult poate costa bunătatea celor din jur. Uneori, în zilele cu adevărat grăbite şi pline, ţi se întîmplă să te opreşti în faţa geamului unei cafenele sau a unui magazin şi să te priveşti – îţi descoperi mirată trupul deoarece în ziua aceea ţi s-a întîmplat mai mult să îţi vezi picioarele care ocolesc gropile din asfalt, şi constaţi mulţumită că ţi-ai asortat bine hainele, că ţi se potriveşte rujul pe care îl porţi, că eşti atît de aproape de tot ceea ce îţi doreşti… doar în zilele proaste te priveşti în geam şi să te întrebi ce rost mai au toate.

  Ca orişicare femeie, te priveşti în oglindă înainte ca să ieşi la întîlnire… Te-ai văzut de mii de ori în ea, dar acum e diferit… Promiţi obrajilor tăi că de data aceasta o să fie altfel, că el o să fie altfel, că nu o să mai fie uzi niciodată. Reliefului trupului tău e plin cu memoria bărbaţilor pe care i-ai iubit şi care poate, cu puţin noroc, te-au iubit şi ei pe tine… e plin cu promisiuni care ţi s-au făcut deasupra lui, toate transformîndu-se în cicatrici, fiindcă orişicare minciună taie.

Trupul tău peste care s-a dat buzna cu lecţii pe care nu ţi le-ai dorit niciodată, trupul tău care ţine minte – Totul, care încă prinde fiori cînd îşi aminteşte… chiar dacă a trecut mult timp.

Acum rochia nouă pe care o porţi sfinţeşte fiecare milimetru din tine cu speranţă, şi îţi aminteşti că trebuie să ai grijă cine ţi-o dă jos.

Te priveşti în oglindă şi să nu uiţi niciodată: Eşti frumoasă!

    Ajunsă seara acasă de pe drumurile către tine, după ce ai scos de pe tine tot ce ai pus grăbită dimineaţa, uneori scoţi şi un vis realizat, te opreşti liniştită în faţa oglinzii. Te priveşti în ochi şi te asculţi… Parcă ai vrea copii, parcă uiţi cîte puţin de lucrurile care obişnuiau să doară foarte mult, parcă ai obosit, parcă ţi-ai dori dimineaţa să te aştepte cineva pe cealaltă jumătate de pat să te trezeşti şi asta cu siguranţă nu te determină să îţi cumperi un cîine sau o pisică – Rîzi în hohote, uneori îţi prinde bine să faci glume pe seama ta! Parcă îţi place zîmbetul lui… Parcă asta ţi-a plăcut la toţi.

Parcă totul o să fie bine… fiindcă ţi-ai promis să ai grijă de tine, fiindcă ţi-ai îndeplinit toate promisiunile pe care le-ai făcut în faţa unei oglinzi…

https://www.youtube.com/watch?v=5s0APcdMwFU

Tribut

Nu plînge,mama şi nu-ţi urla durerea...
E linişte, e linişte în trupul mic...
A apucat numai să prindă carne iubirea,
Să-şi crească mîini şi inimă - şi să adoarmă umpic.

Nu plînge, mama, s-o fi speriat putin micuţa
De gîndurile tale, de ceea ce-ai văzut,
De grijile de viaţă ce ţi-au izbit fiinţa...
S-a încăpăţinat şi să se nască nu a vrut.

Nu plînge, mama, că sub bătaia inimii nu mai auzi bătaie...
E acolo, puţin mai rece şi ţi-a şoptit sub lacrimile-ţi şiroaie:
" Tu- sicriul sfînt cu sînii plini de viaţă,
O sa prind curaj, mămica, şi o să mă naşti în alta dimineaţă

.".

octombrie

     De cînd ai  plecat a murit ceva în mine. E octombrie. De 5 luni încerc să găsesc Cuvintele şi să scriu ceva, dar le-ai luat cu tine. Te-ai îmbrăcat cu ele toate ca să nu îţi fie frig cînd treci prin vînturile schimbărilor şi m-ai lăsat singură, dezgolită. Ai luat totul odată cu tine – promisiunile, inelele despre care îmi vorbeai atît de încrezător, copilul căruia i-am inventat şi nume, viitorul pe care ştiai cert că o să îl parcurgem împreună, strunele de chitară care tremurau între degetele tale făcînd să vibreze şi sufletul din mine – şi atunci scriam. Am urlat de durere de atîtea ori... acum e doar o durere mută, surdă, obosită de propria existenţă. Am zeci de documente word inundîndu-mi desktopul laptopului, intitulate: Termina asta, Înca puţin, Text nou nefinisat, Termină asta 2, Termină asta 5, Încă puţin 4, Text nou nefinisat 5 – nu pot să termin nimic din ceea ce scriu, nu mai pot ajunge către mine cînd scriu, nu mă mai aud cînd scriu – De cînd ai plecat a murit ceva în mine.

