Nu plînge,mama şi nu-ţi urla durerea...
E linişte, e linişte în trupul mic...
A apucat numai să prindă carne iubirea,
Să-şi crească mîini şi inimă - şi să adoarmă umpic.
Nu plînge, mama, s-o fi speriat putin micuţa
De gîndurile tale, de ceea ce-ai văzut,
De grijile de viaţă ce ţi-au izbit fiinţa...
S-a încăpăţinat şi să se nască nu a vrut.
Nu plînge, mama, că sub bătaia inimii nu mai auzi bătaie...
E acolo, puţin mai rece şi ţi-a şoptit sub lacrimile-ţi şiroaie:
" Tu- sicriul sfînt cu sînii plini de viaţă,
O sa prind curaj, mămica, şi o să mă naşti în alta dimineaţă
.".
Un mini internet diary cu solilocvii şi poezii care exprimă propria atitudine filozofică asupra vieţii şi existenţei umane...
luni, 27 octombrie 2014
marți, 14 octombrie 2014
octombrie
De cînd ai plecat a murit ceva în mine. E octombrie. De
5 luni încerc să găsesc Cuvintele şi să scriu ceva, dar le-ai luat cu tine. Te-ai
îmbrăcat cu ele toate ca să nu îţi fie frig cînd treci prin vînturile
schimbărilor şi m-ai lăsat singură, dezgolită. Ai luat totul odată cu tine –
promisiunile, inelele despre care îmi vorbeai atît de încrezător, copilul
căruia i-am inventat şi nume, viitorul pe care ştiai cert că o să îl parcurgem
împreună, strunele de chitară care tremurau între degetele tale făcînd să
vibreze şi sufletul din mine – şi atunci scriam. Am urlat de durere de atîtea
ori... acum e doar o durere mută, surdă, obosită de propria existenţă. Am zeci
de documente word inundîndu-mi desktopul laptopului, intitulate: Termina asta, Înca puţin, Text nou nefinisat,
Termină asta 2, Termină asta 5, Încă puţin 4, Text nou nefinisat 5 – nu pot
să termin nimic din ceea ce scriu, nu mai pot ajunge către mine cînd scriu, nu
mă mai aud cînd scriu – De cînd ai plecat a murit ceva în mine.
... Revin.
Revin continuu către locurile unde am iubit... şi Te caut, Mă caut, Îl caut.
Acum probabil
că eşti în aşternut cu ea, o ţii de mînă, probabil că vă vorbiţi, probabil că
rîdeţi în hohote, probabil că îi mărturiseşti din visurile tale mari, probabil
că îi promiţi că o să rezistaţi, că o să coexistaţi, că o să fiţi împreună
pentru totodeauna, iar eu – eu revin către locurile unde te-am ţinut de mînă,
unde ne-am vorbit, unde am rîs în hohote, unde mi-ai mărturisit din visurile
tale mari, unde mi-ai promis că o să rezistăm, că o să coexistăm, că o să fim
împreună pentru totdeauna, unde ni se dizolvau trupurile într-un amalgan de
speranţă, unde mi-am odihnit fiinţa obosită de viaţă pe umărul tău, unde mi-ai
fost cel mai bun prieten şi cel mai tandru amant, unde ne părea că cea mai mare
fericire din lume e să ne avem unul pe celălat, unde ne eram destui cînd nu
aveam bani sau planuri pentru ziua de mîine – stăteam întinşi pe o pătură în
mijlocul unei păduri şi se oprea tot universul şi timpul odată cu respiraţia
noastră cînd ne pierdeam unul în celălat – cînd ne regăseam. Unde îl descopeream
pe Dumnezeu veghindu-ne.
Astăzi mă întorc înapoi către promisiunile
tale – să le aud măcar ecoul care devine tot mai vag odată cu trecerea timpului.
Mă plimb prin locurile unde le-ai împrăştiat: sfinţind cu ele fiecare milimetru
din iarbă, fiecare colţ de cer şi bucăţică din trupul meu – le ascund pe sub
mînici lungi şi blugi ca tatuaje de prost gust de care nu mai pot scăpa, îmi
ascund trecutul fiindcă astăzi tu îl negi atît de mîndru şi mulţumit de sine pe
al tău.
Ieri l-am
căutat pe Doamne – Doamne şi L-am găsit singur, abandonat de ambii, rătătcind
ca o fantomă prin livada plină cu meri pe jumătate dezgoliţi de frunze galbene
( timpul trece, iar eu rămîn – mi-am
zis deîndată cum am observat cît de mult s-a schimbat livada ). Am închis ochii
ca să nu îmi scape lacrimile şi L-am rugat să ia toată durerea din mine, de
parcă acel loc unde te-am iubit atît de mult mi-ar fi altar de rugăciune, l-am
rugat să o rupă din sufletul meu şi să mă ajute să mă trezesc dimineaţa
eliberată, fiindcă nu mai pot să trăiesc cu atîta ură-n mine.
... şi plecînd
spre casă m-am gîndit: " Tu mai vii, oare, să îl cauţi pe Dumnezeu după ce
pleci dimineaţa din aşternutul ei ? "
http://www.youtube.com/watch?v=X-oJ3khVrdI&feature=youtu.be
http://www.youtube.com/watch?v=X-oJ3khVrdI&feature=youtu.be
vineri, 29 august 2014
Şapte

Ţi-am întins braţele, iubite... şi am zis să vii în îmbrăţişarea mea ca să te salvez. Te-am înălţat peste şapte ceruri şi peste un nor în plus, ţi-am făcut şapte crăpături în pieptul tău cu buzele ca să intre puţină lumină în bezna ta. Ţi-am reconstruit fiinţa în şase zile şi în a şaptea am făcut dragoste cu tine întregit... Şi te-am adus înapoi de pe şapte drumuri ca să îţi arăt un singur drum: cel către tine.
Şi acum cînd
stau singură între şapte rugăciuni şi o durere, cu şapte ceruri prăbuşite lîngă
mine, privesc altarul şi îmi numesc a opta rugăciune "
Şapte ":
Cîte şapte femei peste fiecare şapte
centimetri ai pielii tale, iubite, şi numai în crăpătura dintre ei eram eu – fragmentar acoperindu-ţi
sufletul. Aş fi putut să îţi acoper mai mult – dacă eram una din Şapte.
Supărat cît
şapte cînd îţi credeam şase minciuni din şapte, iar apoi de şapte ori plecai
cînd mă vedeai frîntă o dată.
Cu şase inimi
nimicite de tine în trecut ai apărut în viaţa mea, iar eu am scuturat
răbdătoare praful lor de pe umerii tăi, iertîndu-ţi parfumul femeilor străine
de pe piele, de pe cămaşă, de pe sacou, fiindcă mi-ai promis de mii de ori: "
Tu nu o să fii niciodată Şapte ".
De şapte ori trezindu-mă lîngă tine,
iubindu-te inmiit la şapte, descopeream viaţa
încălcindu-se între degetele noastre... mă urmăreai zîmbind dimineaţa, dar în capul
tău demult ai renunţat la toate.
Astăzi, căutîndu-mă printre nori şi îngeri
căzuţi ca să îţi ceri iertare de şaptezeci de ori a cîte şapte, strig în
rugăciunea mea să dispari cu tot cu cele şapte păcate:
Mîndria cu
care mă priveai cînd îmi ceream iertare pentru greşelile tale.
Zgîrcenia
cu care te salvai pe Tine cînd ne prăbuşeam Noi. Desfrînarea din cauza căreia înţelegeai atît de greşit viaţa şi Lăcomia care te făcea să vezi doar
jumătăţi din tot ceea ce aveai... şi din mine. Mînia care distrugea în cîteva clipe tot ce înălţam împreună ani de
zile şi Invidia pentru cei care nu
au înălţat în viaţa lor nimic, fiindcă nu au iubit şi nu au cunoscut durerea...
Lenea de a duce în palme pînă la un
bun sfîrşit o promisiune.
... Şi doar a opta rugăciune mă salvează, iubite... mă eliberează, mă înalţă, mă renaşte, îmi dăruieşte infinitul aşa cum mi-l promiteai şi mă ridică în picioare – după ce m-ai doborît de... Şapte.
https://www.youtube.com/watch?v=OuvdzBt64RQ
https://www.youtube.com/watch?v=OuvdzBt64RQ
duminică, 22 iunie 2014
Ele
Întotdeauna am crezut că dacă o să înghit
sec plecarea ta şi despărţirea noastră o să treacă mai uşor... Întotdeauna
credeam că să mă ţin în frîu e o dovadă a faptului că sunt puternică... şi abia
după o lună de cînd nu mai eşti mi-am dat seama că e dovada laşităţii mele.
Mi-e frică, iubite! Mi-e frică să îmi amintesc cum stăteai dimineaţa pe
cealaltă jumătate a patului şi mă aşteptai să mă trezesc, cum îmi plimbam
vîrfurile degetelor pe spatele tău, relieful corpului tău și a sufletului tău pe care îl sfinţeam
cu toate speranţele şi visurile mele şi cum obişnuiai să îmi strîngi cu buzele
lacrimile de pe obraz – Mi-e frică că o să mă doară într-atît de mult încît nu
o să mă pot ridica cu săptămînile din pat, şi chiar dacă mi-aş ridica trupul –
nu aş mai putea niciodată să îmi ridic sufletul.