... Revin. Revin continuu către locurile unde am iubit... şi Te caut, Mă caut, Îl caut.

Acum probabil că eşti în aşternut cu ea, o ţii de mînă, probabil că vă vorbiţi, probabil că rîdeţi în hohote, probabil că îi mărturiseşti din visurile tale mari, probabil că îi promiţi că o să rezistaţi, că o să coexistaţi, că o să fiţi împreună pentru totodeauna, iar eu – eu revin către locurile unde te-am ţinut de mînă, unde ne-am vorbit, unde am rîs în hohote, unde mi-ai mărturisit din visurile tale mari, unde mi-ai promis că o să rezistăm, că o să coexistăm, că o să fim împreună pentru totdeauna, unde ni se dizolvau trupurile într-un amalgan de speranţă, unde mi-am odihnit fiinţa obosită de viaţă pe umărul tău, unde mi-ai fost cel mai bun prieten şi cel mai tandru amant, unde ne părea că cea mai mare fericire din lume e să ne avem unul pe celălat, unde ne eram destui cînd nu aveam bani sau planuri pentru ziua de mîine – stăteam întinşi pe o pătură în mijlocul unei păduri şi se oprea tot universul şi timpul odată cu respiraţia noastră cînd ne pierdeam unul în celălat – cînd ne regăseam. Unde îl descopeream pe Dumnezeu veghindu-ne.

   Astăzi mă întorc înapoi către promisiunile tale – să le aud măcar ecoul care devine tot mai vag odată cu trecerea timpului. Mă plimb prin locurile unde le-ai împrăştiat: sfinţind cu ele fiecare milimetru din iarbă, fiecare colţ de cer şi bucăţică din trupul meu – le ascund pe sub mînici lungi şi blugi ca tatuaje de prost gust de care nu mai pot scăpa, îmi ascund trecutul fiindcă astăzi tu îl negi atît de mîndru şi mulţumit de sine pe al tău.

Ieri l-am căutat pe Doamne – Doamne şi L-am găsit singur, abandonat de ambii, rătătcind ca o fantomă prin livada plină cu meri pe jumătate dezgoliţi de frunze galbene ( timpul trece, iar eu rămîn – mi-am zis deîndată cum am observat cît de mult s-a schimbat livada ). Am închis ochii ca să nu îmi scape lacrimile şi L-am rugat să ia toată durerea din mine, de parcă acel loc unde te-am iubit atît de mult mi-ar fi altar de rugăciune, l-am rugat să o rupă din sufletul meu şi să mă ajute să mă trezesc dimineaţa eliberată, fiindcă nu mai pot să trăiesc cu atîta ură-n mine.

... şi plecînd spre casă m-am gîndit: " Tu mai vii, oare, să îl cauţi pe Dumnezeu după ce pleci dimineaţa din aşternutul ei ? "

http://www.youtube.com/watch?v=X-oJ3khVrdI&feature=youtu.be

Şapte

     Ţi-am întins braţele, iubite... şi am zis să vii în îmbrăţişarea mea ca să te salvez. Te-am înălţat peste şapte ceruri şi peste un nor în plus, ţi-am făcut şapte crăpături în pieptul tău cu buzele ca să intre puţină lumină în bezna ta. Ţi-am reconstruit fiinţa în şase zile şi în a şaptea am făcut dragoste cu tine întregit... Şi te-am adus înapoi de pe şapte drumuri ca să îţi arăt un singur drum: cel către tine.

Şi acum cînd stau singură între şapte rugăciuni şi o durere, cu şapte ceruri prăbuşite lîngă mine, privesc altarul şi îmi numesc a opta rugăciune " Şapte ":

  Cîte şapte femei peste fiecare şapte centimetri ai pielii tale, iubite, şi numai în crăpătura dintre ei eram eu – fragmentar acoperindu-ţi sufletul. Aş fi putut să îţi acoper mai mult – dacă eram una din Şapte.

Supărat cît şapte cînd îţi credeam şase minciuni din şapte, iar apoi de şapte ori plecai cînd mă vedeai frîntă o dată.