Mi-am cumpărat tocuri de 11 la plecarea ta, azi mă împiedic şi în sandale. Sunt
atît de pustiită încît orişicare grijă cîtuşi de mică îmi moaie genunchii. Se
pare că m-am supraapreciat. Se pare că am eşuat. Se pare că te iubesc. Deşi
habar nu am cum poţi să iubeşti bărbatul care sărută sîni străini, care în
plină conştiinţă te lasă singură în drum, în mijlocul tuturor promisiunilor
sale şi se îndreaptă către o oarecare Ea sau Ele.
În fiecare seară bat tastatura laptopului
tot mai enervată, pierzîndu-mi tot mai mult din răbdări, de parcă aş alerga cu
degetele, cu frazele după tine încercînd să te opresc din noul tău drum şi să
te întreb: De ce ? De ce te-ai rătăcit în aşternuturi străine, iubite? De ce
eşti rău cu mine, scumpul meu? De ce nu ne mai facem planuri pentru viitor,
viaţa mea? De ce te-ai îndepărtat atît de mult de mine, jumătatea mea?
Şi ştiu cu siguranţă un lucru: Dimineaţa, în
oricare pat nu te vei trezi, nu o să mai aştepţi trupul de alături ca să se
întoarcă către tine, ci înainte ca să îi memorizezi prea mult parfumul pielii o
să te îmbraci şi o să pleci. O să trînteşti atîtea uşi în urma ta încît o să
uiţi cum e să rămîi. Nu o să rătăceşti prin aşternuturi, iubite – O să
rătăceşti prin tine. Nu o să trînteşti pur şi simplu uşi, o să cauţi mereu să
mă izgoneşti pe mine din corpul tău, din sufletul tău, din
mintea ta, din speranţa ta de viaţă.
Să fii fericit, iubite. Mă mîndresc cu faptul că am rămas. Mă mîndresc cu faptul că am iubit şi că iubesc. Mă mîndresc cu faptul că am crezut în tine şi mă mîndresc că am vrut copiii de la tine – 3 negreşit. Mă mîndresc că am ştiut să dau totul şi chiar mai mult. Mă mîndresc că mi-am aşternut sufletul sub trupurile noastre în timp ce se iubeau. Mă mîndresc că am plîns alături de tine cînd plîngeai şi mă mîndresc că am putut să îţi ascult toate visurile pe care azi le realizezi atît de ambiţios. Mă mîndresc că te-am cunoscut înainte să fii ceea ce eşti azi. Mă mîndresc de faptul că am putut să gust cea mai gustoasă mîncare: o bucată de chiflă împărţită în doi în parc. Mă mîndresc că te impuneam intotdeauna să îmi cînţi din chitară – ca să nu uiţi de muzica ta, de tine însuţi oricît de sus nu vei zbura. Mă mîndresc că anume tu ai fost calea către mine însumi
Mă mîndresc că am fost totul dincce nu o să fii tu niciodată.
marți, 10 iunie 2014
asfalt.
Să şopteşti deasupra sînilor ei
rugăciuni, ca un înger căzut în faţa unui altar de care uitaseră. Să îi
urmăreşti în milimetri fiorii cînd îţi şopteşti căinţa lîngă ei, sărutîndu-i nu
cu buzele, ci cu toate păcatele vărsate în şoapte, îmbrăcîndu-i lent cu ele tot
trupul... păcate de care ea habar nu avea. Să îi urmăreşti ochii ca să vezi cum
o taie-n carne fiecare cuvînt al tău.
Să o prăbuşeşti în genunchi ca să poţi sta tu în
picioare, să o frîngi ca să poţi să zbori, să arzi altarul ca să te încălzeşti,
să nimiceşti icoanele ca să uiţi că ai avut păcate – e unicul fel în care ştii
să iubeşti, distrugînd. Să îţi
cauţi aripile în durerea ei, să îţi creşti pene din zgomotul prăbuşirii sufletului
ei şi să zbori – niciodată nu ţi-a părut rău în faţa altarului, şi de fiecare dată te-ai
întors ca să îţi primeşti aripile într-u izgonire. Ca să te renaşti în durerea
ei.Altar în faţa căruia făceai dragoste cu femei
străine, altar pe care îl murdăreai cu transpiraţia lor, altar pe care îl
profanezi cu învinuiri pentru alegerile tale. Altar vandalizat cu crezul tău
bolnav despre viaţă! Altar pe care ai încercat să îl preschimbi, să îl pictezi
din nou de atîtea ori.