Cu şase inimi nimicite de tine în trecut ai apărut în viaţa mea, iar eu am scuturat răbdătoare praful lor de pe umerii tăi, iertîndu-ţi parfumul femeilor străine de pe piele, de pe cămaşă, de pe sacou, fiindcă mi-ai promis de mii de ori: " Tu nu o să fii niciodată Şapte ".

  De şapte ori trezindu-mă lîngă tine, iubindu-te inmiit la şapte, descopeream viaţa încălcindu-se între degetele noastre...  mă urmăreai zîmbind dimineaţa, dar în capul tău demult ai renunţat la toate.

  Astăzi, căutîndu-mă printre nori şi îngeri căzuţi ca să îţi ceri iertare de şaptezeci de ori a cîte şapte, strig în rugăciunea mea să dispari cu tot cu cele şapte păcate:

Mîndria cu care mă priveai cînd îmi ceream iertare pentru greşelile tale.

Zgîrcenia cu care te salvai pe Tine cînd ne prăbuşeam Noi. Desfrînarea din cauza căreia înţelegeai atît de greşit viaţa şi Lăcomia care te făcea să vezi doar jumătăţi din tot ceea ce aveai... şi din mine. Mînia care distrugea în cîteva clipe tot ce înălţam împreună ani de zile şi Invidia pentru cei care nu au înălţat în viaţa lor nimic, fiindcă nu au iubit şi nu au cunoscut durerea... Lenea de a duce în palme pînă la un bun sfîrşit o promisiune.

 ... Şi doar a opta rugăciune mă salvează, iubite... mă eliberează, mă înalţă, mă renaşte, îmi dăruieşte infinitul aşa cum mi-l promiteai şi mă ridică în picioare – după ce m-ai doborît de... Şapte.


https://www.youtube.com/watch?v=OuvdzBt64RQ 



https://www.youtube.com/watch?v=OuvdzBt64RQ 

Ele

     Întotdeauna am crezut că dacă o să înghit sec plecarea ta şi despărţirea noastră o să treacă mai uşor... Întotdeauna credeam că să mă ţin în frîu e o dovadă a faptului că sunt puternică... şi abia după o lună de cînd nu mai eşti mi-am dat seama că e dovada laşităţii mele. Mi-e frică, iubite! Mi-e frică să îmi amintesc cum stăteai dimineaţa pe cealaltă jumătate a patului şi mă aşteptai să mă trezesc, cum îmi plimbam vîrfurile degetelor pe spatele tău, relieful corpului tău și a sufletului tău pe care îl sfinţeam cu toate speranţele şi visurile mele şi cum obişnuiai să îmi strîngi cu buzele lacrimile de pe obraz – Mi-e frică că o să mă doară într-atît de mult încît nu o să mă pot ridica cu săptămînile din pat, şi chiar dacă mi-aş ridica trupul – nu aş mai putea niciodată să îmi ridic sufletul.

    Mi-am cumpărat tocuri de 11 la plecarea ta, azi mă împiedic şi în sandale. Sunt atît de pustiită încît orişicare grijă cîtuşi de mică îmi moaie genunchii. Se pare că m-am supraapreciat. Se pare că am eşuat. Se pare că te iubesc. Deşi habar nu am cum poţi să iubeşti bărbatul care sărută sîni străini, care în plină conştiinţă te lasă singură în drum, în mijlocul tuturor promisiunilor sale şi se îndreaptă către o oarecare Ea sau Ele.

      În fiecare seară bat tastatura laptopului tot mai enervată, pierzîndu-mi tot mai mult din răbdări, de parcă aş alerga cu degetele, cu frazele după tine încercînd să te opresc din noul tău drum şi să te întreb: De ce ? De ce te-ai rătăcit în aşternuturi străine, iubite? De ce eşti rău cu mine, scumpul meu? De ce nu ne mai facem planuri pentru viitor, viaţa mea? De ce te-ai îndepărtat atît de mult de mine, jumătatea mea?

  Şi ştiu cu siguranţă un lucru: Dimineaţa, în oricare pat nu te vei trezi, nu o să mai aştepţi trupul de alături ca să se întoarcă către tine, ci înainte ca să îi memorizezi prea mult parfumul pielii o să te îmbraci şi o să pleci. O să trînteşti atîtea uşi în urma ta încît o să uiţi cum e să rămîi. Nu o să rătăceşti prin aşternuturi, iubite – O să rătăceşti prin tine. Nu o să trînteşti pur şi simplu uşi, o să cauţi mereu să mă  izgoneşti  pe mine din corpul tău, din sufletul tău, din mintea ta, din speranţa ta de viaţă.