.... şi sper că într-o zi o să te pierzi atît de de parte în zare încît nici ecoul altarului care te cheamă înapoi nu o să îl mai auzi. Sper să nu mai găseşti niciodată drumul înapoi, şi cînd o să cazi - să îţi izbeşti creierii de sufletul tare ca asfaltul al curvelor pe care le murdăreai cu respiraţia ta greoaie în faţa icoanelor.
.... şi sper că într-o zi o să te pierzi atît de de parte în zare încît nici ecoul altarului care te cheamă înapoi nu o să îl mai auzi. Sper să nu mai găseşti niciodată drumul înapoi, şi cînd o să cazi - să îţi izbeşti creierii de sufletul tare ca asfaltul al curvelor pe care le murdăreai cu respiraţia ta greoaie în faţa icoanelor.
duminică, 18 mai 2014
Eşti dirijorul pulsului meu...
Cu fiece sărutare,cu fiece atingere şi şoaptă la
urechea mea, îţi întînzi mîinile, bastonaşul,şi le plimbi lent prin aer în faţa
Inimei mele - ea se mişcă, îţi răspunde. Atîta ai avut nevoie: să ştii
că te recunoaşte.
Cu ochi-ţi îngreunaţi de lacrimi, de trecut, de
întrebări, de parfumul nou care a intrat pe neprins de veste pe geam şi nu vrea
să plece de pe cămaşa ta, de pe nările tale, de pe plămînii tăi, de pe tot ce
ştiai deja despre tine, de pe anii tăi – acoperindu-i cu un voal de lumină
caldă ca pletele în care îţi găseşti încălcite degetele dimineaţa – fiindcă
sufletul tău prinde rădăcini în femeia de alături... îţi agiţi mîinile mai
rapid, mai dinamic, mai revoltat, iar Inima îţi dă ascultare şi bate, răzbate,
străbate – iubindu-te! Şi nu mă mai ascultă... nu mă mai ascultă cînd devii demonic
în pasiunile tale şi vreai să o vezi uneori cum crapă ca să îţi răzbuni
fantomele, ca să te miruieşti cu unicul fel de iubire pe care ai cunoscut-o în
faţa unui altar pictat greşit, în faţa unui Dumnezeu pe care cu adevarat nu
l-ai cunoscut niciodată. Îi ordon să se
oprească de frică să nu crape, dar a devenit surdă în faţa strigătului meu,
desluşind doar notele prea înalte ale vibraţiei aerului pe care îl tai cu
palmele tale cu care îi gesticulezi promisiunile de
viitor – S-a înălţat către tine.
Şi uneori îţi sprijini arătătorul de buzele moi, şi
ea îşi revine, se linişteşte, se domoleşte, parcă sprijinindu-de de vîrfurile
degetelor tale. Îi şopteşti că mă iubeşti şi întinzîndu-ţi dramatic degetele în
aer, le ridici lent, iar odată cu ele şi pulsul...
Mă apropii
lent de tine, ţinîndu-l pe Doamne-Domane de mînă şi privindu-te pe la spate cum
te joci iubitor dar încă stîngaci cu Ea, Ascultîndu-i bătăile în plină forţă şi
într-o grandoare căreia nu credeam că o să-i reziste vreodată, şi îţi şoptesc
într-un surîs: Să ai grijă de ea.
miercuri, 19 martie 2014
De ce bărbaţii sunt atraşi de sînii unei femei ?
Ca un deal pe care îl urcă buzele în timpul
amorului ca să-şi găsească în vîrful lui sufletul pe care şi-l reîntorc în
piept înghiţindu-l.
Rotunzi, calzi, plini, sînii unei femei au
tulburat minţile multor bărbaţi... dar mai întîi de toate i-au liniştit
plînsetul. Poate de aceea bărbaţii se tot îtorc către ei: ca să-şi liniştească
un plînset. Îşi tot pierd ochii în zeci de perechi de sîni ca să o găsească pe
Ea şi paradisul pierdut de sub bărbia ei unde, după ce o iubeşte, e întotdeauna
linişte.
De ce ? Fiindcă sunt perfecţi în toate
greutăţile şi dimensiunile lor. Fiindcă sunt ascunşi pe sub pulovere groase
iarna şi pe sub bluze de mătase vara... Şi fiindcă dimineaţa oricărui bărbat
adevăraţii fiori nu îi dă răcoarea din cameră, ci senzaţia vîrfurilor lor care
se mărunţesc cînd îşi strecoară mîna pe sub pijamaua ei ca să o trezească.
Fiindcă femeile pot să piardă minute în şir ca
să şi-i maseze grijuliu cu fel de fel de loţiuni sofisticate, fiindcă de pe tot
relieful corpului unei femei acolo se găseşte cea mai fină piele, fiindcă nu au
nici un fir de păr şi fiindcă oricît de mult nu s-ar micşora cînd e frig – în palma
bărbatului potrivit înfloresc din nou.