     Să fii fericit, iubite. Mă mîndresc cu faptul că am rămas. Mă mîndresc cu faptul că am iubit şi că iubesc. Mă mîndresc cu faptul că am crezut în tine şi mă mîndresc că am vrut copiii de la tine – 3 negreşit. Mă mîndresc că am ştiut să dau totul şi chiar mai mult. Mă mîndresc că mi-am aşternut sufletul sub trupurile noastre în timp  ce se iubeau. Mă mîndresc că am plîns alături de tine cînd plîngeai şi mă mîndresc că am putut să îţi ascult toate visurile pe care azi le realizezi atît de ambiţios. Mă mîndresc că te-am cunoscut înainte să fii ceea ce eşti azi. Mă mîndresc de faptul că am putut să gust cea mai gustoasă mîncare: o bucată de chiflă  împărţită în doi în parc. Mă mîndresc că te impuneam intotdeauna să îmi cînţi din chitară – ca să nu uiţi de muzica ta, de tine însuţi oricît de sus nu vei zbura. Mă mîndresc că anume tu ai fost calea către mine însumi

      Mă mîndresc că am fost totul dincce nu o să fii tu niciodată.

http://www.youtube.com/watch?v=1dI8pJGwFsc

     

asfalt.

      Să şopteşti deasupra sînilor ei rugăciuni, ca un înger căzut în faţa unui altar de care uitaseră. Să îi urmăreşti în milimetri fiorii cînd îţi şopteşti căinţa lîngă ei, sărutîndu-i nu cu buzele, ci cu toate păcatele vărsate în şoapte, îmbrăcîndu-i lent cu ele tot trupul... păcate de care ea habar nu avea. Să îi urmăreşti ochii ca să vezi cum o taie-n carne fiecare cuvînt al tău.
        Să o prăbuşeşti în genunchi ca să poţi sta tu în picioare, să o frîngi ca să poţi să zbori, să arzi altarul ca să te încălzeşti, să nimiceşti icoanele ca să uiţi că ai avut păcate – e unicul fel în care ştii să iubeşti, distrugînd.   Să îţi cauţi aripile în durerea ei, să îţi creşti pene din zgomotul prăbuşirii sufletului ei şi să zbori – niciodată nu ţi-a părut rău  în faţa altarului, şi de fiecare dată te-ai întors ca să îţi primeşti aripile într-u izgonire. Ca să te renaşti în durerea ei.Altar în faţa căruia făceai dragoste cu femei străine, altar pe care îl murdăreai cu transpiraţia lor, altar pe care îl profanezi cu învinuiri pentru alegerile tale. Altar vandalizat cu crezul tău bolnav despre viaţă! Altar pe care ai încercat să îl preschimbi, să îl pictezi din nou de atîtea ori.
    .... şi sper că într-o zi o să te pierzi atît de de parte în zare încît nici ecoul altarului care te cheamă înapoi nu o să îl mai auzi.      Sper să nu mai găseşti niciodată drumul înapoi, şi cînd o să cazi - să îţi izbeşti creierii de sufletul tare ca asfaltul al curvelor pe care le murdăreai cu respiraţia ta greoaie în faţa icoanelor.

http://www.youtube.com/watch?v=sEiOKyoMTfA

Eşti dirijorul pulsului meu...

Cu fiece sărutare,cu fiece atingere şi şoaptă la urechea mea, îţi întînzi mîinile, bastonaşul,şi le plimbi lent prin aer în faţa Inimei mele -  ea se mişcă,  îţi răspunde. Atîta ai avut nevoie: să ştii că te recunoaşte.

Cu ochi-ţi îngreunaţi de lacrimi, de trecut, de întrebări, de parfumul nou care a intrat pe neprins de veste pe geam şi nu vrea să plece de pe cămaşa ta, de pe nările tale, de pe plămînii tăi, de pe tot ce ştiai deja despre tine, de pe anii tăi – acoperindu-i cu un voal de lumină caldă ca pletele în care îţi găseşti încălcite degetele dimineaţa – fiindcă sufletul tău prinde rădăcini în femeia de alături... îţi agiţi mîinile mai rapid, mai dinamic, mai revoltat, iar Inima îţi dă ascultare şi bate, răzbate, străbate – iubindu-te! Şi nu mă mai ascultă... nu mă mai ascultă cînd devii demonic în pasiunile tale şi vreai să o vezi uneori cum crapă ca să îţi răzbuni fantomele, ca să te miruieşti cu unicul fel de iubire pe care ai cunoscut-o în faţa unui altar pictat greşit, în faţa unui Dumnezeu pe care cu adevarat nu l-ai cunoscut niciodată.  Îi ordon să se oprească de frică să nu crape, dar a devenit surdă în faţa strigătului meu, desluşind doar notele prea înalte ale vibraţiei aerului pe care îl tai cu palmele tale cu care îi gesticulezi promisiunile de viitor – S-a înălţat către tine.