Fiindcă
trebuie să scoţi zeci de mărunţiuri de pe o femei ca să ajungi la ei, fiindcă e
zădărală pînă ajungi la ei: eşarfa, fusta, cardiganul, bluza de desupt, sutienul,
iar numărul piseleor vestimentare uneori poate varia groaznic de mult.
Fiindcă
măguleşte, flatează, încîntă şi completează restul din ceea ce este Ea: părul,
zîmbetul, parfumul, conturul taliei şi aşa mai departe. Fiindcă întotdeauna se
potrivesc perfect cu făptura Ei.
Iar intr-un
final fiindcă orişicare bărbat porneşte de la ei ca de la primele senzaţii ale
vieţii, şi fiindcă tot ei cheamă bărbaţii ( într-o şoaptă pe care doar ei o aud
) ca să procreeze viaţă.

https://www.youtube.com/watch?v=sQRkmEVVKG0
https://www.youtube.com/watch?v=fOUqGUAvjT4
luni, 3 martie 2014
Există femei
cu care pur şi simplu ţi-o tragi. Femei în care îţi storci oboseala în grame. Deasupra cărora transpiră
grijile, supărarea, încordarea care s-a acumulat grav pe parcursul săptămînii,
nervii, poate amintirile – trupul tău le scuipă toate peste trotuarul ăla
ieftin şi murdar pe care îl bate sufletul tău ( cîteva minute ) ca să uite, ca
să se pustiască puţin.
Cred că toţi bărbaţii au mers pe un astfel de
trotuar, unii chiar s-au pierdut prin gropi.
Există femei
cu care transpiraţia te uneşte – ca mii de trepte mici către porţile Raiului.
Drumul deasupra căruia trupul tău plînge de fericirea regăsirii – de fiecare
dată. Drumul la care sufletul tău se tot întoarce ca să se împlinească.
Drumuri pe
care le baţi din curiozitate, altele mai rău – din obişnuinţă. Drumul doar al
tău – fiindcă în îmbrăţişarea ei te simţi mereu Acasă, şi drumuri comune precum
sunt Staţiile de troleibuz.
... şi uite
că seara baţi la porţile lui. Îţi plimbi vîrfurile degetelor pe pielea spatelui
ei, urmărind cum se reliefează fiorii peste centimetrii pe care abia i-ai atins
– şi ştii că îţi răspunde. Se întoarce leneşă, zîmbitoare şi plină de iubire ca
să îţi prindă suflarea între buzele ei – întotdeauna mai plină de speranţă
decît tine că e Drumul pe care o să alegi să îl străbaţi toată viaţa ( aşa li
se întîmplă femeilor care iubesc – dăruiesc nu doar un drum, ci şi visul întreg
cu care îl presoară )...
... iar tu să o iubeşti, în milimetri – mai ales
dacă e Drumul către Tine.
http://www.youtube.com/watch?v=N4-B4j5ju1I
vineri, 24 ianuarie 2014
Curba
Cît de frumoasă poate fi iubirea
cînd nu ai nimic.
Ţin minte şi astăzi cum obişnuiam să răscolim prin
buzunare căutînd cîţiva lei ca să intrăm în parc. Cum ne ţineam de mînă şi
Ţin minte şi astăzi cum ne-am oprit pe o cărăruşă,
iar tu mi-ai desfăcut palma dîndu-ţi aere de clarvăzător. Treceai iubitor cu
degetul arătător prin ea căutînd curios ceva, şi la un moment dat ai exclamat "
Ah! Uite-mă ! ", apăsînd cu degetul într-un punct al palmei larg deschise
asemenea sufletului meu care te chema să vii ca să te încălzească de fiecare
dată cînd te zărea.
Astăzi privesc tot mai des acel punct, acea curbă şi
mă întreb: dacă ţi-aş întinde palma ai putea să te mai găseşti în ea ?
Astăzi mă întreb tot mai des de ce oamenii uită şi cum
poţi să uiţi ? Astăzi mă întreb cum poţi să nu dai o para chioară pentru omul
pentru care erai gata cîndva să îţi dai şi viaţa. Astăzi îmi doresc atît de mult
să avem buzunarele goale şi să cautăm insistent în ele leul ăla ca să intrăm în
parc... cînd deja buzunarele ne sunt pline cu hîrtii şi îl ocolim de zeci de
ori. Astăzi îmi este atît de dor de tine. Şi aş da orice ca să te cauţi ( dulce
de încruntat ) în palma mea, în loc să
zîmbeşti ştiind că mă vei avea oricînd între degetele tale.
În fiecare
seară te găsesc în palmă şi mi-e frică de ziua cînd nu o să te mai pot găsi.
Urlă vîntul pe coridoarele sufletului meu deschis, dar cred că m-ar durea mult
mai mult să îl închid definitiv pentru tine... Şi dacă te hotărăşti să te
întorci ?
Astăzi îţi
ascunzi mirosul pielii pe sub stropi de parfum din care ţi-ai dorit
întotdeauna... îmi ascund nasul pe sub bărbia ta şi îmi eşti atît de străin.
Porţi ceas mai scump pe încheietura mâinii şi ai tot mai puţin timp pentru
mine.... Şi urci atît de sus în viaţă, încît uiţi să te întorci în urmă ca să
vezi cine te-a sprijinit cînd te-ai învăţat să mergi.
Ieri am
stat în faţa porţilor parcului... pentru a suta oara. Şi deja îmi este tot mai
puţin frică să intru de una singură în el. Ieri mi-am dat seama că am uitat " hirtiile " acasă, şi am rîs în
hohote, atît de împlinită, atît de fericită – se pare că am intrat deja.
http://www.youtube.com/watch?v=m9DO3zpdWqw
http://www.youtube.com/watch?v=m9DO3zpdWqw
miercuri, 1 ianuarie 2014
decembrie
... Să ţii minte: de fiecare dată cînd o săruţi, apare o punte... şi sufletul tău lent coboară pe gura ei, pe fruntea ei, pe năsucul ei, pe pieptul ei, pe palmele ei - sfinţind-o cu iubire... Iar apoi se tot întoarce către ea, în momentele de prăbuşiri măreţe, precum te-ai întoarce către un altar ca să îţi găseşti linişte.
Ea devine finalitatea tuturor drumurilor tale - toate oprindu-se pe pe buzele iubitei.
duminică, 24 noiembrie 2013
Cămaşa lui
Se întîmpla
în toamnă... pe cînd soarele căzuseră pe asfalturi – tot soarele.
Era
dimineaţă... şi m-am trezit în cămaşa lui. Cred că mă îmbrăcaseră seara în ea
cînd m-am cuibărit în braţele lui şi i-am spus că mi-e frig.
M-am luptat să înfrîng lenea dulce, să mă ridic din
pat, iar după m-am făcut comodă la geam, purtînd cămaşa lui...
Cămaşa
albă, şifonată, largă, pe care se încălcea parfumul lui şi parfumul meu ( pe
care tot insistă întotdeauna să îl port ) într-un deliciu olfactiv – cămaşa
noastră.
Pe sub cămaşa lui înfloresc şi se îmbujorează
vîrfurile sînilor pe care i-a sărutat şi pe care a adormit de mii de ori, sînii
pe care îşi culca obosit capul şi buzele sale năşteau viitorul nostru atît de
detaliat descris, atît de viu, atît de real. Pe vîrfurile alea rozovii s-au
odihnit toate: şi prăbuşirile şi visurile sale.
Pe sub cămaşa lui sunt şi visurile mele, visurile pe
care le protejează el de viaţă, de ghinion şi de supărările mele cînd mai că
le-aş da cu piciorul – şi atunci vine el, îmi îmbrăţişează gleznele, mi le
sărută şi îmi şopteşte " Mai rabdă... "... Mă cuprind jucăuşă, îi
strîng şi mai mult cămaşa de pielea mea şi îi aud vocea în cap: " Mai
rabdă... ".
Pe sub
cămaşa lui nu doare, pe sub cămaşa lui găsesc răspunsuri, pe sub cămaşa lui
subţire e atît de cald, că tot te gîndeşti că n-a mai rămas nici o frunză pe
copaci afară... Pe sub cămaşa lui pielea mea îi strigă numele, şi tot ce e mai
bun în mine creşte doar pe sub cămaşa lui: speranţa, grija, iubirea, dăruirea
de sine, fiindcă doar sub ea sufletul meu se simte în siguranţă.
... şi nu cred că există o femeie mai frumoasă decît
cea care dimineaţa se alintă, se dezmiardă, înfloreşte, prinde viaţă în cămaşa bărbatului său.
sâmbătă, 26 octombrie 2013
Inele
Bărbaţii care-şi scot inelul a doua zi
după ce ne-am întîlnit,
sperînd că nu voi observa – Măgulită, sincer ! Dar
totuşi jignitor compliment pentru propria-i demnitate !
Acelaşi
lucru se referă şi la bărbaţii care nu au inel, dar îşi ascund femeile în dosul
inimii, în fundul ( curu’ ) sufletului sau în spatele imaginii de burlac
cuceritor !Cred că partea cea mai urătă e cînd în dosul ăla, al
inimii, se adună praf, iar femeia se obişnuieşte grav deja şi îl inspiră adînd
pe plămînii săi de parcă ar fi cea mai proaspătă gură de aer...