Şi uneori îţi sprijini arătătorul de buzele moi, şi ea îşi revine, se linişteşte, se domoleşte, parcă sprijinindu-de de vîrfurile degetelor tale. Îi şopteşti că mă iubeşti şi întinzîndu-ţi dramatic degetele în aer, le ridici lent, iar odată cu ele şi pulsul...

   Mă apropii lent de tine, ţinîndu-l pe Doamne-Domane de mînă şi privindu-te pe la spate cum te joci iubitor dar încă stîngaci cu Ea, Ascultîndu-i bătăile în plină forţă şi într-o grandoare căreia nu credeam că o să-i reziste vreodată, şi îţi şoptesc într-un surîs: Să ai grijă de ea.

De ce bărbaţii sunt atraşi de sînii unei femei ?

    Ca un deal pe care îl urcă buzele în timpul amorului ca să-şi găsească în vîrful lui sufletul pe care şi-l reîntorc în piept înghiţindu-l.

    Rotunzi, calzi, plini, sînii unei femei au tulburat minţile multor bărbaţi... dar mai întîi de toate i-au liniştit plînsetul. Poate de aceea bărbaţii se tot îtorc către ei: ca să-şi liniştească un plînset. Îşi tot pierd ochii în zeci de perechi de sîni ca să o găsească pe Ea şi paradisul pierdut de sub bărbia ei unde, după ce o iubeşte, e întotdeauna linişte.

     De ce ? Fiindcă sunt perfecţi în toate greutăţile şi dimensiunile lor. Fiindcă sunt ascunşi pe sub pulovere groase iarna şi pe sub bluze de mătase vara... Şi fiindcă dimineaţa oricărui bărbat adevăraţii fiori nu îi dă răcoarea din cameră, ci senzaţia vîrfurilor lor care se mărunţesc cînd îşi strecoară mîna pe sub pijamaua ei ca să o trezească.

 Fiindcă femeile pot să piardă minute în şir ca să şi-i maseze grijuliu cu fel de fel de loţiuni sofisticate, fiindcă de pe tot relieful corpului unei femei acolo se găseşte cea mai fină piele, fiindcă nu au nici un fir de păr şi fiindcă oricît de mult nu s-ar micşora cînd e frig – în palma bărbatului potrivit înfloresc din nou.

Fiindcă trebuie să scoţi zeci de mărunţiuri de pe o femei ca să ajungi la ei, fiindcă e zădărală pînă ajungi la ei: eşarfa, fusta, cardiganul, bluza de desupt, sutienul, iar numărul piseleor vestimentare uneori poate varia groaznic de mult.

Fiindcă măguleşte, flatează, încîntă şi completează restul din ceea ce este Ea: părul, zîmbetul, parfumul, conturul taliei şi aşa mai departe. Fiindcă întotdeauna se potrivesc perfect cu făptura Ei.  

Iar intr-un final fiindcă orişicare bărbat porneşte de la ei ca de la primele senzaţii ale vieţii, şi fiindcă tot ei cheamă bărbaţii ( într-o şoaptă pe care doar ei o aud ) ca să procreeze viaţă.

https://www.youtube.com/watch?v=sQRkmEVVKG0

https://www.youtube.com/watch?v=fOUqGUAvjT4

  Există femei cu care pur şi simplu ţi-o tragi. Femei în care îţi storci oboseala în grame. Deasupra cărora transpiră grijile, supărarea, încordarea care s-a acumulat grav pe parcursul săptămînii, nervii, poate amintirile – trupul tău le scuipă toate peste trotuarul ăla ieftin şi murdar pe care îl bate sufletul tău ( cîteva minute ) ca să uite, ca să se pustiască puţin.

Cred că toţi bărbaţii au mers pe un astfel de trotuar, unii chiar s-au pierdut prin gropi.

  Există femei cu care transpiraţia te uneşte – ca mii de trepte mici către porţile Raiului. Drumul deasupra căruia trupul tău plînge de fericirea regăsirii – de fiecare dată. Drumul la care sufletul tău se tot întoarce ca să se împlinească.

   Drumuri pe care le baţi din curiozitate, altele mai rău – din obişnuinţă. Drumul doar al tău – fiindcă în îmbrăţişarea ei te simţi mereu Acasă, şi drumuri comune precum sunt Staţiile de troleibuz.

   ... şi uite că seara baţi la porţile lui. Îţi plimbi vîrfurile degetelor pe pielea spatelui ei, urmărind cum se reliefează fiorii peste centimetrii pe care abia i-ai atins – şi ştii că îţi răspunde. Se întoarce leneşă, zîmbitoare şi plină de iubire ca să îţi prindă suflarea între buzele ei – întotdeauna mai plină de speranţă decît tine că e Drumul pe care o să alegi să îl străbaţi toată viaţa ( aşa li se întîmplă femeilor care iubesc – dăruiesc nu doar un drum, ci şi visul întreg cu care îl presoară )...

... iar tu să o iubeşti, în milimetri – mai ales dacă e Drumul către Tine.

http://www.youtube.com/watch?v=N4-B4j5ju1I

Curba

     Cît de frumoasă poate fi iubirea cînd nu ai nimic.

Ţin minte şi astăzi cum obişnuiam să răscolim prin buzunare căutînd cîţiva lei ca să intrăm în parc. Cum ne ţineam de mînă şi

hoinăream ore în şir prin el – şi cît de larg zîmbeam !

Ţin minte şi astăzi cum ne-am oprit pe o cărăruşă, iar tu mi-ai desfăcut palma dîndu-ţi aere de clarvăzător. Treceai iubitor cu degetul arătător prin ea căutînd curios ceva, şi la un moment dat ai exclamat " Ah! Uite-mă ! ", apăsînd cu degetul într-un punct al palmei larg deschise asemenea sufletului meu care te chema să vii ca să te încălzească de fiecare dată cînd te zărea.

Astăzi privesc tot mai des acel punct, acea curbă şi mă întreb: dacă ţi-aş întinde palma ai putea să te mai găseşti în ea ?

Astăzi mă întreb tot mai des de ce oamenii uită şi cum poţi să uiţi ? Astăzi mă întreb cum poţi să nu dai o para chioară pentru omul pentru care erai gata cîndva să îţi dai şi viaţa. Astăzi îmi doresc atît de mult să avem buzunarele goale şi să cautăm insistent în ele leul ăla ca să intrăm în parc... cînd deja buzunarele ne sunt pline cu hîrtii şi îl ocolim de zeci de ori. Astăzi îmi este atît de dor de tine. Şi aş da orice ca să te cauţi ( dulce de încruntat )  în palma mea, în loc să zîmbeşti ştiind că mă vei avea oricînd între degetele tale.

    În fiecare seară te găsesc în palmă şi mi-e frică de ziua cînd nu o să te mai pot găsi. Urlă vîntul pe coridoarele sufletului meu deschis, dar cred că m-ar durea mult mai mult să îl închid definitiv pentru tine... Şi dacă te hotărăşti să te întorci ?

    Astăzi îţi ascunzi mirosul pielii pe sub stropi de parfum din care ţi-ai dorit întotdeauna... îmi ascund nasul pe sub bărbia ta şi îmi eşti atît de străin. Porţi ceas mai scump pe încheietura mâinii şi ai tot mai puţin timp pentru mine.... Şi urci atît de sus în viaţă, încît uiţi să te întorci în urmă ca să vezi cine te-a sprijinit cînd te-ai învăţat să mergi.

   Ieri am stat în faţa porţilor parcului... pentru a suta oara. Şi deja îmi este tot mai puţin frică să intru de una singură în el. Ieri mi-am dat seama că am uitat  " hirtiile " acasă, şi am rîs în hohote, atît de împlinită, atît de fericită – se pare că am intrat deja.


http://www.youtube.com/watch?v=m9DO3zpdWqw

decembrie

... Să ţii minte: de fiecare dată cînd o săruţi, apare o punte... şi sufletul tău lent coboară pe gura ei, pe fruntea ei, pe năsucul ei, pe pieptul ei, pe palmele ei - sfinţind-o cu iubire... Iar apoi se tot întoarce către ea, în momentele de prăbuşiri măreţe, precum te-ai întoarce către un altar ca să îţi găseşti linişte. Ea devine finalitatea tuturor drumurilor tale - toate oprindu-se pe pe buzele iubitei.