Nu vă scoateţi inelele, bărbaţilor, pentru mine.
Să fi fost eu în locul vostru, plecam acasă şi scoteam de pe femeia lîngă care sunt rochia, tricoul sau blugii, îi priveam preţ de cîteva secunde trupul dezgolit, dezgolindu-mi şi conştiinţa odată cu ea, iar apoi făceam dragoste – ca cel mai sincer dialog pe care l-am fi putut avea vreodată, în care ea să mă întrebe: Mă mai iubeşti ? Iar eu să găsesc exact răspunsul adevărat, să mă regăsecs pe mine.
... şi dacă mi-aş da seama că tot ce am avut e rece şi e mort demult, dar mai presus de atît – că într-adevăr nu se doreşte sau nu se poate de făcut nimic, aş îngenunchia în faţa ei, i-aş cuprinde strîns genunchii şi aş mulţumi-o pentru faptul că m-a iubit cum n-a ştiut alta să mă iubească, fiindcă iubirea fiecărei femei e unică asemenea însăşi femeii. I-aş săruta sînii şi mi-aş cere de zeci de ori scuze că nu am putut să fac ca pe sfîrcurile ei dulci să curgă lapte de mamă în loc de stropi din saliva mea – că nu mi-a ajuns curaj ca să o vreau mamă a copiilor mei ca să îi pot împlini menirea, aş ispira adînc în mine mirosul părului ei, al parfumului ei cu care mă trezeam pe nări dimineaţa de dor în primul an al nostru – ştiind că o să-mi mai fie dor de el cînd o să-mi frînga vreo femeie inima... iar într-un final i-aş fi sărutat palmele cu care mi-ar fi plesnit obrazul mult prea gros în accepţiunea ei jignită, îndurerată, frîntă.
Şi abia după... aş fi privit de cîteva ori inelul auriu ca pletele domnişoarei de alături, l-aş fi rotit de sute de ori pe deget, aş fi inspirat de mii de ori mirosul parfumului ei în mine, mi-aş zădărî moralitatea în cel mai sadic mod, şi aş fi încercat să îmi ridic privirea către ea doar ca să mă asigur că m-am pierdut prea mult descernămîntul, pe mine însumi... ca să îmi asum responsabilitatea să mai ascult şi să mai trădez o dată visele unei femei.
sperînd că nu voi observa – Măgulită, sincer ! Dar
totuşi jignitor compliment pentru propria-i demnitate !Nu vă scoateţi inelele, bărbaţilor, pentru mine.
Să fi fost eu în locul vostru, plecam acasă şi scoteam de pe femeia lîngă care sunt rochia, tricoul sau blugii, îi priveam preţ de cîteva secunde trupul dezgolit, dezgolindu-mi şi conştiinţa odată cu ea, iar apoi făceam dragoste – ca cel mai sincer dialog pe care l-am fi putut avea vreodată, în care ea să mă întrebe: Mă mai iubeşti ? Iar eu să găsesc exact răspunsul adevărat, să mă regăsecs pe mine.
... şi dacă mi-aş da seama că tot ce am avut e rece şi e mort demult, dar mai presus de atît – că într-adevăr nu se doreşte sau nu se poate de făcut nimic, aş îngenunchia în faţa ei, i-aş cuprinde strîns genunchii şi aş mulţumi-o pentru faptul că m-a iubit cum n-a ştiut alta să mă iubească, fiindcă iubirea fiecărei femei e unică asemenea însăşi femeii. I-aş săruta sînii şi mi-aş cere de zeci de ori scuze că nu am putut să fac ca pe sfîrcurile ei dulci să curgă lapte de mamă în loc de stropi din saliva mea – că nu mi-a ajuns curaj ca să o vreau mamă a copiilor mei ca să îi pot împlini menirea, aş ispira adînc în mine mirosul părului ei, al parfumului ei cu care mă trezeam pe nări dimineaţa de dor în primul an al nostru – ştiind că o să-mi mai fie dor de el cînd o să-mi frînga vreo femeie inima... iar într-un final i-aş fi sărutat palmele cu care mi-ar fi plesnit obrazul mult prea gros în accepţiunea ei jignită, îndurerată, frîntă.
Şi abia după... aş fi privit de cîteva ori inelul auriu ca pletele domnişoarei de alături, l-aş fi rotit de sute de ori pe deget, aş fi inspirat de mii de ori mirosul parfumului ei în mine, mi-aş zădărî moralitatea în cel mai sadic mod, şi aş fi încercat să îmi ridic privirea către ea doar ca să mă asigur că m-am pierdut prea mult descernămîntul, pe mine însumi... ca să îmi asum responsabilitatea să mai ascult şi să mai trădez o dată visele unei femei.
miercuri, 16 octombrie 2013
Suflet
Stă întinsă pe jos deja de 2 zile...