Cămaşa lui

   Se întîmpla în toamnă... pe cînd soarele căzuseră pe asfalturi – tot soarele.

   Era dimineaţă... şi m-am trezit în cămaşa lui. Cred că mă îmbrăcaseră seara în ea cînd m-am cuibărit în braţele lui şi i-am spus că mi-e frig.

M-am luptat să înfrîng lenea dulce, să mă ridic din pat, iar după m-am făcut comodă la geam, purtînd cămaşa lui...

   Cămaşa albă, şifonată, largă, pe care se încălcea parfumul lui şi parfumul meu ( pe care tot insistă întotdeauna să îl port ) într-un deliciu olfactiv – cămaşa noastră.

Pe sub cămaşa lui înfloresc şi se îmbujorează vîrfurile sînilor pe care i-a sărutat şi pe care a adormit de mii de ori, sînii pe care îşi culca obosit capul şi buzele sale năşteau viitorul nostru atît de detaliat descris, atît de viu, atît de real. Pe vîrfurile alea rozovii s-au odihnit toate: şi prăbuşirile şi visurile sale.

Pe sub cămaşa lui sunt şi visurile mele, visurile pe care le protejează el de viaţă, de ghinion şi de supărările mele cînd mai că le-aş da cu piciorul – şi atunci vine el, îmi îmbrăţişează gleznele, mi le sărută şi îmi şopteşte " Mai rabdă... "... Mă cuprind jucăuşă, îi strîng şi mai mult cămaşa de pielea mea şi îi aud vocea în cap: " Mai rabdă... ".

   Pe sub cămaşa lui nu doare, pe sub cămaşa lui găsesc răspunsuri, pe sub cămaşa lui subţire e atît de cald, că tot te gîndeşti că n-a mai rămas nici o frunză pe copaci afară... Pe sub cămaşa lui pielea mea îi strigă numele, şi tot ce e mai bun în mine creşte doar pe sub cămaşa lui: speranţa, grija, iubirea, dăruirea de sine, fiindcă doar sub ea sufletul meu se simte în siguranţă.

... şi nu cred că există o femeie mai frumoasă decît cea care dimineaţa se alintă, se dezmiardă, înfloreşte, prinde viaţă  în cămaşa bărbatului său.

http://www.youtube.com/watch?v=Dxk0f8uKHaI

Inele

    Bărbaţii care-şi scot inelul a doua zi după ce ne-am întîlnit, 
sperînd că nu voi observa – Măgulită, sincer ! Dar totuşi jignitor compliment pentru propria-i demnitate !
  Acelaşi lucru se referă şi la bărbaţii care nu au inel, dar îşi ascund femeile în dosul inimii, în fundul ( curu’ ) sufletului sau în spatele imaginii de burlac cuceritor !Cred că partea cea mai urătă e cînd în dosul ăla, al inimii, se adună praf, iar femeia se obişnuieşte grav deja şi îl inspiră adînd pe plămînii săi de parcă ar fi cea mai proaspătă gură de aer...
        Nu vă scoateţi inelele, bărbaţilor, pentru mine.
    Să fi fost eu în locul vostru, plecam acasă şi scoteam de pe femeia lîngă care sunt rochia, tricoul sau blugii, îi priveam preţ de cîteva secunde trupul dezgolit, dezgolindu-mi şi conştiinţa odată cu ea, iar apoi făceam dragoste – ca cel mai sincer dialog pe care l-am fi putut avea vreodată, în care ea să mă întrebe: Mă mai iubeşti ? Iar eu să găsesc exact răspunsul adevărat, să mă regăsecs pe mine.
... şi dacă mi-aş da seama că tot ce am avut e rece şi e mort demult, dar mai presus de atît – că într-adevăr nu se doreşte sau nu se poate de făcut nimic, aş îngenunchia în faţa ei, i-aş cuprinde strîns genunchii şi aş mulţumi-o pentru faptul că m-a iubit cum n-a ştiut alta să mă iubească, fiindcă iubirea fiecărei femei e unică asemenea însăşi femeii. I-aş săruta sînii şi mi-aş cere de zeci de ori scuze că nu am putut să fac ca pe sfîrcurile ei dulci să curgă lapte de mamă în loc de stropi din saliva mea – că nu mi-a ajuns curaj ca să o vreau mamă a copiilor mei ca să îi pot împlini menirea, aş ispira adînc în mine mirosul părului ei, al parfumului ei cu care mă trezeam pe nări dimineaţa de dor în primul an al nostru – ştiind că o să-mi mai fie dor de el cînd o să-mi frînga vreo femeie inima... iar într-un final i-aş fi sărutat palmele cu care mi-ar fi plesnit obrazul mult prea gros în accepţiunea ei jignită, îndurerată, frîntă.
Şi abia după... aş fi privit de cîteva ori inelul auriu ca pletele domnişoarei de alături, l-aş fi rotit de sute de ori pe deget, aş fi inspirat de mii de ori mirosul parfumului ei în mine, mi-aş zădărî moralitatea în cel mai sadic mod, şi aş fi încercat să îmi ridic privirea către ea doar ca să mă asigur că m-am pierdut prea mult descernămîntul, pe mine însumi... ca să îmi asum responsabilitatea să mai ascult şi să mai trădez o dată visele unei femei.