Neajutorată, abandonată, frumoasă... Rochia pe care
am purtat-o cînd te-am văzut ultima oară.
Am ingnorat-o. Am îcercat să o uit, jur ! Fiindcă am
ales-o cu atîta grijă pentru tine...
Am trecut de zeci de ori pe lîngă ea... Îmi tăia şi
respiraţia şi vederea. O ocoleam... Pînă astăzi... Cînd noaptea e iarăşi prea
liniştită, şi de sigurătate nu am ce să-i fac decît să dau cu nasul de sufletul
meu... Întîlnirea pe care o evitam de cîteva zile bune...
Mă apropii
tiptil de ea, îngreunată, rănită, pustiită şi mi se face milă de ea... Găsesc
la întîmplare un cuier subţite, şi o ridic încet – e atît de greoaie. Mătasea
densă, lungă, de un albastru profund se întinde, se prelinge elegant în aer,
iar cristalele decolteului se încîlcesc uşor între ele... Şi simt de parcă
mi-aş ridica sufletul în braţe după ce l-am lăsat cîteva ore să zacă la
pămînt... Cred că nu am vrut să aud cum o să strige memoria ultimilor noastre
ore.
Îmi apropii
grijulie capul de stofa subţire şi încerc să descălcesc cristalele, dar pe nas
mă izbeşte violent mirosul tău şi scap lacrimi pe obraz... Mirosul tău încălcit
cu notele modeste ale parfumului meu care îţi place atît de mult. Mirosul tău
care mi-a vandalizat decolteul, broderiile, fiinţa. Cred că a rămas acolo după
ce m-ai îmbrăţişat fiindcă tremuram toată din cauza certurilor noastre, cînd
îmi sărutai speriat umerii ca să mă linişteşti puţin, cînd poate ţi-a părut
puţin rău pentru ceea ce ai făcut.
Mi-am dorit atît de mult ca rochia aceea de gală să
ne fie aşternut de dragoste, nu cimitir.
Îmi întind
braţele către cuier şi şterg cu mătasea plină obrazul umezit, îmi strecor
degetele prin ea şi cobor lent în genunchi ca băratul care mîngîie coapsele
femeii iubite... Jos rochia miroase a ploaie. A frunze şi a asfaltul umezit pe
care l-am măturat cu ea cînd îmi tremurau genunchii şi mă sprijineam de braţele
tale... Şi nicidecum nu pot înţelege de ce s-a terminat aşa...
E
şifonată, pute a amintiri, e frîntă, şi stă ca un cadavru agăţată de o bucată
de fier... Mă întreb dacă aş avea vreodată curaj să o îmbrac pentru alticineva
? Dacă aş vrea să spăl odată şi pentru totodeauna mirosul tău de pe ea cînd
doar asta mi-a mai rămas de la tine ? Dacă aş mai putea vreodată să îmi umplu
sufletul ăsta cu speranţă ?
Mă întreb ce nu ţi-a fost destul ? Mă întreb dacă ai
văzut cumva împrejur alte rochii mai frumoase ? ( şi rochii ). Mă întreb cînd
ai încetat să iubeşti sufletul ăsta al meu ?
O
îmbrăţişez strîns şi îmi învelesc trupul cu ea – îmi iau rămas bun de la tine.
O ascund undeva prin dulap şi pe măsură ce încui uşa dulapului cu cheia simt
cum creşte un gol în mine.
Adorm cu gîndul că într-o bună zi o să găseşti
cheia, o să găseşti şi rochia ( cînd poate o să uit că am avut-o vreodată ) şi
o să mă rogi să o mai îmbrac încă o dată pentru tine.
http://www.youtube.com/watch?v=C0nEvTKM6UA
http://www.youtube.com/watch?v=C0nEvTKM6UA
miercuri, 18 septembrie 2013
sub bărbia ei
Cred că cel mai frumos lucru care poate exista pe lumea asta sunt sînii unei femei...
Sînii pe care îşi odihneşte căpşorul mic cît un pumn întredeschis copilul după ce şi-a încălzit stomacul cu laptele dulce al mamei, sînii de care îşi lipeşte strîns urechea bărbatul cu sufletu-i îngenunchiat de iubire - acum îngenunchează cu obrazul. Sînii lîngă care adorm nepoţii - întregindu-i menirea.
Acolo, pe sub bărbia ei, e leagănul vieţii, al pasiunilor tulburătoare şi a celei mai profunde linişti.
Acolo, pe sub bărbia ei, e leagănul vieţii, al pasiunilor tulburătoare şi a celei mai profunde linişti.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)





.jpg)

.jpg)