Suflet

Stă întinsă pe jos deja de 2 zile...

Neajutorată, abandonată, frumoasă... Rochia pe care am purtat-o cînd te-am văzut ultima oară.

Am ingnorat-o. Am îcercat să o uit, jur ! Fiindcă am ales-o cu atîta grijă pentru tine...

Am trecut de zeci de ori pe lîngă ea... Îmi tăia şi respiraţia şi vederea. O ocoleam... Pînă astăzi... Cînd noaptea e iarăşi prea liniştită, şi de sigurătate nu am ce să-i fac decît să dau cu nasul de sufletul meu... Întîlnirea pe care o evitam de cîteva zile bune...

   Mă apropii tiptil de ea, îngreunată, rănită, pustiită şi mi se face milă de ea... Găsesc la întîmplare un cuier subţite, şi o ridic încet – e atît de greoaie. Mătasea densă, lungă, de un albastru profund se întinde, se prelinge elegant în aer, iar cristalele decolteului se încîlcesc uşor între ele... Şi simt de parcă mi-aş ridica sufletul în braţe după ce l-am lăsat cîteva ore să zacă la pămînt... Cred că nu am vrut să aud cum o să strige memoria ultimilor noastre ore.

   Îmi apropii grijulie capul de stofa subţire şi încerc să descălcesc cristalele, dar pe nas mă izbeşte violent mirosul tău şi scap lacrimi pe obraz... Mirosul tău încălcit cu notele modeste ale parfumului meu care îţi place atît de mult. Mirosul tău care mi-a vandalizat decolteul, broderiile, fiinţa. Cred că a rămas acolo după ce m-ai îmbrăţişat fiindcă tremuram toată din cauza certurilor noastre, cînd îmi sărutai speriat umerii ca să mă linişteşti puţin, cînd poate ţi-a părut puţin rău pentru ceea ce ai făcut.

Mi-am dorit atît de mult ca rochia aceea de gală să ne fie aşternut de dragoste, nu cimitir.

    Îmi întind braţele către cuier şi şterg cu mătasea plină obrazul umezit, îmi strecor degetele prin ea şi cobor lent în genunchi ca băratul care mîngîie coapsele femeii iubite... Jos rochia miroase a ploaie. A frunze şi a asfaltul umezit pe care l-am măturat cu ea cînd îmi tremurau genunchii şi mă sprijineam de braţele tale... Şi nicidecum nu pot înţelege de ce s-a terminat aşa...

    E şifonată, pute a amintiri, e frîntă, şi stă ca un cadavru agăţată de o bucată de fier... Mă întreb dacă aş avea vreodată curaj să o îmbrac pentru alticineva ? Dacă aş vrea să spăl odată şi pentru totodeauna mirosul tău de pe ea cînd doar asta mi-a mai rămas de la tine ? Dacă aş mai putea vreodată să îmi umplu sufletul ăsta cu speranţă ?

Mă întreb ce nu ţi-a fost destul ? Mă întreb dacă ai văzut cumva împrejur alte rochii mai frumoase ? ( şi rochii ). Mă întreb cînd ai încetat să iubeşti sufletul ăsta al meu ?

    O îmbrăţişez strîns şi îmi învelesc trupul cu ea – îmi iau rămas bun de la tine. O ascund undeva prin dulap şi pe măsură ce încui uşa dulapului cu cheia simt cum creşte un gol în mine.

Adorm cu gîndul că într-o bună zi o să găseşti cheia, o să găseşti şi rochia ( cînd poate o să uit că am avut-o vreodată ) şi o să mă rogi să o mai îmbrac încă o dată pentru tine.


http://www.youtube.com/watch?v=C0nEvTKM6UA